Inadmissibility of unjust enrichment claim due to available contractual remedy for breach of mandate

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova – Secţia I civilă, sub nr. x/105/2018, în data de 04 octombrie 2018, reclamanta A, prin curator B, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei C la plata sumei de 50.000 Eur, precum şi la plata dobânzii aferente acestei sume, cu începere de la data de 15.01.2009 şi până la îndestularea debitului.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1345 şi urm. C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Prahova, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 868 din 10 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Prahova– Secţia I civilă, a fost admisă excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

A fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta A, prin curator B, în contradictoriu cu pârâta C.

3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Ploiești, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 2872 din 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploiești – Secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A, prin curator B, împotriva sentinţei civile nr. 868 din 10 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Prahova – Secţia I civilă.

A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Tribunalului Prahova – Secţia I civilă, în 31 august 2020, sub nr. x/105/2020.

4. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Prahova, în al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1295 din 11 mai 2022, Tribunalul Prahova – Secţia I civilă a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă.

A fost respinsă, ca prescrisă, acţiunea având ca obiect pretenţii, formulată de reclamanta A, prin curator B, în contradictoriu cu pârâta C.

5. Hotărârile pronunţate de Curtea de Apel Ploiești, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 279 din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Ploiești - Secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A, prin procurator B, şi apelul incident formulat de apelanta-pârâtă C, a fost anulată sentinţa apelată şi s-a dispus reţinerea cauzei spre rejudecare.

Prin decizia civilă nr. 816 din 20 aprilie 2023, Curtea de Apel Ploiești - Secţia I civilă, în rejudecare, după anularea cu reţinere, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâta C.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A, prin curator B, ca inadmisibilă.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 9530 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 816 din 20 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploiești - Secţia I Civilă a declarat recurs reclamanta A, prin curator B, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Ploiești sau unei alte instanţe de acelaşi grad iar, în subsidiar, a solicitat admiterea recursului şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

După prezentarea situației de fapt, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurenta a criticat hotărârea curţii de apel din perspectiva încălcării şi interpretării eronate a dispoziţiilor art. 245 şi art. 246-248 C. proc. civ., în ceea ce priveşte admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 246 C. proc. civ., excepţia inadmisibilităţii trebuia soluţionată anterior rămânerii în pronunţare asupra fondului, fiind invocată de pârâtă în primul ciclu procesual, când a fost pronunţată soluţia de anulare de către instanţa de apel.

Astfel, recurenta a opinat că excepţia inadmisibilităţii nu trebuia, din punct de vedere procedural, să fie soluţionată odată cu fondul, ci la momentul invocării. Mai mult, excepţia nu a mai fost susţinută prin apelul incident, iar hotărârea pronunţată în ciclul procesual în care a fost invocată această excepţie a fost anulată în tot.

Prin urmare, instanţa de apel a interpretat eronat art. 245-248 C. proc. civ., soluţionând cauza, cu evocarea fondului, doar teoretic, practic lăsând nesoluţionat fondul, întrucât cauza a fost respinsă în baza excepţiei inadmisibilităţii.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta a susţinut încălcarea prevederilor art. 1348 C. civ. de către instanţa de apel, care ar fi constatat greşit inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată faţă de caracterul subsidiar al acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, în raport cu alte posibile acţiuni principale.

Recurenta a mai precizat că a formulat plângere penală împotriva pârâtei pentru înşelăciune, constituindu-se parte civile pentru suma de 50.000 euro, însă pentru că s-a dispus clasarea ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, latura civilă a fost lăsată nesoluţionată, motiv pentru care a introdus cererea de chemare în judecată întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Instanţa de apel a apreciat că acţiunea nu este admisibilă, însă nu a făcut nicio referire la dosarul penal, încălcând normele din vechiul Cod civil ce fac referire la îmbogăţirea fără justă cauză, dar şi dispoziţiile art. 1348 noul C. civ.

Astfel, arată că aceasta nu a avut la îndemână nicio altă acţiune în realizarea dreptului, iar cererea ce face obiectul cauzei pendinte decurge din dosarul penal.

Instanţa de apel ar fi jalonat nepermis între normele cuprinse în art. 1348 C. civ. şi cele din vechea reglementare, reţinând că partea reclamantă avea la îndemână o altă acţiune pentru recuperarea pretenţiilor, fără a nominaliza în concret tipul de acţiune.

A mai arătat că instanţa de apel s-a raportat la dispoziţiile din noul Cod civil în condiţiile în care s-a reţinut că prezenta cauză se judecă după normele cuprinse în vechiul Cod civil, sub imperiul căruia a luat naştere raportul juridic.

Instanţa de apel a apreciat greşit că procura dată de reclamantă pârâtei reprezintă un contract şi că din acest motiv aceasta avea la îndemână o acţiune în răspundere contractuală, în speţă fiind vorba, de fapt, despre o răspundere delictuală care generează cauza acţiunii, respectiv îmbogăţirea fără justă cauză. Existenţa unei acţiuni în nulitatea/anularea procurii sau chiar a contractului de vânzare-cumpărare nu putea constitui un argument pentru a constata că mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză nu este funcţional, întrucât nulitatea procurii/contractului nu reprezintă decât o cale procesuală de restituire a prestaţiilor în cazul desfiinţării unui titlu executoriu sau a executării silite înseși, nu o acţiune în sensul art. 1348 C. civ. (ce se referă, exclusiv, la temeiul de drept material al acţiunii).

Recurenta a mai susţinut că motivarea instanţei de apel este una sumară raportat la caracterul complex al acţiunii, fiindu-i imputat acesteia că nu a promovat o altă acţiune, deşi nu a indicat în concret cererea considerată legală de instanţă. Totodată, curtea de apel nu a acordat prevalenţă dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât latura civilă a fost lăsată nesoluţionată de instanţa penală ca urmare a clasării cauzei.

Concluzionând, recurenta a solicitat ca, în baza a actelor şi lucrărilor dosarului, a probelor administrate şi a dispoziţiilor legale incidente, să se constate că nu au fost corect interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi art. 8 din Decretul 167/1958, cele ale art.1 348 noul C. civ. şi cele ale Codului civil de la 1864 raportat la succesiunea acţiunilor formulate de recurentă.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă C a depus întâmpinare în 11 august 2023, prin care a solicitat să se constate nulitatea primului motiv de recurs, cel cu privire la interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 245 şi art. 246-248 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

8. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia I civilă în data de 09 iulie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fişa Ecris (fila 1 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Prin rezoluția de primire a dosarului, din 05 iulie 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, potrivit art. 493 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților

Prin încheierea din data de 27 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a respins excepţia nulităţii primului motiv de recurs, invocată de intimată prin întâmpinare, şi a admis în principiu recursul, reţinând că motivele invocate se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. A fixat termen de judecată în şedinţa publică din data de 29 mai 2024, cu citarea părţilor, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării succesiv, la 12 iunie 2024 şi apoi la 19 iunie 2024, când a pronunţat prezenta decizie.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Se constată că demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 C. civ., reclamanta solicitând obligarea pârâtei C la plata sumei de 50.000 Eur şi a dobânzii aferente.

În privinţa acestei sume, s-a arătat de către reclamantă că aceasta a reprezentat contravaloarea imobilului din Arad, str. (...), proprietatea sa, în legătură cu care pârâta a primit mandat să îl vândă.

Conform situaţiei de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond, preţul vânzării a fost încasat de pârâtă la 15.01.2009, la momentul autentificării contractului de vânzare cumpărare nr. 50/2009.

În raport cu această dată, susţinând că de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie şi până la data introducerii pe rolul instanţei a prezentei acţiuni au trecut mai mult de 3 ani, pârâta C a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie ce a fost admisă de prima instanţă.

Prin hotărârea intermediară nr. 279 din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Ploiești, în cel de-al doilea ciclu procesual, a admis apelul principal formulat de reclamanta A, prin curator B şi apelul incident formulat de pârâta C, a anulat sentinţa Tribunalului Prahova şi a reţinut cauza spre rejudecare.

La pronunţarea soluţiei adoptate, curtea de apel a reţinut că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 15.01.2009, fiind suspendat în perioada 09.03.2009-05.11.2012 (data instituirii tutelei şi data numirii tutorelui), iar apoi întrerupt la momentul formulării plângerii penale, în 07.06.2013. Astfel, a reţinut instanţa că, dreptul reclamantei de a învesti instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor sale civile s-a născut la momentul comunicării ordonanţei de clasare din 30.09.2016, unde s-a dispus că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată, motiv pentru care prezenta acţiune, formulată la 04.10.2018, a fost înregistrată pe rolul instanţelor cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Hotărârea de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune a rămas definitivă, prin nerecurarea deciziei civile nr. 279 din 10 februarie 2023 a Curţii de Apel Ploiești de către niciuna dintre părţi.

Drept urmare, după reţinerea cauzei spre rejudecarea fondului, Curtea de Apel Ploiești avea a pune în discuţie şi celelalte apărări şi excepţii procesuale ce nu au primit soluţionare în faţa tribunalului, care a dat prioritate excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fapt ce a exclus cercetarea în fond a cauzei, în conformitate cu art. 248 C. proc. civ.

Tot la art. 248 C. proc. civ., la alin. (2) se prevede că „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc”.

Prin hotărârea intermediară, Curtea de Apel Ploiești a constatat că prin sentinţa tribunalului, apelată, instanţa de fond a analizat doar excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fără a se pronunţa cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii prin prisma caracterului subsidiar al unei astfel de cereri şi, implicit, nici asupra fondului pretenţiilor.

Prin decizia nr. 816 din 20 aprilie 2023, ce face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel Ploiești, în aplicarea dispoziţiilor art. 248 alin. (2) C. proc. civ., anterior citate, a procedat la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale îmbogăţirii fără justă cauză, reţinând, în final, caracterul inadmisibil al acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 C. civ., în sensul că reclamanta avea la dispoziţie un alt remediu juridic în vederea recuperării sumelor de bani pretinse de la pârâtă.

Reţinerea cauzei spre rejudecarea fondului, în sensul prevăzut de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu presupune, în mod obligatoriu, analiza cauzei pe fond, cu lăsarea nesoluţionată a excepţiilor asupra cărora prima instanţă nu s-a aplecat. Dimpotrivă, curtea de apel, în temeiul textului legal ante-menţionat, avea a relua judecata pe aspectele lăsate nesoluţionate de prima instanţă, în cauză aceasta materializându-se prin soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtă, prin întâmpinare.

Inadmisibilitatea este acea sancțiune procedurală care împiedică soluționarea pe fond a cererii introductive de instanță, acționând ca un fine de neprimire cu privire la pretențiile deduse judecății, acestea rămânând, ca urmare a pronunțării inadmisibilității, neanalizate, pe baza unui probatoriu adecvat administrat în cauză, cu privire la veridicitatea și temeinicia lor.

Inadmisibilitatea împiedică, deci, instanţa de judecată să analizeze şi să tranşeze fondul pretenţiei deduse judecăţii, respectiv să dea o rezolvare situaţiei litigioase cu a cărei dezlegare a fost învestită.

Faţă de acestea, criticile recurentei prin care se susţine greșita interpretare a dispoziţiilor art. 245-248 C. proc. civ. nu pot fi primite, excepţia fiind soluţionată cu prioritate, iar nu odată cu fondul.

Faptul că instanţa a rămas în pronunţare, simultan, atât asupra excepţiei inadmisibilităţii, cât şi asupra fondului cauzei, nu echivalează cu încălcarea odinii de soluţionare a excepţiilor în dosar, atâta vreme cât instanţa a apreciat, prioritar, cu privire la inadmisibilitatea demersului judiciar faţă de caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso, printr-o construcţie juridică corectă, lăsând, în final, celelalte aspecte, care vizau fondul pricinii, neanalizate.

Acesta este şi considerentul pentru care curtea de apel, neintrând în analiza pe fond a temeiniciei/netemeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii, nu a făcut trimiteri nici la dosarul penal, neimpunându-se o atare analiză în ipoteza în care instanţa avea a verifica îndeplinirea condiţiei prioritare de admisibilitate a acţiunii, prevăzute de art. 1348 C. civ., respectiv dacă reclamanta avea sau nu o altă cale prevăzută de lege pentru valorificarea pretenţiilor sale.

Aşa fiind, în cele ce urmează, Înalta Curte a verifica doar motivele de recurs ce au fost formulate în legătură cu pretinsa nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prescrise de lege în legătură cu admisibilitatea acţiunii întemeiate pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, reclamanta a susținut că soluţia de respingere a cererii de restituire a sumei de 50.000 Eur, ce a fost achitată pârâtei, în calitate de mandatar al acesteia, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr.50/15.01.2009, a fost dată cu aplicarea greşită a regulii subsidiarității acțiunii de in rem verso, prevăzută de art. 1345 şi art. 1348 C. civ., întrucât s-ar fi reţinut nelegal existența unei alte acţiuni la îndemâna acesteia.

A arătat recurenta că nu a fost indicat în concret remediul aflat la dispoziţia părţii pentru satisfacerea pretenţiilor sale, în contextul în care dreptul de a formula o acţiune în constatarea nulităţii/anularea procurii sau a contractului de vânzare-cumpărare nu este unul funcţional, reprezentând doar o cale procesuală de restituire a prestaţiilor, în cazul desfiinţării unui titlu executoriu sau a executării silite înseşi, iar nu o acţiune în sensul art. 1348 C. civ.

Pe de altă parte, s-a mai criticat raportarea instanţei de apel la normele din noul Cod civil, în condiţiile în care s-ar fi statuat deja în sensul incidenţei dispoziţiilor vechiului Cod civil, sub imperiul căruia a luat naştere raportul juridic.

Criticile formulate, deşi încadrabile în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin.(1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte normele materiale aplicabile litigiului pendinte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa vechiului Cod civil, raportat la data susţinerii efectuării plăţii, în anul 2009.

Fără a face aplicarea normelor din noul Cod civil, curtea de apel a făcut doar referiri la acestea (având în vedere şi că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1345 C. civ.), în comparaţie cu regimul vechiului Cod civil, arătând că şi în acesta din urmă se regăsesc suficiente texte care fac aplicarea acestui principiu. Astfel, nu poate fi primită critica recurentei în sensul contradictorialităţii şi aplicării greşite a normelor materiale în cauza dedusă judecăţii.

Referitor la principiul îmbogăţirii fără justă cauză, Înalta Curte constată că, într-adevăr, deşi nu a primit o consacrare legislativă în vechiul Cod civil, aplicaţii particulare ale acestuia se regăsesc într-o serie de articole care făceau referire la situaţiile în care o persoană îşi mărea patrimoniul în detrimentul altei persoane (spre exemplu, art. 493, 494, 997 şi altele vechiul C. civ.).

În doctrină s-a apreciat că îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absenţa unui temei juridic.

Condiţiile juridice pe care îmbogăţirea fără justă cauză trebuie să le îndeplinească pentru a constitui izvor de obligaţii civile au fost recunoscute în doctrina şi jurisprudenţa românească ca referindu-se la: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mişcării de valori între patrimonii; buna-credinţă a îmbogățitului, în caz contrar izvorul obligaţiei fiind faptul juridic ilicit; inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.

Cea din urmă condiție, afirmată în mod tradițional în doctrină și jurisprudență, a primit și consacrare expresă în noul Cod civil, în cuprinsul art. 1348, potrivit cu care „Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat”.

Drept urmare, acțiunea este admisibilă, numai în situaţia în care reclamantul (însărăcitul) nu are şi nici nu a avut o altă acţiune de drept comun pentru a putea obţine pe cale de constrângere restituirea valorii îmbogăţirii pârâtului şi restabilirea dezechilibrului patrimonial creat, nu însă și atunci când o altă acţiune de care dispunea însărăcitul a încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept.

Caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso are, în consecință, rolul de a împiedica utilizarea abuzivă a îmbogăţirii fără justă cauză prin care ar putea fi deturnate alte mijloace juridice destinate pentru a fi utilizate în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire corelativă care se întemeiază pe o justă cauză. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o altă acţiune, mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi pus în acţiune, domeniul său fiind restrâns datorită caracterului subsidiar al acţiunii.

Raportând aceste considerente cu valoare generală la circumstanțele concrete ale litigiului pendinte, Înalta Curte reține că este corectă concluzia curţii de apel, prin decizia recurată, potrivit cu care îmbogăţirea şi însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convenţional (a unui contract de mandat), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziţia reclamantei o acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanţă.

Aşadar, analizând chiar conţinutul cererii de chemare în judecată, curtea de apel a luat act de susţinerile părţii, validând ipoteza potrivit căreia suma pretinsă de reclamantă ar fi fost remisă pârâtei cu titlu de preţ al contractului de vânzare-cumpărare nr. 50/2009, în temeiul împuternicirii date acesteia chiar de către recurenta-reclamantă.

Drept urmare, în cauza de faţă instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că temeiul însărăcirii reclamantei derivă dintr-un contract de mandat, curtea de apel specificând în mod expres posibilitatea formulării unei alte acţiuni în răspundere contractuală pentru a obține ceea ce îi este datorat, revenind reclamantei sarcina de a încadra corespunzător în fapt şi în drept un astfel de demers.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o nemotivare a hotărârii atacate prin lipsa menţionării concrete a tipului de acţiune pe care reclamanta îl avea la îndemână. Aceasta întrucât la pagina 16, penultimele două paragrafe din decizia atacată, instanţa de apel a menţionat expres faptul că, ceea ce se susţine, în realitate, prin acţiunea introductivă de instanţă, este că mandatara pârâtă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate prin procura autentificată sub nr. 05 din 06.01.2009, şi nu a remis preţul încasat. S-a arătat că, însăși reclamanta a recunoscut că există o obligaţie contractuală asumată de către pârâtă, despre care susţine că nu a fost executată, aşa încât prima acţiune identificată de curtea de apel este una întemeiată pe răspunderea contractuală a mandatarului faţă de mandant.

Instanţa de apel a reţinut, aşadar, existenţa unei alte căi pentru valorificarea pretenţiilor şi, în egală măsură, a identificat în mod expres natura respectivei acţiuni, ca fiind una în răspundere contractuală, revenind reclamantei de a arăta care anume tip de contract corespunde raporturilor dintre aceasta şi pârâta din prezenta cauză, dacă este vorba despre un contract de mandat sau, dimpotrivă, dacă înţelegerea dintre părţi corespunde unui alt tip de relaţie contractuală.

Mai mult, instanţa nici nu era ţinută să pună în vedere părţii să aleagă un anumit tip de acţiune, în concret, amintind exemplificativ doar două dintre acţiunile care ar corespunde naturii relaţiei dintre părţi, astfel cum a fost expusă prin cererea de chemare în judecată. Întemeierea în fapt sau în drept a unei acţiuni aparţine întotdeauna părţii reclamante, instanţa putând, în virtutea rolului activ al judecătorului, doar să dea cererii calificarea juridică exactă după motivele de fapt invocate, în conformitate cu art. 22 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia o acţiune în constatarea nulităţii pentru fraudă la lege ori pentru lipsa capacităţii de exerciţiu nu ar conduce la restituirea preţului imobilului, aceasta reprezintă o critică de netemeinicie, care nu poate fi supusă controlului în calea extraordinară de atac a recursului. În plus, aşa cum s-a arătat şi anterior, revine părţii să decidă dacă şi ce acţiune doreşte să promoveze în realizarea pretenţiilor sale, temeinicia acesteia urmând a fi apreciată de instanţa care va fi eventual învestită cu soluţionarea acesteia.

Ceea ce este important de reţinut este că instanţa a constatat existenţa unor relaţii contractuale între părţi, fapt ce deschide părţii posibilitatea formulării unei acţiuni ex contractu în realizarea pretenţiilor sale, nefiind necesar ca acestea să fie exact cele menţionate cu titlu exemplificativ de curtea de apel şi neinteresând temeinicia sau netemeinicia unei atare acţiuni, aceasta urmând a fi analizată de instanţa care va fi, eventual, învestită cu soluţionarea unei atare cereri.

Pe cale de consecinţă, văzând că instanţa de apel a argumentat susţinerea în sensul că există o altă cale, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, de care poate uza reclamanta pentru satisfacerea pretenţiilor sale, făcând referiri exprese la existenţa unor raporturi civile contractuale între părţi, care permit, de principiu, atragerea răspunderii pârâtei justificate prin prisma unui contract de mandat (ori de altă natură), Înalta Curte constată că nu se identifică nici un motiv de nelegalitate care să poată atrage casarea hotărârii, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă.

Faţă de aceste considerente, stabilind din actele dosarului că reclamanta are la îndemână o altă acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanţă, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogăţirii fără justă cauză, în mod corect instanţa de apel a respins, ca inadmisibiă, cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A, prin reprezentant legal – tutore B, împotriva deciziei civile nr. 816 din 20 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploiești – Secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 iunie 2024.