Judicial error compensation: Exclusion of pre-trial detention from pension seniority due to lapse of social insurance coverage

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 3 ianuarie 2018 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 146.926 euro, echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune materiale produse prin eroarea judiciară constând în arestarea sa preventivă şi condamnarea sa nelegală la pedeapsa cu închisoarea de 3 ani şi 4 luni, aşa cum reiese din decizia definitivă de achitare nr. 989 din data de 6 iulie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, având ca obiect cerere de revizuire; obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 1.200.000 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând daune morale produse prin aceeaşi eroare judiciară adăugându-se dobândă legală, de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la data plăţii efective; includerea perioadei cuprinse între data de 18 mai 2002-15 februarie 2008 în calculul vechimii în muncă, potrivit art. 540 alin. (4) C. proc. pen. şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea depusă la 23 martie 2019 reclamantul, ca urmare a solicitării instanţei de judecată, consemnată în încheierea de şedinţă din 16 martie 2018, a înţeles să clarifice pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel:

În principal, a arătat că, în speţă, cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispoziţiile art. 538 C. proc. pen. care stabileşte dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, sens în care a apreciat că nu este aplicabilă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii nr. 15 din data de 18 septembrie 2017.

În subsidiar, în cazul în care instanţa respinge cererea principală şi apreciază că, raportat la elementele privind starea de fapt, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., şi-a precizat acţiunea astfel: a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 22.957 euro şi la daune morale în cuantum de 300.000 de euro reprezentând prejudiciul ce ia fost cauzat în perioada cuprinsă între 18 mai 2002 - 1 iulie 2003 în care a fost arestat preventiv; a solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor materiale în cuantum de 123.969 euro şi la daune morale în cuantum de 900.000 de euro pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat după pronunţarea hotărârii de condamnare, sentinţa penală 130 din data de 1 iulie 2003 din dosarul nr. x/2002 al Tribunalului Teleorman, şi până la achitarea sa, respectiv data de 6 iulie 2017.

II.2. Sentinţele pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa civilă nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a daunelor materiale, în cuantum de 370.122,81 RON, şi a daunelor morale, în cuantum de 50.000 de euro, echivalent în RON la momentul plăţii, pentru perioada de detenţie, ca urmare a condamnării penale. A obligat pe pârât la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 9.063 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Prin sentinţa civilă nr. 191 pronunţată la data de 29 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019, formulată de reclamantul A., şi a dispus completarea sentinţei, în sensul că a fost admis capătul de cerere referitor la vechimea în muncă, pe care l-a admis în parte cu consecinţa recunoaşterii în favoarea reclamantului a vechimii în muncă stabilite potrivit legii pentru perioada încarcerării efective, ca urmare a condamnării penale.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 62 A din data de 16 martie 2021, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 508.803 RON, cu titlu de daune materiale şi suma de 75.000 euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune morale. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva aceleiaşi sentinţe. Au fost păstrate restul dispoziţiilor din sentinţă.

Au fost admise apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, obiect al dosarului conexat nr. x/2018, împotriva sentinţei civile nr. 191 din data de 29 mai 2020 pronunţate de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins cererea reclamantului A. referitoare la recunoaşterea vechimii în muncă. Au fost păstrate restul dispoziţiilor din sentinţă şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3.000 RON, cheltuieli de judecată parţiale, în apel.

II.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2287 din data de 17 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă: a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 62/A din data de 16 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă; a casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare în privinţa cererii reclamantului referitoare la recunoaşterea vechimii în muncă; a menţinut restul dispoziţiilor deciziei recurate; a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, şi de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva aceleiaşi decizii; a obligat pe recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata către reclamantul A. a sumei de 17.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II.5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 343/A din data de 23 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 191 din data de 29 mai 2020 pronunţate de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2018, de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 343A din data de 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 2 februarie 2024, sub nr. x/2018*, şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 15 februarie 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin aceeaşi rezoluţie s-a reţinut că prezenta cale de atac este scutită de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1 Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea cererii sale referitoare la recunoaşterea vechimii în muncă şi pentru perioada arestului preventiv (18 mai 2002 - 1 iulie 2003), cu păstrarea restului dispoziţiilor deciziei recurate şi obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.

După expunerea succintă a situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză de către instanţele de judecată recurentul a susţinut, în esenţă, faptul că Tribunalul Cluj i-a recunoscut vechimea în muncă doar parţial pentru perioada detenţiei efective 1 iulie 2003 - 15 februarie 2008 în timp ce acesta este îndreptăţit la recunoaşterea vechimii în muncă şi pentru perioada în care a fost arestat preventiv 18 mai 2022-01 iulie 2003).

Prin motivele de recurs subsumate de recurent în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul a susţinut că instanţa de apel a încălcat efectul devolutiv al apelului în sensul că nu a analizat susţinerile sale formulate în primă instanţă şi în apel referitoare la vechimea în muncă şi nici nu a respectat indicaţiile din recursul analizat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

A învederat instanţei de recurs că în prima cerere de apel la pagina 10, a solicitat, în principal, să se constate că acţiunea este întemeiată integral pe prevederile art. 538 C. proc. pen., astfel încât nu sunt incidente în speţă dispoziţiile deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15 din data de 18 septembrie 2017 - aceste aspecte se regăsesc şi în precizarea pe care a făcut-o la cererea de chemare în judecată şi unde a arătat că în principal îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile art. 538 C. proc. pen. şi, în subsidiar, pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. Cele două temeiuri legale sunt diferite şi au condiţii de aplicabilitate diferite, iar decizia nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se referă doar la alin. (2) al art. 539 şi nu la art. 538.

Dispoziţiile art. 538 C. proc. pen. au fost indicate atât pentru susţinerea argumentelor ce vizau daunele dar şi pentru considerarea ca vechime în muncă a perioadei de arest şi de detenţie, în coroborare cu dispoziţiile art. 540 alin. (4) din acelaşi cod.

La fond, instanţa a admis cererea sa pe dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., iar, prin sentinţa de completare a dispozitivului, deşi se arată că sunt incidente dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., considerându-se vechime în muncă perioada detenţiei, pentru perioada arestului este apreciată ca fiind incidenţă decizia nr. 15/2017.

Cu privire la aceste considerente, recurentul a arătat că nu a defalcat temeiurile juridice în ceea ce priveşte perioada arestului şi cea a detenţiei, ci a solicitat să se constate că este aplicabil art. 538 C. proc. pen. pentru ambele perioade, iar în rejudecare, instanţa s-a mărginit la a prelua argumentele din sentinţa de completare, referitoare la aplicabilitatea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la perioada arestării preventive, lăsând neanalizate argumentele sale cum că această decizie pronunţată în interesul legii nu este aplicabilă faţă de precizarea sa de acţiune, în sensul că îşi întemeiază, în principal, pretenţiile pe dispoziţiile art. 538 C. proc. pen.

În mod greşit şi nelegal instanţa de fond a aplicat prevederile deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 15 din data de 18 septembrie 2017 şi a cercetat doar pretenţiile care vizează perioada ulterioară arestului preventiv, apreciind că pretenţiile referitoare la perioada arestării preventive sunt neîntemeiate în lipsa pronunţării unei hotărâri penale care să statueze asupra caracterului nelegal al arestării.

În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa a omis să analizeze aplicabilitatea dispoziţiilor art. 538 C. proc. pen. şi pentru perioada arestului preventiv, în contextul în care recurentul a demonstrat că prevederile art. 540 C. proc. pen. îi sunt aplicabile, deoarece, la data arestării sale preventive (18 mai 2002), era asigurat în sistemul public de pensii, achitându-şi contribuţiile atât timp cât a fost posibil până în luna aprilie 2002.

În acest sens a făcut precizarea că pentru luna aprilie 2002 scadenţa contribuţiilor era 25 mai 2002 dată la care recurentul-reclamant a fost în imposibilitate obiectivă de a mai face vreo plată sau de a desfăşura o muncă deoarece era deja arestat preventiv.

În ceea ce priveşte calitatea sa de asigurat de la momentul arestării, recurentul a susţinut că, în cauză, nu are relevanţă faptul că, 5 ani mai târziu, a formulat declaraţie de retragere a asigurării.

În susţinerea recursului său recurentul a invocat şi prevederile art. 6 alin. (1) pct. I lit. d) şi pct. IV, art. 16 şi art. 45 din Legea nr. 263/2010 statuează că stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat de către angajator şi asigurat, sau, după caz, s-a datorat şi plătit de către asiguraţi.

În acest sens recurentul a susţinut că vechimea în muncă reglementată de art. 540 C. proc. pen. nu poate fi analizată prin prisma dispoziţiilor pct. 37 din Norma de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 deoarece este firesc ca o persoană privată de libertate, arestată sau în executarea unei pedepse privative de libertate să nu poată achita aceste contribuţii datorită imposibilităţii obiective de a desfăşura în continuare munca pe care o presta la momentul arestării sale. În acest context, recurentul a învederat faptul că persoana în cauză poate achita contribuţia, iar situaţia în care aceasta se află nu echivalează cu situaţia contribuabilului care, deşi munceşte, nu achită contribuţia, iar numai acestei din urmă situaţii i se aplică dispoziţiile normei mai sus menţionate.

Persoana care muncea la momentul arestării, arestată şi condamnată dintr-o eroare judiciară, şi în favoarea căreia, în urma rejudecării, se pronunţă o hotărâre de achitare are dreptul la echivalarea pagubei suferite în virtutea dispoziţiilor art. 540 alin. (4) C. proc. pen. paguba de a nu putea desfăşura munca pe care o exercita la momentul arestării este reparată prin considerarea perioadei arestului şi a detenţiei ca perioadă în care aceasta a muncit şi se adaugă la vechimea în muncă; prin urmare, paguba de a nu putea munci se alătură pagubei morale (pentru care se acordă daunele morale) şi pagubei materiale (pentru care se acorda daune materiale) aceasta trebuind a fi reparată mai ales dacă celelalte două sunt admise, verificarea constând doar în a analiza dacă persoana arestată desfăşura în mod legal o muncă, fapt care a fost dovedit.

Pe cale de consecinţă, recurentul a concluzionat că instanţa de apel, în rejudecare, în mod greşit şi superficial, a făcut aplicarea dispoziţiilor legale ce privesc stagiul de cotizare, aceste norme neputând fi aplicate cu privire la o persoană care este privată de libertate.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză.

În termen legal, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, apreciind că niciuna dintre criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare invocate.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel, în mod corect, a respins apelul declarat de reclamant, reţinând că, potrivit art. 37 din Legea nr. 19/2000, cu modificările ulterioare, în ipoteza asiguraţilor prevăzuţi la art. 5 alin. (1) pct. IV şi V alin. (2), stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor pentru care s-a datorat şi plătit contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat, în cauză nefiind îndeplinită această condiţie.

Totodată, a arătat că, în privinţa stagiului de cotizare, Norma de aplicare, din data de 4 mai 2001, a prevederilor Legii nr. 19/2000, cu modificările ulterioare, precizează în mod neechivoc, în cadrul pct. 37 că, în sistemul public, stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor în care s-a plătit contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat, atât de asigurat, cât şi de angajator sau, după caz, numai de asigurat, în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. IV şi V şi alin. (2) din lege.

A precizat că, potrivit pct. 38 din Normă, realizarea completă a stagiului de cotizare se face numai în condiţiile achitării integrale a contribuţiei de asigurări sociale datorate atât de asigurat, cât şi de angajator.

Ca atare, a apreciat că, având în vedere că în cauză nu s-a probat achitarea contribuţiei de asigurări sociale datorate de asigurat, mai mult, prin declaraţia de retragere, s-a confirmat că, începând cu data de 1 aprilie 2002, reclamantul nu s-a mai încadrat în categoria persoanelor care au avut obligaţia legală de a depune declaraţie de asigurare, nu se poate enunţa concluzia conform căreia noţiunea de vechime în muncă poate fi asimilată, în această situaţie, unui stagiu de cotizare.

II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea din data de 17.09.2024 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul formulat de reclamantul A. şi a stabilit termen de judecată pentru data de 19 noiembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că prin sentinţa civilă nr. 191 pronunţată de Tribunalul Cluj la data de 29 mai 2020, s-a admis cererea formulată de reclamantul A., împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a completat sentinţa civilă nr. 553/15.11.2019 pronunţată de către Tribunalul Cluj în dosar nr. x/2018, în sensul admiterii în parte a petitului referitor la vechimea în muncă, prin recunoaşterea în favoarea reclamantului a vechimii în muncă stabilită potrivit legii pentru perioada încarcerării efective, ca urmare a condamnării penale.

Împotriva sentinţei civile nr. 191 din 29 mai 2020 pronunţate de Tribunalul Cluj au formulat apel pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

Împotriva sentinţei civile nr. 553 din 15.11.2019 pronunţate de Tribunalul Cluj a formulat apel reclamantul A. şi pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

Prin decizia civilă nr. 62A din 16.03.2021 pronunţată în apel în primul ciclu procesual, instanţa de apel a admis apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva sentinţei civile nr. 191 din 29 mai 2020 pronunţate de Tribunalul Cluj, în dosarul nr. x/2018, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins cererea reclamantului A. referitoare la recunoaşterea vechimii în muncă.

Prin aceeaşi decizie a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 553 din data de 15 noiembrie 2019 pronunţate de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosarul nr. x/2018 şi a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 2287 din data de 17 noiembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. şi a casat, în parte, decizia civilă nr. 62/A din data de 16 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a trimis cauza spre rejudecare în privinţa cererii reclamantului referitoare la recunoaşterea vechimii în muncă.

Prin decizia civilă nr. 343A din data de 23 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în rejudecare după casarea cu trimitere s-a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 191 din 29.05.2020 pronunţată de Tribunalul Cluj, în contextul în care acesta nu a formulat apel împotriva acestei sentinţe şi fără a se dispune cu privire la apelurile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, motiv pentru care hotărârea apelată, prin care a fost admis în parte capătul de cerere referitor la vechimea în muncă, nu a fost modificată.

Având în vedere faptul că intimaţii-pârâţi nu au formulat recurs împotriva deciziei mai sus menţionate referitor la neanalizarea apelurilor lor de către instanţa de apel în cel de-al doilea ciclu procesual, Înalta Curte, fiind investită doar cu recursul recurentului-reclamant, va proceda la analizarea căii de atac prin prisma soluţiei pronunţate de instanţa de apel, fiind ţinută de respectarea principiului non reformatio in pejus reglementat de art. 481 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs reclamantul a susţinut, în esenţă, încălcarea de către instanţa de apel a efectului devolutiv în sensul că trebuiau să fie analizate criticile din prima cerere de apel referitoare la vechimea în muncă precum şi respectarea indicaţiilor deciziei de casare. De asemenea a susţinut că acţiunea sa a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 538 C. proc. pen. şi doar în subsidiar pe dispoziţiile art. 539 din acelaşi cod, solicitând aplicarea art. 538 pentru ambele perioade, cea a arestului preventiv şi cea a detenţiei, motiv pentru care instanţa de apel în mod greşit a reţinut aplicabilitatea deciziei nr. 15/18.09.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii. A mai arătat recurentul că prin decizia de casare s-a dispus ca în rejudecare să se facă verificări dacă vechimea în muncă poate fi asimilată unui stagiu de cotizare.

Criticile, ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate.

Referitor la susţinerea privind nerespectarea de către instanţa de apel a deciziei de casare, Înalta Curte reţine că recurentul nu a adus o critică concretă deciziei recurate cu privire la acest aspect ci doar a afirmat că îndrumările Înaltei Curţi au fost în sensul de a face verificări dacă vechimea în muncă poate fi asimilată unui stagiu de cotizare. Recurentul nu realizează o argumentaţie efectivă, prin care să arate, în mod efectiv, în ce constă pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de apel, motiv pentru care acestea nu îmbracă forma unor critici de nelegalitate pentru a putea fi incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În cauză, prin decizia de casare nr. 2287/17 noiembrie 2022 Înalta Curte a dispus că se impune reluarea judecăţii în apel pentru a se verifica dacă noţiunea de vechime în muncă poate fi asimilată, în această situaţie, unui stagiu de cotizare şi dacă, în acest caz, textul de lege poate fi aplicat şi altor persoane asigurate obligatoriu în sistemul public de pensii, evident, cu respectarea obligaţiei de achitare a contribuţiilor de asigurări sociale.

În rejudecare, instanţa de apel a procedat la administrare de probe suplimentare în vedere stabiliri situaţiei de fapt respectiv înscrisurile depuse de către reclamant precum şi relaţiile comunicate de Casa de Pensii Cluj solicitate de instanţă, în baza cărora a stabilit că, în cauza dedusă judecăţii nu s-a probat achitarea contribuţiei de asigurări sociale datorate de asigurat. Prin declaraţia de retragere, s-a confirmat că, începând cu data de 01.04.2002, reclamantul nu s-a mai încadrat în categoria persoanelor care au avut obligaţia legală de a depune declaraţie de asigurare. Faţă de aceste considerente, instanţa de apel a respectat decizia de casare, reţinând că, în speţă, nu se poate enunţa concluzia conform căreia noţiunea de vechime în muncă poate fi asimilată, în această situaţie, unui stagiu de cotizare.

Prin urmare, instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. respectând îndrumările deciziei de casare pronunţate în cauză, recursul fiind nefondat cu privire la acest aspect.

Referitor la criticile privind încălcarea efectului devolutiv şi neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor din prima cerere de apel, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat cererea reclamantului prin care s-a solicitat recunoaşterea vechimii în muncă inclusiv pentru perioada în care a fost arestat preventiv, pentru care s-a stabilit că nu îi poate fi recunoscută vechimea în lipsa stagiului de cotizare. Nemulţumirea părţii faţă de concluzia la care a ajuns instanţa de apel cu privire la neîndeplinirea condiţiilor legale necesare recunoaşterii vechimii în muncă, concluzie dedusă în urma analizării şi interpretării aspectelor de fapt ale cauzei şi a probelor administrate nu echivalează cu greşita aplicare a legii, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind temeiul legal al cererii de chemare în judecată şi cel în baza căruia a fost pronunţată decizia recurată, Înalta Curte reţine că acesta nu poate fi primit în contextul în care aceste chestiuni au fost soluţionate prin decizia de casare din primul ciclu procesual.

Prin cererea de chemare în judecată recurentul-reclamant a solicitat recunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada 18.05.2002-15.02.2008 în temeiul art. 540 alin. (4) C. proc. pen. Prin precizarea de acţiune înregistrată la data de 23.03.2018, reclamantul a înţeles să clarifice pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată formulată, astfel: în principal, a subliniat faptul că cererea de chemare în judecată se întemeiază integral pe dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., care stabileşte dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară, iar în subsidiar, în cazul în care instanţa respinge cererea principală şi apreciază că raportat la elementele privind starea de fapt, în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. Recurentul nu a făcut nicio precizare referitoare la capătul de cerere privind vechimea în muncă.

Aspectele privind normele legale incidente în cauză au fost tranşate definitiv prin decizia nr. 2287 din 17 noiembrie 2022 pronunţată în cauză prin care s-a dispus casarea şi trimiterea prezentei cauze spre rejudecare, Înalta Curte reţinând, cu autoritate de lucru judecat că instanţa de apel a avut în vedere că în rejudecarea cauzei s-a pronunţat în favoarea reclamantului o hotărâre definitivă de achitare, că acesta în cursul procesului penal a fost nelegal privat de libertate, motiv pentru care Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a avut în vedere şi s-a raportat implicit la dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., care prevăd că "are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal a fost privata de libertate".

De asemenea, prin aceeaşi decizie sus menţionată, s-a stabilit că "Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la situaţia rezultată din cauza penală, finalizată printr-o hotărâre definitivă de achitare, în condiţiile în care reclamantul în procesul penal a fost nelegal privat de libertate (...) Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 538 - 539 C. proc. pen., motiv pentru care sunt nefondate susţinerile legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.."

Dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni deja dezlegate şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs. Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Prin urmare, nu pot fi avute în considerare criticile recurentului referitoare la greşita reţinere a incidenţei dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. în contextul în care s-a reţinut legalitatea aplicării acestora cu autoritate de lucru judecat de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel privind vechimea în muncă nu a fost pronunţată în baza dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. şi nici nu au fost avute în vedere aspectele reţinute prin Decizia nr. 15/18.09.2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii, paragraful citat de către recurent în memoriul de recurs de la pagina 2 a hotărârii recurate referitoare la decizia mai sus menţionată, nu reprezintă motivarea soluţiei pronunţate în rejudecarea apelului ci instanţa de apel a enumerat soluţiile pronunţate în cauză, printre care şi soluţia instanţei de fond referitoare la perioada arestării preventive.

Cum, prin decizia de casare, Înalta Curte a dispus reluarea judecăţii în apel pentru a se verifica dacă noţiunea de vechime în muncă poate fi asimilată, în cauză unui stagiu de cotizare faţă de dispoziţiile Legii nr. 19/2000 ce nu a fost avută în vedere în primul ciclu procesual, în rejudecare, prin decizia recurată, instanţa de apel a procedat, în mod corect, la analiza sentinţei apelate în limitele casării dispuse de instanţa de recurs.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurent, instanţa de apel nu era obligată să analizeze susţinerile apelantului referitoare la inaplicabilitatea deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. ci aceasta a procedat la rejudecarea apelului în limitele deciziei de casare, pornind de la textul de lege indicat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, respectiv art. 540 alin. (4) C. proc. pen., fiind analizată solicitarea recurentului prin prisma normelor de drept material ce reglementează vechimea în muncă şi stagiul de cotizare în sistemul public de pensii în coroborare cu norma de procedură penală anterior menţionată.

Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici susţinerile recurentului prin care s-a arătat că instanţa de apel s-a mărginit la a prelua argumentele din sentinţa de completare fără a analiza argumentele recurentului.

Deşi se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece vizează nemotivarea deciziei recurate, criticile sunt nefondate raportat la argumentele enunţate anterior conform cărora instanţa de apel şi-a întemeiat în mod legal soluţia pe dispoziţiile legale incidente în cauză fără a se rezuma la considerentele sentinţei civile pronunţate în primă instanţă şi cu respectarea limitelor casării.

În ceea ce priveşte criticile aduse de recurent sentinţei pronunţate în primă instanţă, Înalta Curte aminteşte că obiectul recursului îl reprezintă hotărârea pronunţată în apel şi nu hotărârea primei instanţe. Având în vedere că în recurs se realizează un examen al legalităţii hotărârii curţii de apel, reclamantul avea obligaţia, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., să se raporteze la considerentele deciziei pronunţate în apel ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a susţinut, în esenţă, greşita aplicare a dispoziţiilor legale prin nerecunoaşterea vechimii în muncă pentru perioada în care a fost arestat preventiv în contextul în care la data arestării sale, 18.05.2002, acesta era asigurat în sistemul public de pensii, achitându-şi contribuţiile până în luna aprilie 2002, scadenţa acestei luni fiind data de 25 a lunii următoare. Astfel la data de 25.05.2002, era deja arestat preventiv fiind în imposibilitatea obiectivă de a mai efectua vreo plată sau de desfăşura o muncă în contextul privării sale de libertate.

Criticile sunt nefondate.

Deşi pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu pot fi primite, în contextul în care, raportat la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, în baza probelor administrate în cauză, a rezultat faptul că la data la care a fost încarcerat recurentul-reclamant nu era încadrat în muncă.

Având în vedere faptul că instanţa de recurs nu poate analiza starea de fapt reţinută în cauză, concordanţa acesteia cu probele administrate, modul de apreciere al probatoriului fiind atributul exclusiv al instanţei de fond, respectiv apel, Înalta Curte va proceda la analiza motivelor de recurs prin raportare la situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel.

În cauză, prin sentinţa civilă nr. 191/2020 Tribunalul Cluj a recunoscut vechimea în muncă reclamantului doar pentru perioada executării pedepsei privative de libertate, 01.07.2003 - 15.02.2008, nu şi pentru perioada în care reclamantul a fost arestat preventiv, 18.05.2002 - 01.07.2003.

Pornind de la îndrumările instanţei de recurs, instanţa de apel, în baza probelor administrate a reţinut că reclamantul a prestat muncă în calitate de liber profesionist în baza unui contract de prestări servicii.

Conform adresei nr. x din 24.10.2023 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Cluj, reclamantul a figurat în evidenţă cu declaraţia de asigurare nr. 16304/1.04.2001, care a fost retrasă începând cu data de 1.04.2002 astfel că pentru luna aprilie aferentă anului 2002, numitul A. nu a datorat contribuţii de asigurări sociale.

În esenţă, reclamantul, prin cererea din 01.04.2009, a solicitat retragerea declaraţiei de asigurare, începând cu data de 1.04.2002 iar privarea de libertate a acestuia a început cu data de 18.05.2002, ulterior lunii în care a fost retrasă declaraţia de asigurare de către recurent.

Art. 8. alin. (1) din Legea nr. 19/2000 dispune că stagiul de cotizare este constituit din perioadele în care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din România, precum şi în alte ţări, în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile internaţionale la care România este parte.

Din prevederile legale rezultă că vechimea în muncă şi stagiul de cotizare sunt prevăzute expres de lege, fiind indisolubil legate de contribuţia la asigurările sociale de stat, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia de casare.

Or, în cauză, din probele administrate a rezultatul faptul că, la data încarcerării sale, 18.05.2002, reclamantul nu datora contribuţii de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

Menţiunea că persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei li se calculează ca vechime în muncă şi timpul cât au fost private de libertate, constituie o dispoziţie specială de asimilare a acestei perioade cu perioadele ce constituie stagiu de cotizare la sistemul public de pensii, motiv pentru care, pentru recunoaşterea ca vechime în muncă trebuie îndeplinită condiţia esenţială prevăzută de art. 540 alin. (4) C. proc. pen. şi anume aceea ca la momentul privării de libertate, persoanele în cauză trebuie să fie încadrate în muncă.

Or, instanţa de apel a reţinut că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă ipoteza menţionată în textul art. 540 alin. (4) C. proc. pen. în sensul că la data arestării reclamantul să fi fost încadrat în muncă.

Pentru aceleaşi considerente sunt nefondate şi susţinerile recurentului referitoare la imposibilitatea analizării vechimii în muncă prevăzută de art. 540 C. proc. pen. prin prisma condiţiilor prevăzute de punctul 37 din Norma de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 deoarece este firesc ca o persoană privată de libertate să nu poată achita aceste contribuţii datorită imposibilităţii obiective de privare de libertate.

Norma de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000 prevede la punctul 37 că în sistemul public stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor în care s-a plătit contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat atât de asigurat, cât şi de angajator sau, după caz, numai de asigurat, în situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. IV şi V şi alin. (2) din lege.

Pct. 38 din aceeaşi normă prevede că stagiul de cotizare se constituie din însumarea perioadelor în care s-a plătit contribuţia la bugetul asigurărilor sociale de stat.

Art. 61 din Legea nr. 19/2000 prevede la alin. (1) că "persoanele prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. IV şi V care au cel puţin vârsta de 18 ani sunt obligate să se asigure pe baza declaraţiei de asigurare. Declaraţia de asigurare se depune în termen de 30 de zile de la data încadrării în situaţia respectivă la casa teritorială de pensii din raza de domiciliu sau de reşedinţă. Venitul lunar asigurat este cel stabilit prin declaraţia de asigurare."

Totodată, conform pct. 10 din norma de aplicare a Legii nr. 19/2000 sunt obligate să depună declaraţie de asigurare persoanele care realizează venituri ca urmare a încadrării în una sau mai multe dintre situaţiile prevăzute la art. 5 alin. (1) pct. IV din lege, indiferent de nivelul veniturilor realizate anual iar în categoria «persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente», prevăzută la art. 5 alin. (1) pct. IV lit. d) din lege, se încadrează persoanele care exercită profesiuni libere, printre care şi expert contabil, calitate pe care o avea reclamantul din prezenta cauză, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel.

Or, această declaraţie a fost retrasă de către recurent prin cererea din data de 01.04.2009 cu efect din data de 01.04.2002.

Contrar susţinerilor din memoriul de recurs retragerea declaraţiei are relevanţă în cauză deoarece începând cu data retragerii, 01.04.2002, recurentul nu a mai nu a datorat şi nici achitat contribuţii de asigurări sociale astfel că, la momentul arestării sale, 18.05.2002, recurentul nu mai presta nicio activitate din muncă.

De altfel, recurentul a susţinut în cadrul concluziilor orale faptul că a procedat la retragerea declaraţiei pentru a evita executarea silită a debitelor aferente respectivei declaraţii, aspect care confirmă neplata contribuţiilor de asigurări sociale începând cu data de 01.04.2002 şi implicit şi la data privării sale de libertate din 18.05.2002.

Nu pot fi primite nici susţinerile reclamantului conform cărora drepturile de asigurări sociale trebuiau achitate până la data de 25 mai 2002, dată la care era deja arestat şi era în imposibilitatea de a le achita. Data scadenţei nu are nicio relevanţă în cauză din moment ce contribuţia aferentă veniturilor obţinute de recurent în luna aprilie 2002 trebuiau achitate, teoretic, din aceste venituri, pentru că se presupune că acesta a obţinut venituri până la data de arestării sale.

Mai mult decât atât reclamantul trebuia să facă dovada veniturilor sale impozabile şi pentru perioada 01.05.2002 până la data încarcerării sale, respectiv 18.05.2002. Or, retragerea declaraţiei începând cu luna aprilie 2002 echivalează cu lipsa veniturilor din muncă a recurentului începând cu data de 01.04.2002, inclusiv la momentul încarcerării sale.

Prin urmare, cum reclamantul nu a făcut dovada că a fost titularul vreunui contract de muncă, de prestări servicii sau de colaborare cu vreo societate comerciala, nu era posibilă recunoaşterea ca vechime în munca a perioadei în care recurentul a fost arestat preventiv, deoarece ar însemna să fie validată juridic obţinerea de venituri neimpozabile, inclusiv pe planul dreptului fiscal şi recunoaşterea unor drepturi pe care legea nu le prevede.

Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite nici susţinerile recurentului potrivit cărora este îndreptăţit la repararea pagubei prin prisma dispoziţiilor art. 540 alin. (4) C. proc. pen. deoarece în cauză s-a dovedit faptul că acesta nu desfăşura o activitate de muncă.

De asemenea, trebuie precizat şi faptul că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 6 alin. (1) pct. I lit. d) şi pct. IV, art. 16 şi art. 45 din Legea nr. 263/2010 invocate de recurent prin memoriul de recurs în susţinerea calităţii sale de asigurat în sistemul public de pensii având în vedere faptul că Înalta Curte prin decizia de casare a dispus rejudecarea apelului pentru verificarea aplicabilităţii dispoziţiile Legii nr. 19/2000 în contextul în care instanţa de apel reţinuse că Legea nr. 263/2010 nu era în vigoare în perioada dedusă analizei.

Rezultă, prin urmare, că în cauză au fost corect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale incidente în cauză, recursul urmând a fi respins, ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 343/A din 23 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2024.