Invalid stamping and formal nullity of civil appeals due to non-compliance with cassation requirements

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov - Secţia I civilă în 14.02.2020, sub nr. x/62/2020, reclamanta A S.R.L., a solicitat în contradictoriu cu pârâții B, C și D, pronunțarea unei sentințe prin care să instituie în sarcina pârâților obligația de a-i achita suma de 95.250 euro sau echivalentul în lei al acestei sume, la data efectuării plății, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul proces.

Pârâții B, C și D au formulat întâmpinare, prin care au invocat, pe cale de excepție, lipsa calități procesuale pasive a pârâților, iar, pe fond, au solicitat a respingerea cererii introductive de instanță, ca neîntemeiată.

În 17.09.2020, reclamanta a formulat o cerere modificatoare a cererii introductive de instanță, prin care a arătat că înțelege să îi acționeze în judecată, în calitate de pârâți, și pe E și pe comuna F, reprezentată legal de Primar.

Pârâtul E a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea demersului judiciar al reclamantei, lipsa calității sale procesuale pasive, decăderea reclamantei din dreptul de a promova acțiune în anularea certificatului de urbanism și necompetența materială a Secției I Civilă a Tribunalului Brașov, iar, pe fond, a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată.

Pârâta comuna F, prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepție, inadmisibilitatea acţiunii raportat la prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Prin încheierea din 05.02.2021, Tribunalul Braşov - Secţia I civilă a reţinut că inadmisibilitatea reprezintă un aspect ce se circumscrie fondului demersului judiciar inițiat de către partea reclamantă și a respins restul excepțiilor invocate.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Braşov

Prin sentinţa nr. 40/S din 22.02.2021, Tribunalul Brașov - Secţia I civilă a respins, astfel cum a fost ulterior modificată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâții D, B, C, Comuna F, prin Primar, și E.

3. Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Braşov în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 1326/Ap din 27.10.2021, Curtea de Apel Brașov - Secţia civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A S.R.L. şi a anulat sentinţa civilă nr. 40/S din 22.02.2021 a Tribunalului Brașov, reţinând cauza spre rejudecare.

Prin încheierea din 16.12.2021, Curtea de Apel Brașov - Secţia civilă a respins excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism nr. 157/26.05.2008, invocată de intimatul-pârât E.

Prin decizia nr. 338/Ap din data de 24.02.2022, Curtea de Apel Brașov - Secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâții D, B, C, UAT Comuna F, prin Primar, și E.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 2533/20.12.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva deciziei nr. 338/Ap din 24.02.022 a Curţii de Apel Brașov - Secţia civilă, pe care a casat-o, trimiţând cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Braşov în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1957/Ap din 12.12.2023, Curtea de Apel Brașov - Secţia civilă a luat act de renunţarea la cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul D; a admis excepţia de nelegalitate invocată de reclamantă şi, pe cale de consecinţă, a constatat nelegalitatea certificatului de urbanism nr. 157/26.05.2008 emis de Comuna F; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii B, C, UAT Comuna F și E; i-a obligat pe pârâţii E, B, C şi UAT Comuna F, în solidar, la plata sumei de 36.375 euro sau echivalentul în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri; i-a obligat pe aceiaşi pârâţi, în solidar, la plata sumei de 11.042,38 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru aferentă pretenţiilor admise, pentru fond, apel şi recurs.

6. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au formulat recursuri, pârâţii C, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, B şi E.

i. În ceea ce priveşte recursul pârâtului C:

Prin memoriul de recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat greșita reţinere, în sarcina sa, a unei fapte ilicite, în condiţiile în care emitentul actului este instituţia publică, iar nu persoanele fizice, astfel că în sarcina sa persoanelor fizice nu pot fi reţinute fapte ilicite care sa atragă răspunderea civila delictuală, astfel cum a reţinut şi prima instanţă.

Relevând cadrul factual, a menţionat că este de notorietate faptul că reclamanta folosea terenul în litigiu încă de la un moment anterior cumpărării acestuia, în 2008, situaţie faţă de care a fost unica interesată în achiziţionarea sa, cunoscând împrejurarea că terenul este cuprins în strategia de dezvoltare rurală şi inclus în zona intravilană a Comunei F, aspect pe care îl cunoştea dată fiind calitatea unuia dintre asociaţii acesteia de consilier local în cadrul instituţiei, fiind evident faptul că avea cunoştinţă, la momentul încheierii contractului, de locul unde era situat imobilul achiziţionat.

Raportat la aceste aspecte, susţinerea că reclamanta ar fi avut un prejudiciu nu este reală, valoarea terenului, conform datelor cuprinse în Strategia de dezvoltare, fiind cea care se referă la terenurile intravilane şi implicit şi a terenului în litigiu.

Evidenţiind situaţia de fapt, a arătat că certificatul de urbanism este menţionat în contractul de vânzare-cumpărare, iar din cuprinsul acestuia rezultă că s-a adus la cunoştinţa persoanelor interesate împrejurarea că există posibilitatea de construire numai pe baza de PUZ, întocmit împreună şi de acord cu toţi deţinătorii de terenuri din zonă, astfel încât susţinerea că nu ar putea construi este fără fundament legal, astfel că lipseşte prejudiciul reclamantei.

Instanţa de apel a ignorat aspectele arătate de către cei care au vândut terenul reclamantei, care au susţinut că, la stabilirea preţului, nu au ţinut cont de faptul că terenul este situat în intravilan sau în extravilan, preţul încasat fiind cel negociat de către părţi.

Sarcina probei în prezenta cauză îi revenea reclamantei, în sensul că preţul vânzării a fost negociat conform Ghidului Notarilor Publici, respectiv că vânzătorii ar fi primit inclusiv un preţ diminuat în schimbul terenului înstrăinat.

Or, în cauză, nu s-a făcut o astfel de probă, astfel cum au precizat inclusiv vânzătorii terenului.

Reclamanta a formulat acţiune împotriva persoanelor fizice, semnatare ale actului administrativ, fără, însă, a apela la niciuna dintre procedurile administrative de anulare a certificatului.

Arată că reclamanta avea la îndemână acţiunea în răspundere civilă contractuală, de care nu a uzat, formulând direct acţiunea în răspunderea civila delictuală prin care solicită întregul preţ al vânzării de la pârâţii din prezenta cauză.

Precizează că nu rezultă, din cuprinsul deciziei atacate, raţionamentul instanţei de apel referitor la stabilirea unui prejudiciu în valoare de 36.375 euro, cu atât mai mult cu cât curtea a respins solicitarea de efectuare a unui raport de expertiză, formulată de reclamantă.

Certificatul de urbanism face parte din sfera actelor administrative, astfel că reclamanta putea promova o acţiune în anularea acestuia, conform Legii nr. 554/2004, acţiune care, însă, nu a fost formulată.

Menţionează şi că prejudiciu invocat nu este consecinţa directă sau indirectă a faptei sale, ci reprezintă o sumă rezultată dintr-un preţ stabilit printr-un contract de vânzare-cumpărare negociat cu vânzătorul.

Invocă şi lipsa motivării instanţei, raportat la determinarea legăturii de cauzalitate dintre fapta imputată paratei şi susţinerile reclamantei relative la prejudiciul pretins suferit de către reclamantă, precum şi că respectivul certificat de urbanism nu produce efecte juridice, având doar caracter de informare.

ii. În ceea ce priveşte recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F:

Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 3 alin. 3 din Constituţia României şi a art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, dat fiind că unităţile administrativ-teritoriale nu se află în raporturi juridice contractuale cu primarul, viceprimarul sau cu secretarul unităţii administrativ-teritoriale, toate atribuţiile cu privire la unităţile administrativ-teritoriale fiind date, prin lege, către Consiliile locale, ca organe deliberative, respectiv către Primar, ca organ executiv.

Arată că nu există un raport de prepușenie între unitatea administrativ-teritorială şi pârâţi, pârâta neavând calitatea de comitent.

Instanţa nu motivează în ce a constat lipsa de diligenţă pe care ar fi săvârşit-o la data emiterii certficatului de urbanism şi care îi viza, de fapt, pe aleșii locali Primar şi Viceprimar, respectiv pe Secretarul Consiliului local.

iii. În ceea ce priveşte recursul pârâtului B:

Prin memoriul de recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul susţine, sub un prim aspect, nemotivarea soluţiei de respingere a apărării referitoare la existenţa unei priorităţi a analizei excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism, din prisma motivelor care determină nelegalitatea.

În condiţiile în care certificatul de urbanism nu a fost semnat de către primar, ci de către viceprimar, acesta nu poate produce de plano efecte juridice, context în care nelegalitatea invocată de reclamantă, motivat de conţinutul său, nu mai prezenta relevanţă.

Printr-o altă critică, pârâtul invocă faptul că instanţa de apel nu motivează în ce constă fapta ilicită reţinută în sarcina sa şi motivele pentru care apărările sale au fost înlăturate.

Precizează că a arătat, prin apărările formulate în faţa instanţei de apel, după casarea cu trimitere spre rejudecare, că atribuţiile sale de serviciu nu aveau ca obiect vizarea pentru legalitate sau contrasemnarea certificatelor de urbanism, neexistând o argumentaţie a instanţei de apel, care să susţină înlăturarea apărărilor formulate cu privire la inexistenta faptei ilicite.

Printr-o altă critică, recurentul a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Ordinul nr. 1430/2005, coroborate cu dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 50/1991, care reglementează semnarea certificatului de urbanism, a prevederilor art. 117 din Legea nr. 215/2001, care reglementează atribuţiile secretarului unităţilor administrativ teritoriale, a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, care stabilesc atribuţiile funcţionarilor publici, a prevederilor art. 30-34 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul nr. 1430/2005 al Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, care stabilesc procedura de întocmire a certificatului de urbanism, precum şi a prevederilor art. 998-999 C. civ. de la 1864.

Arată că nicio dispoziţie legală nu stabileşte în sarcina sa, ca secretar al Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna F, atribuţii în materia emiterii certificatelor de urbanism - în sensul verificării aspectelor tehnice certificate de acestea sau avizării legalităţii acestora (deci nici verificarea sau stabilirea regimului juridic intravilan sau extravilan a imobilului teren vizat de cererea reclamantei).

Instanţa de apel a procedat greşit nedecelând cu privire la răspunderea semnatarilor certificatului de urbanism din prisma atribuţiilor ce le reveneau în ceea ce priveşte emiterea actului administrativ individual.

Precizează că recurentului-pârât C, în calitate de funcţionar în cadrul Oficiului de urbanism, disciplină în construcţii, îi revenea obligaţia de a verifica toate aspectele juridice şi tehnice prevăzute de art. 30 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 şi să redacteze certificatul de urbanism cu datele corecte rezultate din evidenţa respectivului compartiment - având acces nelimitat la acestea şi având drept atribuţie de serviciu cunoaşterea şi studierea acestor evidenţe, purtând întreaga responsabilitate pentru datele inserate în formularul prevăzut de lege.

Arată că responsabilitatea emiterii certificatului de urbanism revine tuturor semnatarilor acestuia, potrivit atribuţiilor stabilite în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Menţionează că secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu are o obligaţie legală sau de serviciu cu privire la verificarea datelor tehnice din cuprinsul certificatului de urbanism, astfel că atribuţia de a semna certificatul de urbanism nu este însoţită de obligaţia de a verifica o conformitate a conţinutului tehnic al certificatului de urbanism cu realitatea din evidenţa urbanistică a unităţii administrativ-teritoriale, aceasta fiind atribuţia legală a redactorului certificatului de urbanism.

Precizează, totodată, că nu i-a fost delegată atribuţia de a verifica eventuala corectitudine a conţinutului certificatelor de urbanism, precum şi că nu avea posibilitatea tehnică de a efectua verificări cu privire la corectitudinea informaţiilor pe care angajaţii compartimentului urbanism le menţionau în cuprinsul documentelor.

Arată, aşadar, că atribuţia legală care îi revenea nu era aceea de a viza pentru legalitate sau de a contrasemna certificatul de urbanism, ci doar de a semna certificatul de urbanism, motiv pentru care consideră că în mod greşit s-a reţinut, de către instanţa de apel, săvârşirea unei fapte ilicite, prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii legale de serviciu cu privire la certificatul de urbanism nr. 157/26.05.2008.

- Printr-o altă critică, recurentul invocă inexistenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei.

Înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către reclamantă - singura probă administrată în cauză -, nu fac dovada pretenţiilor reclamantei, care pretinde că a suferit un prejudiciu patrimonial. constând în pierderea şansei de a fi cumpărat imobilul respectiv la un preţ mai mic decât cel pe care l-a achitat efectiv, nefăcându-se dovada intenţiei vânzătorilor de a vinde respectivul imobil teren la un preţ inferior celui pretins efectiv la vânzare, aceasta deoarece, în pofida regimului juridic de teren extravilan, prin poziţionarea sa, respectivul teren era unul valoros.

Raportarea pretenţiilor reclamantei la valorile terenurilor relevate de Ghidul orientativ emis de Camera Notarilor Publici nu poate fi primită, câtă vreme scopul pentru care a fost întocmit acest ghid este acela de a asigura o evaluare a imobilelor strict din perspectiva stabilirii valorii taxelor şi impozitelor aferente actelor translative de proprietate la nivel generic, fără, însă, a ţine seama de particularităţile acestora, care influenţează decisiv valoarea lor pe piaţa imobiliară.

Preţul din cadrul vânzărilor de terenuri se stabileşte de către părţi prin negociere, raportat la valoarea imobilului pe piaţa imobiliară, iar nu la Ghidul orientativ emis de Camera Notarilor Publici.

Înscrisurile ce constituie probaţiunea cauzei nu fac dovada unei probabilităţi, nu indică o valoare a probabilităţii şi nici nu stabilesc o valoare la care aceasta ar releva caracterul serios şi real al şansei pretins pierdute.

Pentru a se putea stabili existenţa unei şanse reale şi serioase a reclamantei de a cumpăra respectivul teren la un preţ mai mic, se impunea să se prezinte, de către aceasta, probe, din care să rezulte, neechivoc, că părţile ar fi luat în discuţie o eventuală vânzare-cumpărare a imobilului şi în condiţiile în care acesta ar fi avut regimul juridic de teren extravilan, ceea ce reclamanta nu a făcut.

Proba caracterului serios şi real al şansei reclamantei de a dobândi imobilul la un preţ mai mic imobilul respectiv trebuie analizată in concreto, pentru fiecare teren în parte.

Or, reclamanta nu a furnizat niciun înscris care să probeze caracterul real şi serios al şansei pe care susţine că a pierdut-o şi nici existenţa unei negocieri a preţului terenului între părţile contractului de vânzare-cumpărare.

iv. În ceea ce priveşte recursul pârâtului E:

- Prin memoriul de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat, sub un prim aspect, că instanţa de rejudecare a stabilit prejudiciul exclusiv pe baza unui calcul propriu, realizat având în vedere pretinse valori din Grila notarială aferentă anului 2008, fără administrarea unor mijloace de probă suplimentare, respectiv înscrisuri, interogatoriu sau expertiză de specialitate şi fără a indica un temei legal în acest sens.

În continuare, recurentul redă, sub forma citării, prevederile art. 1294, art. 1169 - 1170, art. 1303 - 1304 C. civ. de la 1864, art. 77 ind. 1 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 6 din Legea nr. 36/1995, invocând încălcarea acestora de către instanţa de apel, invocând, în acest sens, că părţile pot stabili, de comun acord, orice preţ în materie de vânzare, respectiv că notarul are obligaţia de a întocmi contractul de vânzare-cumpărare conform condiţiilor contractuale stabilite de părţi.

Raportat la aceste considerente, precizează că instanţa de apel a realizat un examen superficial al prezentei cauze, în contextul în care nu a administrat nicio probă pentru stabilirea contextului faptic în care părţile au stabilit preţul de vânzare, nefiind dispusă nici proba cu interogatoriul şi nici proba cu expertiza de specialitate.

A mai invocat recurentul şi că instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale, certificatul de urbanism nu putea fi folosit la autentificarea actului, întrucât scopul emiterii lui a fost de informare, iar nu de realizare a unor operaţiuni notariale.

Mai arată că hotărârea atacată este nelegală şi prin aceea că, în speţă, este incidentă o cauză exoneratoare de răspundere juridică, iar nu una de diminuare a răspunderii.

Menţionează că instanţa de apel nu a precizat temeiul legal în baza căruia a reţinut o cauză de diminuare a răspunderii, iar nu una exoneratorie de răspundere.

Relativ la contextul faptic, instanţa de apel nu a analizat, în mod integral, o serie de apărări invocate de pârâţi în legătură cu circumstanţele eliberării certificatului de urbanism, nefiind preocupată să analizeze cum terţe persoane au intrat în posesia unui document al Primăriei Comunei F şi nici care a fost contribuţia asociatului reclamantei, nefiind administrate probe în privinţa acestor aspecte.

Instanţa a omis să analizeze procura nr. 926/09.12.2008, aflată la dosarul cauzei, acordată de vânzătorii G şi H în vederea înstrăinării imobilului.

Arată, totodată, că, în speţă, este incidentă o cauză de exonerare a răspunderii, respectiv fapta victimei sau a unui terţ, constând în inducerea în eroare a angajaţilor Primăriei Comunei F, având în vedere faptul că solicitării de eliberare a certificatului de urbanism i-a fost anexat un plan de încadrare care atesta poziţionarea în intravilan a terenului.

Susţine, de asemenea, că prejudiciul invocat are caracter incert, în condiţiile în care în cuprinsul certificatului de urbanism s-a menţionat clar că terenul se află într-o zonă pusă sub interdicţie temporară de construire până la elaborarea unui PUZ sau unui PUD.

Aşadar, la momentul respectiv, pe terenul cumpărat de către reclamantă, nu se putea construi, indiferent dacă era situat în intravilanul sau în extravilanul localităţii, iar intimata cunoştea acest aspect, șansa de a construi fiind incertă.

Mai arată că intimata-reclamantă nu a depus, în susţinerea acţiunii, o expertiză topografică, iar instanţa a respins proba cu expertiza, amplasamentul terenului fiind cunoscut de către aceasta la data cumpărării terenului, independent de orice faptă a angajaţilor Primăriei Comunei F, în condiţiile în care a folosit terenul şi anterior încheierii contractului de vânzare.

Precizează şi că nu există un temei pentru a aprecia că vânzătorii ar fi acceptat un preţ mai mic decât cel pretins, respectiv că ar fi acceptat preţul de 2.250 euro, pentru categoria de folosinţă extravilan.

De asemenea, a invocat şi că, din perspectiva condiţiei impuse de lege, ca prejudiciul a cărui reparare este pretinsă să fie cert, sub imperiul Codului civil de la 1864, aplicabil în cauză, nu era prevăzută/reglementată posibilitatea reparării prejudiciului produs prin pierderea şansei, ci doar a prejudiciului actual şi a celui viitor.

Tot în legătură cu prejudiciul invocat în cauză, recurentul a precizat şi că reclamanta nu a făcut dovada realizării unor demersuri reale în vederea obţinerii unei autorizaţii de construire.

Instanţa de judecată nu a administrat niciun mijloc de probă (expertiză topo) pentru a stabili cu claritate dacă terenul cumpărat a fost încadrat în mod corect sau nu, după caz, în categoria intravilan, respectiv în cea de extravilan.

A mai arătat şi că prevederile art. 6 din Legea nr. 50/1991, art. 29 şi art. 32 alin. (1) şi (2) ale Ordinului nr. 1943/2001 nu au fost încălcate cu vinovăţie, inspectorul de urbanism C, care a întocmit actul în discuţie fiind indus în eroare de un plan depus de solicitanţii certificatului de urbanism, care făcea trimitere la documentaţii în curs de aprobare.

- Prin cererea completatoare a memoriului de recurs depusă în 15.03.2024, întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat, sub un prim aspect, refuzul instanţei de rejudecare de a se pronunţa asupra inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism.

În acest sens, menţionează ca fiind eronată reţinerea instanţei de apel în sensul că această chestiune a format obiect de judecată în primul ciclu procesual, astfel cum rezultă din încheierea de la termenul din data de 16.12.2021, având în vedere că încheierea respectivă nu are o existenţă autonomă, ci face parte din succesiunea de acte pe care instanţa le ia în rezolvarea unei pricini.

În atare condiţii, efectul casării dispuse prin decizia instanţei de recurs din primul ciclu procesual se întinde şi cu privire la încheierile premergătoare, având în vedere că acestea nu au o existenţă autonomă.

Arată şi că nu avea interes să conteste, pe calea recursului, o simplă încheiere prealabilă, în condiţiile în care, prin decizia nr. 338/Ap din data de 24.02.2022 a Curţii de Apel Brașov - Secţia civilă, a fost respinsă acţiunea reclamantei, recurentul reluând, în continuare, argumentaţia în susţinerea inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism.

Printr-o altă critică, recurentul a invocat că, în cauză, nu există o faptă ilicită, întrucât efectul admiterii excepţiei de nelegalitate nu este identic cu cel al anulării certificatului de urbanism, având în vedere că, în cea dintâi ipoteză, instanţa soluţionează cererea fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a constatat-o în prealabil.

A precizat, de asemenea, că reclamanta a promovat prezentul demers judiciar fără a obţine anterior (pe calea unei acţiuni separate) sau concomitent (printr-un petit distinct) anularea certificatului de urbanism.

Menţionează că lipseşte raţionamentul juridic al instanţei de apel, dat fiind faptul că, urmare a admiterii excepţiei de nelegalitate, curtea trebuia să soluţioneze acţiunea fără a ţine seama de certificatul de urbanism şi nicidecum să confunde scopul şi funcţiunea excepţiei de nelegalitate cu acţiunea reglementată de dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Printr-o altă critică, recurentul a invocat că nu a săvârşit fapta cu vinovăţie, dat fiind că nu a întocmit actul în cauză şi nici nu a semnat pentru legalitate, fiind ales local, iar nu funcţionar public şi nici secretar al unităţii administrativ-teritoriale, fiind reluate, de asemenea, susţinerile formulate prin memoriul de recurs.

Recurentul a menţionat şi că, în speţă, nu este îndeplinită condiţia cu privire la legătura de cauzalitate dintre prejudiciul pretins şi emiterea certificatului de urbanism, dat fiind că acest act administrativ nu era obligatoriu la înstrăinare, nefiind nici emis în acest scop, ci în scop de informare.

- Prin cererea completatoare a memoriului de recurs depusă în 18.03.2024, recurentul a depus în probaţiune practică judiciară, solicitând, totodată, casarea deciziei atacate în vederea administrării probei cu expertiza tehnică în specialitate evaluare bunuri, precum şi a probei cu expertiza tehnică în specialitatea topografie-cadastru.

7. Apărări formulate în cauză

În 22.04.2024, în termen procedural, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului B, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În 23.04.2024, în termen procedural, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În 22.05.2024, în termen procedural, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului E (astfel cum a fost completat), prin care a solicitat, în principal, anularea acestuia pentru lipsa unor critici de nelegalitate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În aceeaşi dată, 22.05.2024, în termen procedural, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului C, prin care a solicitat, în principal, anularea acestuia pentru lipsa unor critici de nelegalitate, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În 05.06.2024, în termen procedural, recurentul B a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate şi admiterea recursului formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia netimbrării recursurilor formulate de pârâţii C şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, respectiv excepţia nulităţii recursurilor pârâţilor B şi E pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, invocate din oficiu, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora pentru considerentele expuse în continuare.

i. În ceea ce priveşte recursurile pârâţilor C şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F:

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, precum şi cererile adresate Ministerului Justiţiei şi Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute în respectiva ordonanţă de urgenţă, care, în acord cu dispoziţiile art. 33 alin. (1) din acelaşi act normativ, se plătesc anticipat.

Totodată, prevederile art. 486 alin. (2) C. proc. civ. dispun că la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar alin. 3 al aceluiaşi text de lege statuează că neîndeplinirea acestei cerinţe este sancţionată cu nulitatea.

Conform dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 lei dacă se invocă unul sau mai multe dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-7 C. proc. civ.

În speţă, prin rezoluţia de comunicare a recursurilor declarate în cauză s-a stabilit că pârâtul C datorează o diferenţă de taxă de timbru în cuantum de 2.249,37 lei (dată fiind depunerea, anexat memoriului de recurs a dovezii de achitare a unei taxe de timbru în cuantum de 50 lei), precum şi că pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F datorează o taxă de timbru în cuantum de 2.299,37 lei.

Obligaţia procesuală de achitare a diferenţei de taxă de timbru a fost comunicată pârâtului C prin adresa emisă la 9 mai 2024 (fila 127 din dosar), împreună cu recursurile declarate de pârâţii B, E şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, în 13 mai 2024 (conform procesului-verbal de înmânare de la fila 141 din dosar), iar obligaţia de pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F, de achitare a taxei judiciare de timbru, a fost comunicată prin adresa emisă, de asemenea, în 9 mai 2024 (fila 129 din dosar), împreună cu recursurile formulate de ceilalţi pârâţi, în aceeaşi dată, 13 mai 2024 (conform dovezii de înmânare de la fila 143 din dosar).

Or, deşi legal înștiințați despre obligativitatea timbrării cererilor de recurs formulate, pârâţii C şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F nu au făcut dovada achitării taxelor datorate, în cuantumul stabilit de instanţă, până la data analizării prezentului recurs.

Întrucât obligaţia de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru reprezintă o condiţie legală extrinsecă cererii de recurs, conform art. 486 alin. (2) C. proc. civ., neîndeplinirea acesteia atrăgând sancţiunea nulităţii recursurilor, conform alin. 3 al aceluiaşi articol, necondiţionat de existenţa vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va anula, ca netimbrate, recursurile formulate, în cauză, de către pârâţii C şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F.

ii. În ceea ce priveşte recursul pârâtului B:

- Este formală critica recurentului-pârât privitoare la nemotivarea, de către instanţa de apel, a soluţiei de înlăturare a susţinerii pârâtului referitoare la existenţa unei priorităţi de analizare a propriei excepţii de nelegalitate a certificatului de urbanism nr. 157/26.05.2008 emis de Comuna F, în detrimentul excepţiei de nelegalitate invocate de reclamanta-apelantă cu privire la acelaşi act administrativ.

Astfel, se observă că, deşi pârâtul a invocat că decizia atacată ar fi afectată de viciul unei nemotivări corespunzătoare, acesta a omis să se raporteze, în concret, la dezlegările instanţei de apel date prin încheierea de şedinţă din 9 noiembrie 2023 (neatacată în cauză), prin care s-a reţinut că „aspectele referitoare la excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism invocate de intimatul-pârât B reprezintă o completare a motivelor ce vizează excepţia de nelegalitate a aceluiaşi act, invocată de apelanta-reclamantă”, pentru ca ulterior, prin decizia atacată, observând ca fiind întemeiate ambele motive de nelegalitate invocate, curtea să admită excepţia de nelegalitate a certificatului de urbanism.

În aceste condiţii, simpla reluare a susţinerilor în sensul existenţei unei ordini de soluţionare a „excepţiilor” de nelegalitate, dat fiind că, „în condiţiile în care respectivul certificat de urbanism nu a fost semnat de către primar, ci de viceprimar, nelegalitatea invocată de reclamantă, motivat de conţinutul său, nu mai prezintă relevanţă”, nu reflectă o situaţie dintre cele aferente motivului de recurs referitor la nemotivare, ci denotă, mai degrabă, dezacordul recurentului în raport cu soluţia pronunţată, aspect ce plasează critica în afara limitelor stabilite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

- Nici susţinerile subsumate de recurent aceluiaşi motiv de recurs, referitoare la lipsei unei argumentaţii a instanţei de apel care să susţină înlăturarea apărărilor sale cu privire la inexistenţa faptei ilicite, nu opun veritabile aspecte de nelegalitate deciziei atacate.

Critica este, la rândul său, una formală, în condiţiile în care, ulterior stabilirii, în mod expres, în ce constă faptă ilicită imputată recurentului, respectiv în „emiterea şi semnarea certificatului de urbanism, act care atestă o situaţie neconformă realităţii”, curtea a dispus respingerea apărărilor formulate în privinţa acesteia, reţinând că, prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, acesta nu a oferit explicaţii în privinţa faptei imputate, afirmând că a văzut pentru prima dată certificatul doar după declanşarea litigiului de faţă, precum şi că, prin întâmpinarea formulată în apel, s-a limitat să afirme că certificatul de urbanism nu este de natură să producă efecte juridice.

Cu toate că menţionează că a arătat, „prin apărările formulate în faţa instanţei de apel, în mod special după casarea cu trimitere spre rejudecare, că atribuţiile sale de serviciu nu aveau ca obiect vizarea pentru legalitate sau contrasemnarea certificatelor de urbanism”, recurentul omite faptul că aceste aspecte au fost invocate doar prin concluziile scrise depuse în 19 noiembrie 2023, ulterior închiderii dezbaterilor în faţa instanţei de rejudecare.

Astfel fiind, se observă că, deşi susţine că hotărârea recurată ar fi afectată de un viciu de motivare, totuşi, recurentul nu indică, printr-o argumentaţie acurată juridic, în ce măsura instanţa devolutivă de atac era ţinută a se pronunţa asupra noilor apărări formulate, în condiţiile în care acestea nu au fost deduse judecăţii în condiţii de contradictorialitate.

Or, procedând în această manieră deficitară, recurentul nu face posibilă determinarea limitelor în cadrul cărora poate avea loc analiza de legalitate a instanţei de recurs faţă de aspectul indicat, care presupunea, conform celor arătate, demonstrarea prioritară a unei pretinse legale învestiri a instanţei cu apărările în discuţie, dat fiind momentul procesual la care au fost formulate acestea.

În consecinţă, nici aceste susţineri nu pot fi reţinute spre analiză, întrucât se caracterizează printr-un grad mare de generalitate şi imprecizie, aspect care atrage imposibilitatea exercitării unui control de legalitate din perspectiva acestei ipoteze subsumate motivului de nelegalitate invocat.

- Doar sub aparenţa unei critici de nelegalitate se înscrie şi susţinerea recurentului-pârât, întemeiată pe pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la încălcarea, de către instanţa de rejudecare, a prevederilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, dat „fiind că nicio dispoziţie legală nu stabileşte în sarcina sa, în calitate de secretar al Unităţii Administrativ Teritoriale Comuna F, atribuţii în materia emiterii certificatelor de urbanism, în sensul verificării aspectelor tehnice certificate de acestea sau a avizării legalităţii acestora, şi nici de verificare sau de stabilire a regimului juridic a imobilului vizat de cererea reclamantei”.

Fără a exhiba şi de această dată un veritabil element de nelegalitate a deciziei atacate, susţinerile referitoare la „absenţa faptei ilicite”, prin aceea că recurentului-pârât „nu îi incumba nicio obligaţie de verificare a conţinutului tehnic al respectivului certificat de urbanism”, desconsideră limitele în care s-a pronunţat instanţa de apel (astfel cum au fost conturate chiar de recurentul-pârât, prin apărările formulate în etapa procesuală anterioară) şi în care poate avea loc cenzura specifică instanţei de recurs.

Astfel, în acord cu cele arătate anterior, se observă că aceste susţineri (prin care se invocă, în esenţă, încălcarea normelor care reglementează semnarea şi procedura de întocmire a certificatului de urbanism, respectiv a atribuţiilor funcţionarilor publici, respectiv a secretarului unităţilor administrativ-teritoriale) nu au fost deduse, în mod corespunzător, judecăţii instanţei de apel, fiind formulate, astfel cum s-a arătat, prin concluziile scrise depuse ulterior închiderii dezbaterilor în faţa instanţei de rejudecare.

Cum raţionamentul curţii nu a putut antama aspectele sesizate prin concluziile scrise, se constată că invocarea lor direct în recurs este făcută omisso medio, ceea ce determină imposibilitatea analizării lor în prezenta etapă procesuală.

În acest sens, dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Aşadar, pentru le a putea invoca în recurs, susţinerile ar fi trebuit formulate în concordanţă cu cerinţele procedurale, în faza procesuală anterioară, în combaterea apelului reclamantei, prin care s-a criticat soluţia dată de prima instanţă, urmărindu-se atragerea răspunderii delictuale a pârâtului-recurent tocmai ca urmare a invocării unei fapte ilicite, constând în emiterea unui act administrativ nelegal, de care s-ar face răspunzător pârâtul.

Pentru aceste motive, dat fiind că susţinerile pârâtului nu au constituit obiectul verificării jurisdicţionale a instanţei de apel, redarea lor în faţa instanţei de recurs, contrar exigenţelor ce se degajă din prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. anterior menţionate, face imposibilă extragerea unui element de nelegalitate a deciziei atacate (care ar fi presupus tocmai demonstraţia juridică a unei greşite aplicări a textelor de lege invocate în susţinerea acestor apărări), în măsură a conduce la realizarea controlului în casaţie.

- Inclusiv aspectele referitoare la „inexistenţa prejudiciului reclamantei” nu sunt apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac, nefiind încadrabile în motivul de casare invocat, în condițiile în care, nici în privința acestora, nu se pune în discuție o eventuală neconformitate cu dispozițiile legale a deciziei atacate, ci doar modalitatea de stabilire a situației de fapt.

Astfel, se observă că, în dezvoltarea criticii, recurentul se limitează doar la invocarea unor aspecte de temeinicie (formulând susțineri precum: „proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către apelanta-reclamantă nu face dovada pretenţiilor acesteia”, „apelanta-reclamantă nu a făcut în niciun fel proba incidenţei în cauză a unei stări de fapt care să susţină afirmaţiile şi pretenţiile formulate”, „înscrisurile ce constituie probaţiunea cauzei nu fac dovada unei probabilităţi”, „reclamanta nu a furnizat niciun înscris care să probeze caracterul real şi serios al şansei pe care susţine că a pierdut-o”), ce nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, nefiind compatibile cu prezenta cale extraordinară de atac.

În acest sens, se reţine că, prin decizia de casare, s-a stabilit obligaţia instanţei de rejudecare de a aprecia, în conturarea cadrului factual, asupra posibilităţii despăgubirii reclamantei pentru pierderea unei şanse, având a analiza caracterul real şi serios al şansei, iar nu nerealizarea şansei, corelativ stabilirii caracterului cert al prejudiciului.

Cu ocazia rejudecării, curtea a stabilit, ca urmare a interpretării probatoriului administrat, că emiterea certificatului de urbanism a fost făcută în scopul încheierii vânzării, astfel că, prin indicarea unei alte categorii de folosinţă decât cea reală, a fost afectată însăși cauza juridică, aspect pe care l-a considerat ca fiind suficient pentru a demonstra caracterul real al şansei reclamantei (dată fiind suferirea unui prejudiciu rezultat din pierderea şansei de a obţine un avantaj economic corespunzător regimului juridic al imobilului).

A mai reţinut instanţa de apel ca fiind dovedit şi caracterul serios al şansei, raportat la probabilitatea foarte mare ca reclamanta să obţină un preţ mult inferior celui plătit, raportat la categoria de folosinţă extravilan, în condiţiile în care preţul, pe metrul pătrat, era de 0,3 euro.

Tot astfel, dată fiind „absenţa oricăror detalii privind negocierile purtate între părţile contractului privind preţul imobilului”, instanţa devolutivă de control judiciar s-a raportat la un criteriu obiectiv, respectiv valorile minime din grila notarială valabilă la nivelul anului 2008, în determinarea prejudiciului, contrar susţinerilor reclamantei (care îl indicau ca fiind reprezentat de diferenţa dintre preţul plătit şi valoarea terenului în funcţie de categoria de folosinţă extravilan, potrivit aceleiaşi grile).

De asemenea, în conformarea dezlegărilor instanţei de casare date problemelor de drept, obligatorii conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., care au stabilit îndatorirea instanţei de rejudecare de a ilustra semnificaţia juridică a împrejurării că „societatea reclamantă fie cunoştea adevărata situaţie juridică a terenului, fie nu o cunoştea, dar fi trebuit şi ar fi putut să o cunoască cu un minim de diligenţă din partea asociaţilor acesteia”, curtea a reţinut că aceasta constituie o cauză diminuatoare a întinderii despăgubirilor, dată fiind „lipsa unor date factuale concrete care să susţină teza pârâţilor” (a cunoaşterii regimului juridic real a imobilului), ocazie cu care a redus la jumătate întinderea despăgubirilor.

În atare circumstanţe, simpla afirmare a faptului că „înscrisurile probatorii administrate nu susţin pretenţia reclamantei, nefăcându-se dovada intenţiei vânzătorilor de a vinde respectivul imobil la un preţ inferior celui pretins efectiv la vânzare, deoarece, în pofida regimului juridic de teren extravilan, prin poziționarea sa, respectivul teren era unul valoros”, denotă doar o solicitare de restabilire a situaţiei de fapt, prin repunerea în discuţie a unor elemente de temeinicie, urmărind, în această manieră, inadecvată procedural, să obţină o nouă devoluare a cauzei.

Or, în faţa instanţei de recurs, nu se poate pune în discuţie o reapreciere sau reevaluare a probelor administrate, după cum este inadmisibil a se înfăţişa critici de netemeinicie a hotărârii atacate, căci, dacă s-ar admite această teză, ar însemna acceptarea unei extinderi a controlului judiciar dincolo de limitele prevăzute de lege, cu nesocotirea caracterului nedevolutiv al prezentei căi extraordinare de atac.

Astfel fiind, analiza caracterului real şi serios al şansei pierdute, necesar pentru angajarea răspunderii delictuale în cazul acestui tip de prejudiciu, reprezintă un element ce se circumscrie exclusiv competenţei instanţelor devolutive (cărora le incumbă îndatorirea de cercetare a faptelor), motiv pentru care susţinerile recurentului-pârât referitoare la lipsa probării, de către partea reclamantă, a acestei cerinţe nu pot constitui obiect al examinării în această fază procesuală, nefiind subsumabile motivelor de recurs consacrate expres prin prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Se constată, aşadar, că recurentul-pârât nu procedează la o argumentare susceptibilă de încadrare în acest motiv de casare, ci, mai degrabă, reproşează maniera în care au fost administrate şi interpretate probele, ceea ce excedează verificărilor instanţei de recurs.

iii. În ceea ce priveşte recursul pârâtului E:

- Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se plasează în afara controlului judiciar al instanţei de recurs.

Astfel, se constată că au fost invocate direct în recurs, cu nesocotirea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., criticile pârâtului privind încălcarea, de către instanţa de apel, cu ocazia stabilirii întinderii prejudiciului, a prevederilor art. 1169-1170, art. 1294, art. 1303 C. civ. de la 1864, respectiv a prevederilor art. 77 ind. 1 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc.

Prin urmare, dată fiind omisiunea recurentului de a supune dezbaterii aceste aspecte cu prilejul judecăţii apelului reclamantei împotriva soluţiei primei instanţe, acest demers analitic are un caracter omissio medio, care determină imposibilitatea analizării susţinerilor în prezenta etapă procesuală.

Suplimentar, în acord cu cele arătate anterior în legătură cu modalitatea în care a avut loc stabilirea, de către instanţa de rejudecare, respectându-se dezlegările instanţei de casare, a prejudiciului suferit de reclamantă, determinat de pierderea unei şanse, se constată că nici simpla expunere, de către recurent, a unor aprecieri proprii cu privire la stări de fapt şi probe, prin susţineri precum „instanţa a calculat prejudiciul având în vedere pretinse valori din pretinse grile notariale, fără administrarea niciunui alt mijloc de probă suplimentar, respectiv înscrisuri, interogatoriu sau expertiză de specialitate”, nu permite reţinerea unui aspect de nelegalitate.

Or, astfel cum s-a arătat în precedent, aceste chestiuni nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situaţiei de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces, din perspectiva utilităţii, concludenței şi pertinenţei acestora.

Aceasta cu atât mai mult cu cât critica tinde, a pune în discuţie, inadecvat procedural, inclusiv elemente intrate sub efectul puterii de lucru judecat, din moment ce mijloacele probatorii la care face referire partea (şi la încuviinţarea cărora a achiesat prin concluziile puse) au fost respinse de instanţa de rejudecare prin încheierea de şedinţă de la termenul din 16 octombrie 2023, neatacată în prezenta cauză.

În acest context, simpla invocare a aspectului că instanţa de apel „nu a administrat nicio probă pentru stabilirea contextului faptic în care părţile au stabilit preţul de vânzare”, nu este în măsură să imprime criticii valenţa unui aspect de nelegalitate, ci expune doar nemulţumirea recurentului în raport cu soluţia pronunţată.

Tot în acelaşi registru se înscriu şi susţinerile pârâtului referitoare la faptul că „certificatul de urbanism nu putea fi folosit la autentificarea actului, întrucât a fost emis în scop de informare”, în condiţiile în care supun dezbaterii doar modalitatea de evaluare a unui mijloc probatoriu, incompatibilă cu obiectul recursului (limitat, conform art. 483 alin. 3 C. proc. civ., la verificarea conformităţii cu regulile de drept aplicabile).

- Inclusiv critica referitoare la greșita reţinere, de către instanţa de apel, a unei cauze de diminuare a răspunderii juridice, iar nu de exonerare a acesteia, antamează, în realitate, doar chestiuni relative la elementele de fapt ale cauzei şi la modalitatea de interpretare a probatoriului, străine de analiza de legalitate a instanţei de recurs, astfel cum s-a arătat.

Aceasta întrucât aspectul în discuţie a fost reprezentat de calificarea juridică, de către curte, a unei împrejurări de fapt, cu respectarea dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare.

Astfel, verificarea jurisdicţională a instanţei de rejudecare s-a limitat la cercetarea mijloacelor de probă care au conturat cadrul factual în cauză, atunci când a concluzionat că împrejurarea că, la momentul achiziţionării terenului, unul dintre cei doi asociaţi ai reclamantei era direct implicat în conducerea Comunei F, în calitate de consilier local, atestă faptul că aceasta ar fi trebuit şi ar fi putut să cunoască regimul juridic real al terenului, cu un minim de diligenţă, iar nu că aceasta ar atesta, „în lipsa unor date factuale concrete”, că, având cunoştinţă de regimul real al imobilului, ar fi urmărit şi obţinut încheierea ilicită a actului păgubitor, plătind un preţ de aproximativ 30 de ori mai mare.

Prin urmare, şi prin aceste critici, recurentul a expus stări de fapt ce nu pot fi analizate în recurs, cadru procesual în care se deduc judecății exclusiv chestiuni de nelegalitate ale soluției pronunțate de către instanța de apel, iar nu aspecte de netemeinicie (cum sunt cele privind stabilirea situației de fapt ori evaluarea probatoriilor).

- În aceeaşi manieră deficitară, care nu opune veritabile critici aduse dezlegărilor în drept ale instanţei de apel, recurentul înţelege să invoce lipsa unui prejudiciu cert.

Criticile, astfel cum au fost formulate, nu sunt în măsură să permită verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din moment ce recurentul a înţeles şi de această dată să antameze doar aspecte de temeinicie, străine de controlul instanţei de recurs.

În acest sens, se observă că pârâtul se rezumă doar la a critica maniera de interpretare, de către instanţa de rejudecare, a conţinutului certificatului de urbanism, invocând, în esenţă, că, din menţiunile cuprinse în acesta, reieşea că „terenul se află într-o zonă aflată sub o interdicţie temporară de construire”.

Or, verificând acest aspect, instanţa de apel a constatat că „faptul că pentru a construi trebuie respectate anumite regulamente, documentaţii de urbanism suplimentare, de tip PUZ sau PUD, nu sunt de natură a anihila informaţia conform căreia terenul este în intravilan, ci dimpotrivă, de a întări convingerea persoanei căreia îi este prezentat că poate construi, în condiţiile impuse de reglementările în materie.”

Cum aspectele referitoare la interpretarea elementelor de probă, cu ocazia cercetării fondului cauzei, nu constituie o critică de nelegalitate, acestea nu pot face obiectul controlului în prezenta cale extraordinară de atac.

- Doar sub aparenţa unor critici de nelegalitate se înscriu şi afirmaţiile referitoare la existenţa unei interpretări greşite a normelor de drept din materia răspunderii civile delictuale, formulate, de asemenea, în susţinerea criticii referitoare la lipsa caracterului cert al prejudiciului, dat fiind că, în realitate, sunt aduse în discuţie, în mod inadecvat, aspecte litigioase care au fost dezlegate definitiv în primul ciclu procesual, de către instanţa de casare, ce au caracter obligatoriu în raport cu prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, recurentul-pârât arată că, „sub imperiul vechiului Cod civil, aplicabil în cauză, nu era prevăzută posibilitatea reparării prejudiciului produs prin pierderea şansei, ci doar a prejudiciului actual şi a celui viitor”, deşi instanţa de casare a reţinut că, „în acord cu doctrina şi practica juridică dezvoltate pe marginea art. 998 - art. 1003 C. civ. de la 1864, incident cauzei (prevederi care consacră regimul juridic al răspunderii civile delictuale în cadrul căruia se situează şi specia răspunderii pentru pierderea unei şanse potrivit principiului juridic general de interpretare raţională unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă contrar, deci, apărării intimatului E din finalul concluziilor sale scrise depuse la dosar), certitudinea prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, reprezintă caracterul acestuia cel mai important”.

Prin urmare, se constată că susţinerile recurentului-pârât nu supun, spre examinare, o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei atacate, fiind mai degrabă formale, din moment ce antamează doar probleme de drept câştigate cauzei, ce nu mai pot fi contrazise în prezenta etapă procesuală.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs invocat, se constată ca fiind lipsite de aptitudinea de a declanşa controlul judiciar de legalitate inclusiv susţinerile recurentului-pârât în sensul că „instanţa de judecată nu a administrat niciun mijloc de probă (expertiză topo) pentru a stabili cu claritate faptul că terenul cumpărat a fost încadrat în mod corect sau nu în categoria intravilan/extravilan”, precum şi simplele afirmaţii referitoare la lipsa îndeplinirii condiţiei vinovăţiei prin aceea că „inspectorul de urbanism C, care a întocmit actul în discuţie, a fost indus în eroare printr-un plan care făcea trimitere la documentaţii în curs de aprobare”, câtă vreme şi aceste elemente se circumscriu aspectelor de temeinicie aflate în afara controlului judiciar al instanţei de recurs.

- Inclusiv susţinerile referitoare la „refuzul” instanţei de rejudecare de a se pronunţa asupra inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism, formulate prin cererea completatoare a memoriului de recurs din 15.03.2024, nu deduc judecăţii veritabile critici de nelegalitate, dat fiind că recurentul se rezumă a contesta şi de această dată aspecte intrate sub puterea lucrului judecat.

În esenţă, prin critica formulată, recurentul susţine că, în mod greşit, ar fi reţinut curtea că soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, pronunţată de către instanţa de apel în primul ciclu procesual, prin încheierea din 16 decembrie 2021, ar fi obligatorie, în condiţiile în care aceasta „nu are o existenţă autonomă, ci face parte din succesiunea de acte pe care instanţa le ia în rezolvarea unei pricini”.

Astfel, fără a arăta, în concret, printr-o argumentaţie juridică propriu-zisă, ce normă de drept a fost greșit aplicată sau interpretată de către instanța devolutivă şi fără a evidenţia, efectiv, maniera în care încheierea menţionată ar antama strict aspecte ce ţin de pregătirea judecăţii, fără a lega, însă, instanţa de judecată, recurentul a înţeles doar să formuleze susţineri generale, indicând că efectele deciziei de casare s-ar fi întins şi cu privire la respectiva încheiere, dat fiind că aceasta „nu are o existenţă autonomă”.

Or, a motiva recursul presupunea tocmai dezvoltarea unor critici subsumabile cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în sensul formulării unor susţineri care să arate maniera în care dezlegările date de către instanţa de apel ar fi nesocotit un anume text de lege.

În speţă, însă, o astfel de argumentaţie lipseşte, cât timp, fără a se raporta la prevederile art. 235 C. proc. civ., incidente cauzei, potrivit cărora „instanţa nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, cu numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluţionează excepţii procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase”, recurentul arată, în aceeaşi manieră deficitară, doar că „nu avea interes să conteste, pe calea recursului, o simplă încheiere prealabilă”.

Aceste afirmaţii, neînsoţite, la rândul lor, de critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ignoră, de altfel, dispoziţiile art. 466 alin. (4) C. proc. civ. (aplicabile şi în recurs în conformitate cu prevederile art. 494 din acelaşi cod), potrivit cărora „împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel.”

Or, această manieră de formulare a criticii, care omite a indica punctual nelegalitatea săvârșită şi a demonstra în ce modalitate o asemenea încheiere, care statuează asupra unei excepţii procesuale, s-ar plasa, totuşi, în sfera încheierilor preparatorii, iar nu a celor interlocutorii, nu permite cenzura instanţei de recurs, nefiind suficientă simpla menţiune că instanţa de rejudecare ar fi fost ţinută a se pronunţa din nou asupra aceluiaşi incident procedural.

- Lipsită de aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs este şi critica pârâtului, formulată prin cererea completatoare a memoriului de recurs din 15.03.2024, referitoare la lipsa faptei ilicite, „întrucât efectul admiterii excepţiei de nelegalitate nu este identic cu cel al anulării certificatului de urbanism”, din moment ce, inclusiv prin aceste susţineri, partea tinde, în realitate, la nesocotirea aspectelor dezlegate, cu forţă obligatorie, prin actele jurisdicţionale pronunţate în cauză.

Sub un prim aspect se constată că, analizând apărările pârâtului E referitoare la limitarea efectelor admiterii unei excepţii de nelegalitate la părţile litigante, instanţa de casare a reţinut că „prevederile art. 4 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nu condiţionează rezolvarea excepţiei de nelegalitate de efectele declarării nelegalității (astfel cum menţionează intimatul E în concluziile sale din recurs)”, stabilind, totodată, că „instanţa de apel era datoare să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate invocate indiferent de efectele restrânse (inter partes - între părţi)”.

Drept urmare, câtă vreme, în urma analizei prioritare înfăptuite de instanţa de rejudecare (în acord cu statuările deciziei de casare şi cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care prevăd posibilitatea cercetării legalităţii unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie) că se impune admiterea excepţiei de nelegalitate şi constatarea nelegalității certificatului de urbanism (ca urmare a emiterii acestuia cu o menţiune nereală în ceea ce priveşte regimul juridic al terenului, respectiv pentru neîndeplinirea unei condiţii de formă, constând în contrasemnarea acestuia de către primar), simplele afirmaţii generice ale recurentului, în sensul că „efectul admiterii excepţiei de nelegalitate nu este acelaşi cu cel al anulării actului”, respectiv că „reclamanta a promovat prezentul demers judiciar fără a obţine în prealabil (pe calea unei acţiuni separate) sau concomitent (printr-un petit distinct) anularea actului despre care susţine că a fost emis în mod nelegal”, apar ca fiind formale, fiind lipsite de aptitudinea concretă de a face obiectul controlului judiciar specific prezentei faze procesuale.

Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa de rejudecare a reţinut ca fiind intrate sub puterea lucrului judecat inclusiv dezlegările date prin decizia intermediară pronunţată în apel în primul ciclu procesual, nr. 1326/Ap/27.10.2021 (neatacată cu recurs), prin care s-a stabilit că pentru „respingerea cererii de chemare în judecată de faţă pe motiv că apelanta avea la îndemână, la data sesizării instanţei, şi trebuia să formuleze o altă acţiune, de altă natură, împotriva altor persoane, pe alt temei juridic, nu există bază legală, tot astfel după cum nu există temei legal pentru a statua că, dacă la un moment dat apelanta ar fi avut la îndemână o altă acţiune pe care nu a exercitat-o în termen legal (de decădere sau de prescripţie) nu îşi mai poate vedea protejat dreptul subiectiv în justiţie prin intentarea acţiunii de faţă”, cadru care a permis examinarea acţiunii în temeiul prevederilor art. 998 - art. 999 C. civ. de 1864 (cu toate că cererea de obligare a autorităţii publice şi a persoanei care a contribuit la emiterea actului, la plata, în solidar, de despăgubiri pentru prejudiciul material produs ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal face obiectul mecanismului de contencios administrativ subiectiv, astfel cum a reţinut instanţa de apel).

În aceste coordonate, se constată că, prin aceste susţineri, recurentul tinde, în mod nepermis, la infirmarea reţinerilor obligatorii ale instanţei de recurs şi ale instanţei de apel din primul ciclu procesual (prin hotărârea intermediară neatacată cu recurs), pentru a obţine o nouă dezlegare asupra unor chestiuni de drept intrate sub puterea lucrului judecat.

În consecinţă, se constată că şi această critică se situează în afara exigenţelor legale de motivare a recursului, nededucând aspecte de nelegalitate apte a fi deduse spre examinare în prezenta cale extraordinară de atac.

- Inclusiv criticile formulate de recurent prin cererea completatoare a memoriului de recurs din 15.03.2024, referitoare la lipsa îndeplinirii cerinţelor vinovăţiei, respectiv a lipsei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu nu deduc veritabile aspecte de legalitate, ci doar de temeinicie în raport cu judecata înfăptuită în faţa instanţei de rejudecare.

Astfel, se observă că, similar celor invocate prin memoriul de recurs în privinţa cerinţelor legale pentru angajarea răspunderii sale delictuale, în dezvoltarea susţinerilor formulate, recurentul expune doar stări de fapt, ce nu pot face obiectul analizei în recurs atunci când afirmă că „nu a întocmit actul în cauză şi nici nu a semnat pentru legalitate”, respectiv că „recurentul C a fost indus în eroare”.

Or, analizând circumstanţele factuale invocate, instanţa de rejudecare a înlăturat apărările formulate în acest sens de către pârât, reţinând lipsa lor de relevanţă în contextul în care, „dată fiind calitatea sa de viceprimar, pârâtul a înţeles să semneze certificatul în locul primarului D, deşi nu fusese împuternicit de către acesta”.

Tot astfel, nici susţinerile în sensul că „certificatul de urbanism nu a fost emis în scop de înstrăinare, fiind inapt a fi folosit în acest scop” nu permit legala învestire a instanţei de recurs, cât timp şi acestea tind la a solicita o nouă evaluare asupra elementelor de temeinicie ale cauzei, în urma analizării coroborate a cărora instanţa de rejudecare a stabilit că, deşi în cuprinsul acestuia se menţionează că a fost eliberat în scop de informare, „vânzătorul a solicitat emiterea acestuia tocmai în scopul încheierii vânzării”.

Or, asemenea consideraţii nu reflectă o situaţie dintre cele reglementate de motivul de casare invocat, ci relevă, de fapt, o solicitare de reanalizare a probatoriului administrat în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanţei de recurs, ce sunt limitate la a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanța devolutivă de control judiciar a interpretat probele administrate și a stabilit, pe baza acestora, o anumită situaţie de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Drept urmare, având în vedere că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi un al treilea grad devolutiv, aceste susţineri sunt formal invocate, recurentul urmărind doar o nouă verificare şi interpretare a aspectelor de temeinicie ale cauzei.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va anula, ca netimbrate, recursurile declarate de pârâţii C şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F împotriva deciziei nr. 1957/Ap din 12 decembrie 2023 a Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă, respectiv va constata ca fiind nule recursurile declarate de pârâţii B şi E împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrate, recursurile declarate de pârâţii C şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna F împotriva deciziei nr. 1957/Ap din 12 decembrie 2023 a Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă.

Constate nule recursurile declarate de pârâţii B şi E împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.