Recognition of Foreign Divorce Judgment Excluding Patrimonial Effects Under Regulation 2201/2003

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţia dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secţia a III-a Civilă sub nr. x/3/2020 la 06.01.2020, reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B, a solicitat recunoaşterea cu efecte depline în România, a sentinţei nr. 17/3264/b din 7 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă Francofonă din Bruxelles, Belgia.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1910/03.12.2020, Tribunalul București - Secţia a III-a Civilă a admis cererea şi a dispus recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor sentinţei civile nr. 17/3264/B din 07.12.2017 pronunţată de Tribunalul de Primă Instanţă Francofonă din Bruxelles, Belgia.

I.3. Hotărârea pronunţată în cererea de lămurire

Prin sentinţa civilă nr. 113/07.02.2023, Tribunalul București -Secţia a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de pârâtul B privind lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 1910/03.12.2020 pronunţată în dosarul nr. x/3/2020 de Tribunalul București Secţia a III-a Civilă.

I.4 Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de pârâtul B împotriva sentinţei civile nr. 113/07.02.2023 a Tribunalului București - Secţia a III-a Civilă, ca nefondat. Instanța a luat act că apelantul-reclamant nu a solicitat cheltuieli de judecată în apel

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel București, Secţia a III-a civilă a declarat recurs pârâtul B.

II.1. Motivele de recurs

În susţinerea căii de atac formulate, după expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al pricinii, recurentul-pârât a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., învederând următoarele:

Instanţa de apel a nesocotit normele de procedură prevăzute de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. din perspectiva în care din conţinutul hotărârii rezultă că aceasta nu era pe deplin lămurită cu privire la situaţia de fapt.

Decizia curţii de apel nu este motivată, contrar exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi conţine considerente contradictorii în sensul în care deși reţine că din înscrisurile depuse reiese că părţile ar fi convenit şi asupra partajului bunurilor comune, conchide că hotărârea recunoscută nu conţine prevederi cu privire la modalitatea de împărțire a bunurilor.

Instanţa de apel califică în mod greşit înscrisul depus la dosarul cauzei reprezentând traducerea legalizată a hotărârii străine, considerând că acesta nu este însăși hotărârea străină a cărei recunoaștere a fost solicitată, ceea ce conduce la o încălcare a dreptului la apărare, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, cauza nefiind soluţionată pe baza probelor.

În conţinutul hotărârii străine recunoscute, în pagina a doua, există menţiuni cu privire la Înţelegeri prealabile pentru un divorţ prin acord mutual pe care instanţele de fond, în mod greşit, le-a apreciat ca nefăcând parte integrantă a hotărârii, mențiuni care se reiau în cuprinsul paginii a patra, care confirmă faptul că acestea fac parte din conținutul hotărârii judecătorești străine.

Admiterea unei cereri privind recunoașterea unei hotărâri judecătorești străine nu poate fi parțială, ea producând efecte cu privire la toate mențiunile din cuprinsul hotărârii străine.

Prin apel, dar și la termenul la care instanța a soluționat calea de atac, a fost formulată cerere de probatorii, în ipoteza în care instanța ar aprecia că nu este pe deplin lămurită cu privire la conținutul hotărârii de divorț. Deși a reținut că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că între părți ar fi intervenit discuții în legătură cu partajarea bunurilor comune, instanța de apel nu a dispus repunerea cauzei pe rol, deși ar fi avut posibilitatea, în exercitarea rolului activ de a stabili pe deplin situația de fapt și de drept.

Solicitarea adresată tribunalului a fost aceea de a stabili dacă recunoașterea hotărârii judecătorești străine a fost realizată cu efecte depline sau nu.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material din perspectiva în care a încălcat principiul rolului activ, a respins cererea de administrare a probatoriilor și a eludat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

II.2 Apărările formulate în cauză

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei reclamante care nu a depus întâmpinare.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă la 14 noiembrie 2023, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. x.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 28 noiembrie 2023, conform dovezii aflate la fila 14, care nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluţia din 14 martie 2024, Completul nr. x a acordat termen la 23 mai 2024 pentru soluționarea recursului declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La termenul de judecată din 23 mai 2024, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Prealabil, se constată că argumentele invocate de către recurentul-pârât se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Este real că recurentul-pârât s-a prevalat în exercitarea căii de atac a recursului şi de motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în legătură cu această chestiune, Înalta Curte constată că acesta este invocat în mod formal având în vedere că în susţinerea acestuia, se arată că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și nu a exercitat rolul activ, conform prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., argumentele prezentate în memoriul de recurs vizând, în esență, aspecte legate de administrarea probatoriilor și motivarea hotărârii judecătorești, critici care se subsumează cazurilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., astfel că vor fi analizate în cadrul acestor motive de casare.

Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât doar în măsura în care o hotărâre judecătorească este motivată se poate exercita un control de legalitate al acesteia şi cu privire la celelalte critici invocate.

Potrivit acestui temei legal, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că, din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Invocând acest caz de casare, recurentul-pârât susţine, sub un prim aspect, că decizia curții de apel este nemotivată, în sensul în care aceasta coincide, până la identitate, cu decizia tribunalului ceea ce contravine atât prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a drepturilor omului cât și dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel (determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă), a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel.

Astfel, curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma prevederilor art. 443 C. proc. civ. și al conținutului sentinței nr. 17/3264/B din 07 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul de primă instanță francofon din Bruxelles, în cauza nr. x/155/17 recunoscute prin sentința civilă nr. 1910 din 03 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III a civilă, reținând că aceasta nu conține mențiuni cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor, contrar susținerilor părții apelante.

De asemenea, a mai reținut că aspectele relevate prin criticile din apel nu pot fi examinate prin intermediul prevederilor art. 443 C. proc. civ., pârâtul având la dispoziție alte remedii procesuale pentru verificarea legalității și temeiniciei soluției de recunoaștere a hotărârii judecătorești străine, de care însă nu a uzitat, sentința civilă nr. 1910 din 03 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III- a civilă rămânând definitivă prin neapelare.

Prin urmare, Înalta Curte consideră că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic propriu al instanței de apel, contrar susținerilor recurentului-pârât, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri judecătorești este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, cerințe care, după cum anterior s-a precizat, în speţa de faţă sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006), exigențe convenționale care în speța de față sunt îndeplinite după cum mai sus s-a arătat.

Printr-un alt argument, subsumat aceluiași motiv de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (6) C. proc. civ., recurentul-pârât a pretins existența unor considerente contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, din perspectiva în care instanța de apel a reținut, pe de o parte, că din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese că între părți ar fi fost purtate discuții legate de o convenție de partaj a bunurilor comune, dar, pe de altă parte, conchide în sensul că prin hotărârea recunoscută nu se face trimiteri la modalitatea de împărțire a bunurilor.

Înalta Curte reține că hotărârea este casabilă dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă dispozitivul conţine o soluție contrară.

Or, prin aspectele invocate în susținerea acestei critici nu se relevă ipoteza avută în vedere de legiuitor, în sensul existenței unor considerente care să nu susțină soluția din dispozitiv.

Împrejurarea că mențiunile din cuprinsul înscrisurile aflate la dosarul cauzei nu au fost apte a forma convingerea intimă a judecătorului că acestea cuprind și referiri la efectele patrimoniale ale desfacerii căsătoriei, nu se poate circumscrie unei critici de nelegalitate care să conveargă la casarea deciziei, așa cum se pretinde.

În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză şi că instanţa de apel a luat în considerare, a analizat şi a răspuns în mod coerent tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, Înalta Curte constată că susţinerile afirmate și încadrate de recurentul-pârât în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, cazul de casare astfel invocat nefiind incident în cauză.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a pretins că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. din perspectiva în care a respins cererea de probatorii, respectiv administrarea probei cu înscrisuri reprezentate de hotărârea de divorț nr. 17/3264/B din 07 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul de primă instanță francofon din Bruxelles, în cauza nr. x/155/17, respectiv că nu a acordat valoarea probatorie cuvenită copiei legalizate de pe hotărârea străină depuse la dosar.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ,,(…) judecătorul este în drept (...) să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

Aceste dispoziţii legale trebuie corelate cu cele ale art. 258 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform cărora probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.

Rezultă din cele de mai sus că atunci când trebuie să decidă cu privire la probele ce trebuie administrate în vederea aflării adevărului, legea îi recunoaşte judecătorului un drept de apreciere, acesta având prerogativa de a analiza, în concret, raportat la obiectul şi particularităţile procesului, care dintre probele propuse de părţi sunt pertinente, concludente şi legale, precum şi a oportunităţii administrării anumitor probe, în funcţie de situaţia particulară a fiecărei cauze în parte.

Drept urmare, soluţia de respingere a probelor propuse de părţile litigante se bazează pe aprecierea instanţei de judecată cu privire la relevanţa probei şi la oportunitatea administrării acesteia, care este lăsată la aprecierea suverană a instanţei de judecată învestite cu soluţionarea pricinii şi care nu poate fi cenzurată pe calea recursului.

Ca atare, critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi primită având în vedere că, în materia probelor, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată pe calea recursului, nu însă şi concludența şi utilitatea probei, instanţele fondului fiind suverane în această privinţă.

Potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel poate dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea de probe noi, dar numai „în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei”.

În realitate, deşi recurentul-pârât critică decizia curții de apel pentru încălcarea normelor procedurale, acesta nu invocă încălcarea nici unei norme procesuale referitoare la legalitatea probei, ci se referă tot la pertinenţa şi concludența probei ce i-a fost respinsă, arătând că în conținutul hotărârii judecătorești a cărei recunoaștere s-a solicitat sunt cuprinse mențiuni referitoare la modalitatea de partajare a bunurilor comune ale foștilor soți, părți în prezenta cauză, și care ar fi demonstrat, în opinia sa, caracterul nelegal al soluției pronunțate de instanța de fond.

Or, este atributul exclusiv al instanţelor de fond să stabilească aptitudinea unei probe de a conduce sau nu la soluţionarea procesului.

Drept urmare, acest motiv de recurs excedează unei veritabili critici de nelegalitate şi tinde la substituirea unei aprecieri diferite celei date de instanţa de apel, astfel că va fi înlăturată.

În privința aserțiunii recurentului-pârât conform căreia recunoașterea hotărârilor străine nu poate fi una parțială, iar prin sentința civilă nr. 1919 din 03 decembrie 2020, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a dispus recunoașterea, cu efecte depline, în România, a efectelor sentinței civile nr. 17/3264/B din 07 decembrie 2017 pronunțată de Tribunalul de primă instanță francofon din Bruxelles, în cauza nr. x/155/17, și deci inclusiv cu privire la modalitatea de partajare a bunurilor comune ale foștilor soți, Înalta Curte reamintește că hotărârea de exequator a fost pronunțată în temeiul Regulamentului nr. 2201/2003 al consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 care, în preambul, la punctul 8, prevede că „în ceea ce privește hotărârile judecătorești de divorț, de separare de drept sau de anulare a căsătoriei, prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale și nu ar trebui să reglementeze probleme precum cauzele de divorț, efectele patrimoniale ale căsătoriei sau alte eventuale măsuri accesorii.”

Având în vedere toate considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B împotriva deciziei civile nr. 1127A din 3 octombrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 mai 2024.