Ministry must back-pay six judicial-aide claimants for pre-December 2016 wage differentials; claims of later appointees rejected.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată iniţial la Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub numărul x/3/2019, reclamanţii A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L, în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, au solicitat obligarea pârâtului la reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare, precum şi a celorlalte drepturi salariale aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 lei începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 lei (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr.293/2015) începând cu 01.12.2015, obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre venitul cuvenit şi venitul efectiv plătit până la recunoaşterea efectivă a dreptului, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr.3981 din data de 02.07.2019, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamanţii A, B, C, D, E, F, G, H, I, J, K, L în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a obligat pârâtul la recalcularea indemnizaţiilor reclamanţilor B, C, E, H, J, L prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) în cuantum de 440,16 lei, începând cu data de 09.04.2015 şi prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) în cuantum de 484,18 lei, începând cu data de 01.12.2015, la recalcularea indemnizaţiilor reclamanţilor A şi D prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) în cuantum de 484,18 lei, începând cu data de 06.11.2017, precum și la recalcularea indemnizaţiilor reclamanţilor F, G, I şi K prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) în cuantum de 484,18 lei, începând cu data de 07.08.2018 pentru G, data de 08.08.2018 pentru I, data de 10.08.2018 pentru K şi data de 06.08.2018 pentru F.

Prin aceeași sentință, a fost obligat pârâtul la plata diferenţelor băneşti corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizaţiei, astfel cum a fost dispusă prin hotărâre, de la data acordării până la data punerii efective în plata a indemnizaţiilor recalculate, diferenţe actualizate cu indicele de inflaţie la data plății efective, precum și la plata sumelor cu titlu de dobândă legală penalizatoare, aferentă diferenţelor băneşti acordate, de la data scadentei fiecărei sume până la data plăţii efective.

Prin Decizia civilă nr. 5133/22.12.2021, Curtea de Apel Bucureşti- Secţia a VII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul declarat de apelantul pârât Ministerul Justiţiei împotriva încheierii de ședință din data de 18.06.2019 şi a sentinţei civile nr. 3981 din data de 02.07.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VIII-a Conflicte de muncă şi asigurări sociale; a dispus anularea sentinţei apelate; a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti- Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată sub numărul x/2/2021 pe rolul Secţiei a VIII contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

2. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 1305 din data de 29 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 2.05.2016;

a respins acţiunea ca fiind prescrisă pentru drepturile solicitate aferente perioadei anterioare datei de 2.05.2016;

a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A, M (în calitate de moştenitor al defunctei B), C, D, E, F, G, I, J, K, L, H, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei;

a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la emiterea Ordinelor de reîncadrare pe numele reclamanţilor şi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale acestora prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 lei începând astfel: pentru reclamantii B, C, E, J, L, H de la 3.05.2016; pentru A şi D începând cu data de 06.11.2017, pentru G începând cu data de 07.08.2018, pentru I începând cu data de 08.08.2018, K începând cu data de 10.08.2018, pentru F de la data de 06.08.2018;

a obligat pârâtul Ministerul Justiţiei la plata către reclamanţi a diferenţei dintre venitul cuvenit şi cel efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile menţionate anterior a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii ca rămasă fără obiect a acţiunii şi înlăturării obligaţiei Ministerului Justiţiei de emitere a unor noi ordine de salarizare.

Recurentul-pârât a arătat că, la data de 02.12.2019, ţinând cont de faptul că, în sistemul justiţiei, a fost acordată valoarea de referinţă sectorială de 484,18 lei, prin hotărâri judecătoreşti definitive, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, a fost emis O.M.J. nr. 5021/C/02.12.2019 prin care s-a stabilit ca, începând cu data de 01.12.2016, personalul asimilat judecătorilor şi procurorilor beneficiază de o indemnizaţie brută lunară stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 lei. Totodată, prin ordin, s-a stabilit că plata drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială menţionată se va realiza începând cu luna ianuarie 2020, pentru drepturile salariale aferente lunii decembrie 2019, iar pentru perioada 01.12.2016 - 30.11.2019, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.

În raport de emiterea acestui ordin, recurentul-pârât a solicitat să se constate că obligarea pârâţilor la emiterea de noi ordine de salarizare, recalcularea şi plata indemnizaţiilor prin raportare la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 lei pentru perioada anterioară datei de 1.12.2016 şi obligarea la plata actualizată cu indicele de inflaţie a diferenţelor băneşti acordate, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data exigibilităţii şi până la data plăţii efective, sunt neîntemeiate. În acest sens, a făcut trimitere la dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 3/2019, privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, la dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, precum şi la Decizia I.C.C.J. nr. 21/22.05.2015 pronunţată în dosarul nr. x/1/2015, prin care s-a reţinut că, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii, însă în condiţiile existenţei unui titlu care stabileşte obligaţia de plată a unei sume de bani, iar executarea acestuia este amânată.

Totodată, a făcut referire la Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că dobânda penalizatoare are un regim aparte, fiind condiţionată de neîndeplinirea obligaţiei de executare a unei hotărâri judecătoreşti. Or, aceasta nu are aplicabilitate în prezenta cauză, în condiţiile în care s-a prevăzut prin lege plata benevolă, dar eşalonată a drepturilor salariale la care se adaugă atât actualizarea, cât şi dobânda remuneratorie.

Ţinând cont de împrejurarea că ministrul Justiţiei a emis ordinul menţionat anterior, precum şi de împrejurarea că plata diferenţelor salariale se plăteşte în mod eşalonat, conform prevederilor O.U.G. nr. 3/2019, recurentul-pârât apreciază că se impune respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-reclamanţi A, C, D, E, F, I, J, K, L au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, intimaţii-reclamanţi au susţinut că acţiunea nu a rămas fără obiect, astfel cum pretinde recurentul-pârât, întrucât aceştia au solicitat instanţei recalcularea indemnizaţiilor de încadrare pentru o perioadă diferită, în funcţia de situaţia fiecărui reclamant, recurentul-pârât recunoscând expres dreptul pretins prin cererea de chemare în judecată, refuzând însă să pună în aplicare efectele juridice care decurg din această recunoaştere, prin invocarea lipsei de obiect a cererii.

Intimaţii-reclamanţi au mai arătat că, prin OMJ nr. 5021/C/02.12.2019, recurentul a recunoscut dreptul acestora de a fi salarizaţi prin raportare la o valoare a VRS de 484,18 lei începând cu data de 1 decembrie 2016, respectiv că salariile acestora au fost calculate în mod greşit. Astfel, acordarea dobânzilor legale şi actualizarea sumelor cu aplicarea indicelui de inflaţie ar fi trebuit calculate de la data la care ar fi trebuit să fie plătite salariile în mod corect, respectiv în fiecare lună începând cu 3.05.2016 şi nu de la data la care vor exista fonduri în bugetul ministerului, astfel cum pretinde recurentul-pârât. Dobânda legală se cuvine indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadenţă şi indiferent de existenţa sau inexistenţa culpei debitorului. Existenţa unei ordonanţe de eşalonare a plăţii debitului nu poate înlătura îndreptăţirea reclamanţilor la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâre judecătorească, acest act normativ având ca efect doar amânarea executării obligaţiei.

Au mai susţinut intimaţii-reclamanţi că O.U.G. nr. 3/2019 nu este aplicabilă în cauză, întrucât reglementează plata drepturilor salariale stabilite prin acte administrative ale ordonatorilor de credite, or reclamanţii sunt beneficiarii unor drepturi stabilite prin sentinţa civilă nr. 1305/2021.

Au apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 1531 alin. (1) şi (2) teza întâi şi ale art. 1535 alin. (1) C. civ., care consacră principiul reparării intergrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligaţiei, conform căruia prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor (damnum emergens), cât şi beneficiul de care acesta este lipsit (damnum cessans). Astfel, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză, a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția completului de judecată, s-a fixat termen la data de 17.01.2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluţionării cererii.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 2 mai 2016 nu a fost recurată, căpătând caracter definitiv, astfel că obiectul analizei instanţei de control judiciar îl va constitui doar perioada ulterioară acestei date.

În continuare, abordând recursul din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că, recurentul-pârât, în esenţă, a criticat pentru nelegalitate sentinţa recurată din perspectiva emiterii Ordinului nr. 5021/C/02.12.2019 prin care s-a stabilit că, începând cu data de 1 decembrie 2016, personalul asimilat judecătorilor şi procurorilor beneficiază de o indemnizaţie brută lunară stabilită prin raportare la VRS 484,18 lei, apreciind că acţiunea introductivă a rămas fără obiect. Totodată, recurentul-pârât a criticat sentinţa recurată şi în ceea ce priveşte măsura obligării acestuia la plata dobânzilor legale penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată, arătând că plata diferenţelor salariale se face în mod benevol şi eşalonat, prin raportare la O.U.G. nr. 3/2019 şi că în cauză nu este incidentă Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit căreia dobânda penalizatoare este condiţionată de neîndeplinirea obligaţiei de executare a unei hotărâri judecătoreşti.

Din circumstanţele particulare ale cauzei, rezultă că instanța de contencios administrativ a fost învestită, în esenţă, cu analiza refuzului pârâtului de a stabili drepturile salariale cuvenite reclamanţilor într-o modalitate nediscriminatorie, care să asigure egalizarea indemnizaţiilor de încadrare la nivelul maxim stabilit la nivelul familiei ocupaţionale „Justiţie”. Astfel, reclamanţii au susţinut existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului Ministerul Justiţiei de a recalcula şi plăti salariile în cuantumul de care beneficiază potrivit prevederilor legislative invocate şi ca efect al ultimelor hotărâri interpretative date de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Verificând actele şi lucrările dosarului, instanţa de control judiciar observă că, la data de 2 decembrie 2019, Ministerul Justiţiei a emis Ordinul nr. 5021/C prin care a decis că, „(1) În perioada 1 decembrie 2016- 31 decembrie 2017, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerul Justiţiei beneficiază de o indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la VRS de 484,18 lei, drepturile salariale recalculându-se în mod corespunzător. (2) În perioada 01 decembrie 2018-31 decembrie 2018, în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din Ministerul Justiţiei se recalculează, având în vedere cele menţionate la alin. (1)”.

În raport de emiterea acestui ordin, recurentul-pârât, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că acțiunea este rămasă fără obiect.

Potrivit art. 29 C. proc. civ., acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, iar art. 32 din același cod reglementează condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acțiune, una dintre acestea fiind formularea unei pretenții. Așadar, unul dintre elementele acțiunii civile, este, alături de părți și cauză, obiectul acţiunii, respectiv pretenţia concretă a reclamantului, condiţie generală care vizează orice cerere în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluționării căilor de atac.

Având în vedere conţinutul Ordinului nr. 5021/C/2019, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât referitoare la o eventuală rămânere fără obiect a acţiunii introductive. Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere faptul că perioada vizată de ordin începe cu data de 1 decembrie 2016, iar pretenţiile reclamanţilor de a le fi recunoscute şi recalculate drepturile salariale se referă la o perioadă anterioară celei menţionate. În egală măsură, instanţa de control judiciar constată că obiectul acţiunii îl constituie atât pretenţiile de obligare la recalcularea indemnizaţiilor de reîncadrare, cât şi pretenţiile de obligare la plata diferenţelor dintre veniturile încasate şi cele cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale. Or, ordinul anterior menţionat nu cuprinde reglementări şi cu privire la plata acestor accesorii.

Cu toate acestea, reţinând că, Ordinul nr. 5021/C/2019 prin care i-a fost recunoscut personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerul Justiţiei dreptul de a primi indemnizaţie de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la VRS de 484,18 lei începând cu data de 1 decembrie 2016 a fost emis în timpul judecăţii, anterior soluţionării definitive a prezentului litigiu, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinut un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamanţilor, în sensul reglementat de prevederile art. 2 din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecinţă, va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge cererea formulată de reclamanţi cu privire la emiterea ordinelor de încadrare, precum şi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 lei, pentru perioada vizată de ordin.

În continuare, Înalta Curte va analiza pretenţiile reclamanţilor prin raportare la perioada ce nu a fost afectată de prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune şi care nu a fost acoperită de Ordinul M.J. nr. 5021/C/2019, respectiv 3 mai 2016-30 noiembrie 2016. Analiza instanţei de recurs se va raporta exclusiv la reclamanţii B, C, E, J, L şi H, întrucât, astfel cum rezultă din ordinele de încadrare ataşate la dosar, ceilalţi reclamanţi, respectiv A, D, G, I, K şi F au fost numiţi în funcţie ulterior datei de 1 decembrie 2016, pentru care, astfel cum s-a arătat, a fost deja emis ordin.

După cum a reținut şi prima instanţă, Înalta Curte constată că, prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015, a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014, cu următoarele modificări şi completări:„1. La articolul 1, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alin. (5^1), cu următorul cuprins: (5^1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.”

Aşadar, prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii.

Ulterior, prin art. 1 şi 2 din Legea nr. 293/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizaţiilor de încadrare inclusiv pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie”.

Prin art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, publicată în Monitorul Oficial nr. 923 din 11 decembrie 2015, s-a stabilit că: ,,În anul 2016, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.”

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, fiind introdus art. 3 ind. 1 prin care se prevede: ,,Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.” Având în vedere diferenţele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar, pentru persoane care îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, prin acest act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

La data de 31.08.2016 a fost adoptată O.U.G. nr. 43/2016, prin care a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015 astfel:

„La articolul 3^1, după alineatul (1) se introduc patru noi alineate, alineatele (1^1) - (1^4), cu următorul cuprins:

(1^1) Sintagma «fiecare funcţie» prevăzută la alin. (1) reprezintă funcţiile prevăzute în aceeaşi anexă, capitol, literă, număr şi număr curent în Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

(1^2) În aplicarea prevederilor alin. (1), pentru stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, se iau în considerare numai drepturile salariale prevăzute în actele normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi nu se includ drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.”

Înalta Curte observă că, prin acest act normativ a fost modificat principiul egalizării indemnizațiilor în raport de nivelul maxim existent, stipulându-se că acest nivel se va stabili fără a se ține seama de drepturi salariale stabilite prin hotărâri judecătorești.

Prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016, fiind sesizată cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 57/2015, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3^1 alin. (1^2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În soluţionarea prezentei cauze, prezintă relevanţă considerentele 25-32 din Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care forul constituţional a reţinut că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare a magistraţilor reclamanţi în cauzele respective au aplicabilitate generală, întrucât prin acestea nu s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, ci s-au interpretat norme de lege cu aplicabilitate generală. În continuare, Curtea Constituţională a stabilit că efectul constatării neconstituţionalităţii art. 3 ind. 1 alin. (1 ind. 2) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, îl reprezintă calcularea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la care se face egalizarea prin includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti (considerentul 32).

Prin urmare, instanţa de control constituţional a stabilit modalitatea în care se va face aplicarea dispoziţiilor legale, consecutiv constatării caracterului neconstituţional al normelor cu examinarea cărora a fost învestită, în sensul extinderii beneficiilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti individuale întregii categorii profesionale şi familii ocupaţionale, aceasta fiind unica modalitate de înlăturare a inechităţilor constatate în sistemul de salarizare a personalului bugetar.

În speţă, intimaţii-reclamanţi au indicat şi au depus la dosar, în susţinerea acţiunii, hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a recunoscut, la nivelul familiei ocupaţionale „Justiţie”, au fost stabilite niveluri salariale prin raportare la VRS în cuantum de 440,16 lei, începând cu data de 16.04.2015, respectiv de 484,18 lei, începând cu data de 01.12.2015.

Aplicarea unitară şi generală a dispoziţiilor legale incidente în materia salarizării reprezintă mijlocul de înlăturare a inechităților din sistemul de salarizare al personalului bugetar, scop urmărit de legiuitor şi la edictarea art. 1 alin. (5 ind. 1) din Legea nr. 71/2015, privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014, prin care s-a stabilit obligația egalizării indemnizațiilor pentru personalul din cadrul autorităților și instituțiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul acelei autorități/instituții, dispoziții care, potrivit Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se aplică și familiei ocupaționale „Justiție”. În același sens trebuie avute în vedere şi dispoziţiile O.U.G. nr. 20/2016.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat considerentul Deciziei Curții Constituționale nr. 749/2016, potrivit căruia „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare (…) trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.”

Astfel fiind, Înalta Curte constată că intimaţii-reclamanţi B, C, E, J, L şi H, în calitate de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei, au dreptul la stabilirea drepturilor salariale în cuantumul de care beneficiază şi celelalte categorii de personal din justiţie, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 lei, pentru perioada 3 mai 2016-30 noiembrie 2016.

Din perspectiva criticilor ce vizează chestiunea obligării recurentului-pârât la plata către reclamanţi a diferenţei dintre venitul cuvenit şi cel efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale până la data plăţii efective, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât referitoare la o eventuală exonerare de la plata acestor sume. Chiar dacă, prin dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din O.U.G. nr. 3/2019, legiuitorul a prevăzut, în cazul drepturilor de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției prin acte administrative ale ordonatorilor de credite aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018, actualizarea sumelor datorate cu titlu de drepturi salariale, precum şi acordarea dobânzii legale, această obligaţie nu se adaugă celei dispuse de instanţa de judecată. În realitate, O.U.G. nr. 3/2019 cuprinde dispoziţii referitoare la plata efectivă a sumelor la care este îndreptăţit personalul din sistemul justiţiei, stabilind componentele acestor plăţi (diferenţe salariale, rata inflaţiei, dobânda legală) şi termenele la care se vor executa, neprevăzând drepturi suplimentare în favoarea reclamanţilor faţă de cele stabilite de instanţă în litigiul de faţă. Cu alte cuvinte, dispoziţiile O.U.G. nr. 3/2019 stabilesc modul de executare a obligaţiilor şi nu însăşi existenţa acestora.

În continuare, instanţa de control judiciar reţine că, prin Decizia nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, s-a reținut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie, astfel, principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor. Cum, în cauză, se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanți urmare neachitării drepturilor salariale prin raportare la valorile de referinţă sectorială antereferite, Înalta Curte apreciază nefondate criticile aduse de recurent soluției instanței de fond de acordare a dobânzii legale penalizatoare. Repararea integrală a prejudiciului suferit de intimaţii-reclamanţi B, C, E, J, L şi H prin lipsirea acestora de drepturile salariale cuvenite potrivit legii cuprinde trei componente: plata diferențelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naționale, echivalent al ratei inflației; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Ministerul Justiţiei la actualizarea sumelor reprezentând diferenţele dintre venitul cuvenit şi cel efectiv plătit, cu indicele de inflaţie şi la plata dobânzii legale calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, conform O.G. nr. 13/2011, în vederea reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza întâi şi art. 1535 alin. (1) C. civ.

Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune casarea sentinţei recurate, rejudecarea cauzei şi admiterea în parte a acţiunii formulată de reclamanţii B, C, E, J, L şi H în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, în sensul obligării pârâtului la emiterea ordinelor de încadrare pe numele acestor reclamanţi, precum şi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 lei, pentru perioada 3 mai 2016-30 noiembrie 2016, cu menţinerea obligaţiei de a plăti diferenţele de venit şi accesoriile stabilite prin sentinţa recurată, pentru perioada menţionată, respingând în rest cererea formulată de aceştia, cu menţinerea dispoziţiilor sentinţei recurate referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Totodată, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A, D, G, I, K şi F în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva Sentinţei civile nr. 1305 din data de 29 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite în parte cererea formulată de reclamanţii B, C, E, J, L şi H în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

Obligă pârâtul la emiterea ordinelor de încadrare pe numele acestor reclamanţi, precum şi la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 lei, pentru perioada 3 mai 2016-30 noiembrie 2016, cu menţinerea obligaţiei de a plăti diferenţele de venit şi accesoriile stabilite prin sentinţa recurată, pentru perioada menţionată.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii arătaţi.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A, D, G, I, K şi F în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

Menţine dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 17 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.