RCA insurance guarantee scope: exclusion of late payment penalties and court costs as non-insurance claims arising from insurer’s delictual liability

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 16.04.2021, reclamanta A S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, a formulat în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, contestaţie împotriva Deciziei FGA nr. 26053/30.03.2021, prin care solicită să se dispună: 1) anularea deciziei contestate ca fiind netemeinică si nelegală; 2) obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 395,84 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin Sentinţa Civilă nr 11449/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/301/2014; 3) obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 668 din data de 29 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a contencios, administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A S.A., ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei pe fond, cu consecinţa admiterii contestaţiei formulate împotriva Deciziei FGA nr. 26053/30.03.2021; Obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 395,84 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin Sentinţa Civilă nr. 11449/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/301/2014; Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată;

În motivarea recursului, a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 11449/2015, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis cererea formulată de A în contradictoriu cu B şi a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 395,84 -penalităţi de întârziere în cuantum de lei şi 200 lei - cheltuieli de judecată.

Ca urmare a falimentului B, A s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu o cerere de plată prin care a solicitat acordarea sumei de 395,84 lei reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Soluţionând cererea de plată, Fondul a emis Decizia nr. 26053/30.03.2021, prin care a respins plata sumelor constând în penalităţi şi cheltuieli de judecată, reţinând că aceste sume nu ar avea legătură cu raportul de asigurare, ele reprezentând simple sancţiuni civile aplicate în baza prevederilor art. 1349 şi art. 1350 C. civ. pentru comportamentul culpabil de care se face vinovat asigurătorul aflat în faliment.

Soluţionând contestaţia formulată împotriva Deciziei FGA nr. 26053/30.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti a respins-o, reţinând că suma solicitată de A cu titlu de penalităţi de întârzire şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

În dezvoltarea recursului a susținut, sub un prim aspect, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 29/2020 cu privire la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În opinia sa, valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. 122-127 din decizie, enumerarea făcută în teza a doua a textului este pur exemplificativă și reprezintă creanțe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.

Prin a doua critică de nelegalitate a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, întrucât instanța a soluționat cauza fără a ține cont de existența contractelor obligatorii cu conținut legal și a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Recurenta-reclamantă a considerat că este eronat argumentul potrivit căruia penalitățile de întârziere și cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent, fiind în contradicție cu art. 3 din Legea nr. 136/1995 și art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu, al cărui conținut este reglementat prin lege. În aceste condiţii, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) şi la art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanţe de asigurare.

În plus, a susţinut că respingând contestaţia formulată de A pe motiv că penalităţile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015. În acest sens, a arătat că nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanţe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment.

Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, (ele reprezentând un accesoriu) nu conduc la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA. Este adevărat că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deşi reprezintă un accesoriu, penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA.

A mai susținut recurenta-reclamantă nelegalitatea hotărârii atacate și din perspectiva încălcării art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din interpretarea căruia rezultă că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării.

Concluzionând pe aspectul evidențiat, a arătat că art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 213/2015 se referă în mod expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi şi cheltuieli de judecată. Prin urmare, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, poate plăti și penalități de întârziere.

Printr-o ultimă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, deoarece penalităţile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală.

În principal, contrar susținerilor recurentei, a arătat că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în speță, iar în combaterea celorlalte motive de recurs a susținut, în esență, că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților şi a cheltuielilor de judecată de către Fondul de Garantare a Asiguraților.

II. Soluția instanței de recurs

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 26053/30.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamanta A în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în cuantum de 395,84 lei şi cheltuieli de judecată în cuantum de 200 lei, care au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 11449/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. x/301/2014;.

Contrar celor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că Decizia ÎCCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în cauză.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu a fost sesizată cu privire la problematica acordării penalităţilor de întârziere – dacă acestea constituie creanţe de asigurare.

FGA nu preia în patrimoniul propriu obligaţiile asiguratorului, în acest sens, sunt elocvente prev. art. 75 alin.(1), teza a doua, din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.

Legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres că valorificarea drepturilor creditorilor împotriva societăţii debitoare se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei – prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.

Analizând noţiunea de creanţe de asigurări care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii, este evident ca penalităţile constituie o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor- sancţiuni gândite ca daune moratorii, ce îşi au izvorul în Ordinul CSA 14/2011 şi nicidecum în contractul de asigurare.

Conform art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 alin (3): „Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparațiilor părților componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparațiilor și înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la prețurile practicate de unitățile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum și cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55.”

În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 2214 C. civ., potrivit cărora: „În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite. „

Potrivit art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011: (1) Documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurător RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispozițiile legislației privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, ale statului în care acesta s-a produs.

De asemenea, art. 2223 Noul C. civ. stabileşte faptul că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.

Prin prisma momentului la care la naştere obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, aceasta nu se naşte în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acţiune sau inacţiune a societăţii de asigurare.

Articolul 64 din Ordinul CSA 14/2011 prevede că, în cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor.

Nefiind o obligaţie preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale a societăţii de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci prevăzută ab initio în sarcina asiguratorului atunci când nu îşi îndeplineşte la timp obligaţiile sau şi le îndeplineşte necorespunzător, sancţiunea se aplică direct asiguratorului, independent de suma datorată cu titlu de despăgubiri, sau de limitele răspunderii delictuale a asiguratului.

Activitatea FGA este prevăzută prin Legea 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile textele de lege care erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere. Nici Norma ASF 16/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga FGA la plata penalităţilor de întârziere în caz că nu şi-ar îndeplini obligaţiile.

În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2.2 Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Respinge recursul declarat de A S.A împotriva sentinţei civile nr. 668 din data de 29 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 19 septembrie 2024.