Defendant's appeal dismissed; triple statutory remuneration and license order upheld for unauthorized commercial phonogram use

Comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în lipsa deţinerii de către utilizator a unei autorizaţii licenţe neexclusive. Remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi. Criterii de stabilire a despăgubirilor

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: fonograme

prestații artistice din domeniul audiovizual

comunicare publică

remunerații cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi

răspundere delictuală

principiul reparării integrale a prejudiciului

criteriul redevenţei legale

Legea nr. 8/1996, art. 188 alin. 2

C.civ., art. 1385

Dispozițiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 instituie modalitatea de stabilire a despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe, prin utilizarea unor criterii, precum consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [art. 188 alin. (2) lit. a)] şi, în mod subsidiar, atunci când nu se pot aplica criteriile mai sus enumerate, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite [art. 188 alin. (2) lit. b)].

Aşadar, în măsura în care nu se poate aplica modalitatea de despăgubire prevăzută de art. 188 alin. 1 lit. a) din lege, similară celei reglementate de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, în acest sens art. 1385 C.civ. instituind principiul reparării integrale a prejudiciului, iar prejudiciul nu poate fi cuantificat, instanţa de judecată ia în considerare modalitatea subsidiară de evaluare a acestuia, reglementată de lit. b) a art. 188 alin. (2) din lege, procedând la acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Astfel, în ipoteza antrenării răspunderii civile delictuale a utilizatorului pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, fără a deţine autorizaţie-licenţă exclusivă şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, faptă ce s-a perpetuat în timp, o cuantificare a prejudiciului concret, prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, este imposibil de realizat.

În aceste circumstanţe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri prin raportare la criteriul redevenţei legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în conformitate cu dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2815 din 10 decembrie 2024

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de 31.01.2022, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta:

1. la plata sumei de 7.464,87 lei (6.273 lei fără TVA) reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.02.2019-31.12.2021;

2. să încheie autorizații/licențe neexclusive cu CREDIDAM pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spațiile administrate;

3. la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C.proc.civ..

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.349 și urm. C.civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe modificată, completată și republicată, Decizia O.R.D.A. nr.

120/2016 și Decizia O.R.D.A. nr. 60/2019, ca norme de aplicare.

Prin sentinţa civilă nr. 997 din 10.06.2022, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Bihor, în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 112 C din 08.06.2023, Tribunalul Bihor, Secția I civilă a respins excepţia lipsei calității procesuale active și excepţia lipsei calității de reprezentant a CREDIDAM, excepţii invocate de către pârâtă; a admis în parte acţiunea civilă introdusă de reclamanta CREDIDAM, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., având ca obiect drept de autor şi drepturi conexe; a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlul de daune pentru repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică în scop comercial în spaţiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual suma de 2.091 lei reprezentând echivalentul remuneraţiilor ce ar fi fost datorate în perioada 01.02.2019 - 31.12.2021; a obligat pârâta să încheie cu reclamanta CREDIDAM o convenţie pentru obţinerea unei autorizaţii sau licenţe neexclusive pentru comunicarea publică, în scop comercial în spaţiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual; a respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor; a obligat pârâta să achite reclamantei cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 1.000 lei, din care 100 de lei reprezentând taxă de timbru şi 900 de lei onorariu avocaţial.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:

Prin decizia civilă nr. 496 Ap din 10.05.2024, Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă a respins apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L.; a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 112 C/2023, pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.273 lei pentru repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică în scop comercial în spaţiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, sumă reprezentând triplul remuneraţiei ce ar fi fost datorate în perioada 01.02.2019 - 31.12.2021; a menținut în rest dispoziţiile sentinţei apelate ce nu contravin acestei decizii.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 496 Ap/2024, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă, a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L.

II.1. Motivele de recurs:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că prin decizia atacate au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, făcând trimitere la dispozițiile art. 14 alin. (4) și (5) și art. 22 alin. (6), art. 224 și art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., în sensul că instanța de apel nu a analizat argumentele invocate de pârâtă cu referire la reglementarea distinctă a gestionării (obligatorie sau nu) a drepturilor conexe, care nu este totuna cu dreptul de a acţiona în instanţă, confom Legii nr. 8/1996, republicată; triplarea despăgubirilor - daunele punitive sunt un mijloc utilizat în Common Law (dreptul anglo-saxon), de sancţionare a relei-credinţe nu există în dreptul românesc sau continental, invocată în întampinarea la apelul de către CREDIDAM; triplarea despăgubirilor încalcă art. 1349 alin. (2) lit. b) şi Directiva 2004/4S, Acordul Organizaţiei internaţionale a comerţului WTO TRIPS, Hotărârea CJUE din 10 aprilie 2014, cauza C-435/12, par. 53; art. 5 Cod civil şi art. 4 C.proc.civ. prevăd aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene; terasa exterioară este deschisă total și se poate folosi anual doar în perioada 01.05-30.09.

Un alt aspect neanalizat de către instanţa de apel se referă la durata în care pensiunea a fost închisă datorită interdicţiilor legale şi efectuării lucrărilor de renovare, făcând trimitere la fișa contabilă privind veniturile aferente perioadei 01.01.2019-05.02.2019 din care rezultă inexistența veniturilor, iar pentru perioada 01.12.2020-01.04.2021 a obținut venituri doar pe durata a 5 zile, deoarece pensiunea a fost deschisă doar în weekend, conform documentelor ataşate la dosar pe care instanța nu le-a analizat.

Invocând jurisprudența națională și cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul nemotivării hotărârii judecătorești, recurenta-pârâtă a menționat că se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, soluţia casării fiind justificată prin aceea că instanța de apel, nemotivându-şi soluţia pronunţată, nu a intrat practic în cercetarea fondului pricinii.

Recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei atacate și din perspectiva respingerii excepției lipsei calităţii procesuale active a CREDIDAM, cu invocarea eronată a art. 145, art. 146 şi art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată, coroborate cu normele din deciziile O.R.D.A. nr. 10/2016 şi nr. 120/2016.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel nu a analizat apărările ce vizau faptul că gestionarea (obligatorie sau nu) a drepturilor conexe nu este totuna cu dreptul de a acţiona în instanţă. Titlul III - Gestiunea şi apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe din Legea nr. 8/1996, republicată, reglementează distinct cele 2 aspecte, capitolul I din Titlul III se referă la gestiunea drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor conexe, iar capitolul III din același titlu se referă la măsuri de protecţie, proceduri şi sancţiuni, iar Secţiunea a II-a Proceduri și sancţiuni din Capitolul III reglementează condiţiile exercitării acţiunii în instanţă, care se exercită de titular, sau de organism, pe bază de mandat.

Dispozițiile art. 145, art. 146 şi art. 162, cuprinse în capitolul I din Titlul III, se referă doar la dreptul de gestiune și nu stabilesc calitatea procesuală activă, dreptul de a acţiona în instanţă al CREDIDAM-lui, ci calitatea de organism de gestiune, condiţie cumulativă necesară, alături de mandatul titularului, pentru a acţiona în instanţă, articolele respective neaplicându-se tuturor categoriilor de drepturi conexe.

A menționat că Metodologiile din deciziile O.R.D.A. nu pot completa Legea nr. 8/1996, republicată, CREDIDAM-ul nu are calitatea de reclamant, ci titularii drepturilor conexe, conform art. 36 raportat la art. 40 alin. (1) C.proc.civ., lipsind identitatea dintre părţi și subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, fiind necesară indicarea datelor de identificare ale titularilor, conform art. 194 lit. a) C.proc.civ., aceștia fiind cei care acționează în instanță, potrivit art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată.

Cu privire la lipsa dovezii calităţii de reprezentant a CREDIDAM-ului, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a invocat art. 145 pentru a justifica reprezentarea în instanţă, deşi aceste articol se referă doar la activitate de gestiune, pe când mandatul extins se referă doar la comunicarea publică a operelor muzicale şi la sfera titularilor, incluzând pe cei care nu au acordat mandat, nu se referă la formularea acţiunii în instanţă.

Totodată, a precizat că, în cazul pretențiilor pretinse, titulare ale drepturilor pot fi persoane juridice române sau străine, conform art. 94 din Legea nr. 8/1996, republicată, iar prin decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că cererea de chemare în judecată și reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

A mai arătat că, în cazul oricăror persoane fizice sau juridice, titulare ale pretenţiilor pretinse, CREDIDAM-ul este doar mandatar al titularilor drepturilor conexe, conform art. 188 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 8/1996, republicată, iar reprezentarea acestora pe toată durata și în orice stadiu al procesului civil se face prin mandatar cu procură specială, potrivit art. 189 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.

A mai precizat că instanţa a ignorat mai multe apărări ale recurentei, încălcând astfel dreptul său la un proces echitabil, inclusiv principiul interpretării conforme a dreptului U.E., în sensul că nu se poate plăti de 2 ori pentru fonograme.

În mod eronat, instanţa a apreciat că avea obligaţii față de fiecare dintre organismele de gestiune colectivă, CREDIDAM și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR, interpretarea gramaticală şi logico-sistematică a instanţei limitându-se exclusiv la art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 160/2016, excluzând din analiză art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE care prevede remuneraţie echitabilă unică pentru artişti şi producători de fonograme.

A susținut că prin primul capăt de cerere s-au pretins despăgubiri atât pentru comunicare publică a fonogramelor, (diferenţiat pe tipuri de spaţii), cât şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual (Anexa 6 la acţiune), iar tabelele de calcul se referă la remuneraţie audio şi audiovizuală.

A precizat că nu utilizează fonograme, ci doar televizoare la care rulează programe TV, astfel că nu datorează remuneraţie pentru comunicarea de fonograme, context în care instanţa a considerat în mod eronat că difuzarea de programe muzicale la televizoare echivalează cu difuzarea de fonograme, în contradicţie flagrantă cu definiţia fonogramei din legislaţia internă şi internaţională, făcând trimitere la art. 104 alin. (1) și la art. 65 (fost 64) din Legea nr. 8/1996, la art. 3 lit. b) din Convenţia internaţională de la Roma pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, 1961, ratificată prin Legea 76/1998, la Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016.

A menţionat că a efectuat o plată nedatorată către UCMR, aceasta profitând de ignoranţa recurentei în domeniul legislaţiei proprietăţii intelectuale, că are în administrare Cabana X 3 stele, situată în județul Bihor, cu 10 camere, salon mic dejun (50 mp), sala de biliard (50 mp) şi terasă deschisă (80 mp), iar CREDIDAM a pretins despăgubiri pentru comunicare publică în scop ambiental a fonogramelor în scop comercial şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual prin intermediul aparatelor TV, pe perioada 01.02.2019-31.12.2021, adică plata sumei de 6.273 lei către artiştii interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice.

A precizat că varianta subsidiară prevăzută de art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 contravine art. 1349 alin. (2) lit. b), art. 13 alin. (1) lit. b) și paragrafelor 17 și 26 din Directiva 2004/48, jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 1984, cauza von Colson şi Kamann, cauza 14/83, şi hotărârea din 2004, Ffeiffer ş.a, cauza C-397/01-C-403/01), deoarece nu are la bază prejudiciul real şi nici valoarea revedenţelor care ar fi fost datorate. A invocat Acordul Organizaţiei internaţionale a comerţului WTO TRIPS, art. 8 alin. (2) , art. 3 alin. (2) din Directivă, par. 53 din hotărârea din 10 aprilie 2014, cauza C-435/12.

A învederat că instanţa de apel a încuviinţat plata triplă a remuneraţiei cu titlu de despăgubire, în baza art. 188 alin.(2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, reiterând aspectul că în dreptul civil român şi continental nu există daune punitive, acestea sunt un mijloc utilizat în Common Law (dreptul anglo-saxon), de sancţionare a relei-credinţe și nu au un rol compensator, ci punitiv, ci scopuri generale constând în pedepsirea, descurajarea autorului faptei ilicite (prevenţia specială) şi a altor persoane tentate de anumite conduite ilicite (prevenţia generală). În sistemul anglo-saxon nu există un principiu general al răspunderii civile delictuale, ci există diverse delicte specifice consacrate jurispudenţial, în dreptul englez contemporan, acordarea daunelor punitive este restrictivă.

Însăși reclamanta a recunoscut în apel că raţiunea introducerii acestor prevederi în metodologie este tocmai aceea de a sancţiona un astfel de comportament şi de a descuraja pe viitor astfel de acţiuni din partea celorlalţi utilizatori.

A precizat că motivarea instanţei, chiar raportată la art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, este greşită câtă vreme consecinţele economice negative nu puteau fi decât lipsa remuneraţiilor contractuale. Beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor nu puteau fi altele decât cele realizate şi în cazul plăţii remuneraţiei, iar acestea nu constituiau, nici în această ipoteză din urmă, profit al reclamantei. Beneficiile puteau fi, teoretic, atragerea unui număr mai mare de clienţi, fapt ce nu profita, oricum, reclamantei.

A menționat că daunele morale cauzate titularului dreptului ar fi trebuit solicitate expres şi cuantificate, dovedită existenţa şi valoarea lor, criteriile invocate de instanţă, legate de utilizarea acestor fonograme, sunt în realitate criterii concrete, singurele obiective şi determinabile.

Jurisprudenţa recentă a instanţei supreme privind răspunderea instituită de art. 188 din Legea nr. 8/1996, invocată de instanţa de apel, nu este indicată concret pentru a cunoaște motivarea acesteia, astfel că nu are nicio valoare argumentativă.

Ideea că răspunderea instituită de art. 188 din Legea nr. 8/1996 este o aplicaţie particulară a răspunderii civile delictuale în material drepturilor de autor este eronată, cu încălcarea Codului civil, a daunelor punitive neprevăzute în dreptul civil român.

Caracterul specific al drepturilor de proprietate intelectuală, dificultatea reală în stabilirea prejudiciului concret rezultat din folosirea fără drept a acestor bunuri necorporale, cât şi frecvenţa folosirii acestora în spaţiile cabanei, sunt argumente eronate în justificarea triplării plăţii.

Şi în cazul încheierii de contracte pentru autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică, numărul difuzărilor de către utilizator este nelimitat, nu contează frecvenţa. Astfel, nici în cazul inexistenței unui contract nu contează frecvenţa difuzării, aceasta fiind dată de frecvenţa difuzării de către televiziuni.

Concluzia instanţei de apel este complet eronată şi aduce ipoteza unei reglementări legale strict teoretice, fără aplicabilitate practică, în consecinţă, în materia drepturilor de proprietate intelectuală în general şi a dreptului necorporal protejat în prezentul litigiu în mod special, stabilirea în concret a prejudiciului efectiv prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) nu este posibilă.

Alt argument eronat invocat de instanţa de apel este acela că dovedirea întinderii exacte a prejudiciului reprezintă o veritabilă probatio diabolica, fiind aproape imposibil de cuantificat număr încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală prin folosirea fără licenţă neexclusivă a fonogramelor în spaţiile cabanei.

Or, numărul încălcărilor nu contează, fiind o faptă continuă/continuată, iar în cazul existenţei contractului numărul difuzărilor este nelimitat. În speţa de faţă nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse de legiuitor în vederea antrenării răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.

Astfel, prejudiciul nu este cert în speţă, faptă ilicită nu există, întrucât nu a fost informată corect, iar pretenţiile sunt abuzive. În plus, CREDIDAM-ul, în mod eronat, a inclus ca faptă şi comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial; nu există intenţia (dolul) debitorului, recurenta fiind de bună-credinţă; nu există raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nu există vinovăţia.

Scopul denaturat al acţiunii de îmbogăţire fără just temei este justificat de comisionul de gestiune de 15% reţinut autorilor sau titularilor de drepturi din veniturile obţinute, invocând art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, republicată, comisionul crescând odată cu pretențiile.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea deciziei atacate ca fiind legală, obligând recurenta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că prin apărările prezentate într-o altă formă, recurenta a reiterat aceleași argumente asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat, motivând pe larg în pagina 9 a deciziei recurate modalitatea în care se calculează prejudiciul, cu indicarea textelor de lege aplicabile care prevăd acordarea triplului remuneraţiilor în cazul în care nu este autorizată/licenţiată comunicarea publică în scop ambiental, regăsindu-se și celelalte argumente invocate de recurentă ce privesc natura juridică a gestiunii colective obligatorii, chestiunile legate de mandatul acordat organismului de gestiune colectivă, calitatea intimatei-reclamante de a sta în faţa instanţei de judecată, etc.

Instanţa de apel nu era obligată să răspundă tuturor criticilor formulate, ci numai acelora care dezleagă problema juridică dedusă judecăţii, analizând pe larg modalitatea în care recurenta îşi desfăşoară activitatea, spaţiile pentru care a fost solicitată remuneraţie, durata de funcţionare, precum şi actele contabile depuse la dosarul cauzei.

A precizat că CREDIDAM-ul reprezintă toţi artiştii interpreţi sau executanţi fie că au acordat mandat, fie că nu, pe această sursă de colectare, făcând trimitere la conținutul art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, la art. 5 alin. (3) din Statutul CREDIDAM cu privire la obiectul de activitate ce vizează printre altele şi apărarea drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi pe care îi reprezintă, la art. 6 alin. (1) lit. i) din Statutul CREDIDAM în temeiul căruia organismul de gestiune colectivă poate formula cereri de chemare în judecată împotriva oricăror persoane fizice sau juridice care datorează remuneraţii artiştilor interpreţi sau executanţi pe care îi reprezintă sau pentru care acţionează în baza unui mandat legal extins, conform art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Legat de aspectul dovedirii perioadei în care a avut loc activitate, a arătat că susţinerile recurentei nu au fost probate în sensul pretins, aspect reținut de instanţa de apel și susținut și de intimată, prin notele scrise depuse la dosar.

Pentru a putea concluziona în sensul lipsei activității pentru o anumită perioadă, era necesar a fi depuse la dosarul cauzei de către recurentă raportul casei de marcat pentru fiecare lună din perioada dedusă judecăţii, respectiv aşa-numitul „Z‟, precum şi balanţa analitică pentru fiecare lună în parte din perioada dedusă judecăţii.

Împrejurarea că motivarea instanţei de apel nu este mulţumitoare pentru recurentă nu înseamnă că aceasta este contrară legii sau că argumentele sale nu au fost analizate în concret.

Tot legat de perioada avută în vedere pentru calculul remuneraţiei, a arătat că instanţa de apel a constatat că intimata nu a inclus în calculul remuneraţiei datorate perioada pentru care a fost declarată stare de urgenţă în România.

A precizat că fişa de cont depusă pentru perioada 01.01.2029-05.02.2019 depăşea perioada dedusă judecăţii, întrucât pretenţiile formulate de CREDIDAM erau pentru perioada 01.02.2019-31.12.2021, cu excepţia a 4 zile din luna februarie a anului 2019, iar fişa de cont depusă pentru perioada 01.12.2020-01.04.2021 era semnată electronic de către reprezentantul convenţional, însă, în lipsa unei delegaţii exprese care să-l împuternicească în acest sens, nici înscrisurile anterior menționate nu puteau susţine teza probatorie expusă de recurentă, nefiind documente contabile asumate de aceasta şi opozabile terţilor.

În ceea ce priveşte actele de comunicare publică, cu trimitere la cauza 162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd împotriva Irlandei şi alţii, a menționat că instalarea televizoarelor în camerele unui spaţiu oferit spre închiriere, care au capacitatea de a recepţiona semnalul de cablu reprezintă un act care se circumscrie noţiunii de comunicare publică în scop ambiental, remuneraţia fiind datorată atât pentru fonograme, cât şi pentru prestaţii artistice din domeniul audiovizual.

Nu în ultimul rând, recurenta a recunoscut că are licenţă/autorizaţie neexclusivă eliberată de UCMR-ADA. Împrejurarea că aceasta a încheiat autorizaţii/licenţe neexclusive cu un alt organism de gestiune colectivă, nu înseamnă altceva decât că aceasta a recunoscut indirect obligaţia de plată şi către artiştii interpreţi sau executanţi, motiv mai mult decât suficient pentru a aprecia că soluţia instanţei de apel este corectă.

Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ., casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres menţionate de legiuitor, calea extraordinară de atac a recursului urmărind să supună instanţei de control judiciar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, întrucât instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele administrate, rezultă că modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, situaţia de fapt dedusă judecăţii nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac.

Cu alte cuvinte, în soluţionarea cauzei în recurs nu se reanalizează nici mijloacele de probă şi nici modul în care acestea au fost evaluate de instanţa de apel, nefiind permisă o devoluare a fondului pe acest aspect în sensul că nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei, ci doar legalitatea soluţiei adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţa de apel.

Astfel, în dezvoltarea criticii relative la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., în ipoteza nemotivării hotărârii, recurenta-pârâtă a pretins, deopotrivă, încălcarea principiului contradictorialităţii şi a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzute de art. 14 alin. (4) - (5) şi art. 22 alin. (6) C.proc.civ., precum și a dispozițiilor art. 224 C.proc.civ. referitoare la obligația instanței, în orice proces, de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate, în sensul că instanța de apel nu a analizat argumentele prin care partea a relevat următoarele aspecte: reglementarea distinctă a gestionării (obligatorie sau nu) a drepturilor conexe nu este totuna cu dreptul de acționa în instanță, conform Legii nr. 8/1996, republicată; triplarea remunerațiilor - daunele punitive nu sunt prevăzute de dreptul românesc sau continental și încalcă art. 1349 alin. (2) lit. b) C.civ. și Directiva 2004/48, Acordul Organizației internaționale a comerțului WTO TRIPS, hotărârea CJUE din 10 aprilie 2014, pronunțată în cauza C-435/12, par.53; art. 5 Cod civil și art. 4 C.proc.civ. prevăd aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene.

Totodată, recurenta-pârâtă a adus în discuție omisiunea instanței de apel de a analiza înscrisurile depuse în probațiune cu referire la durata în care pensiunea a fost închisă datorită interdicțiilor legale și a lucrărilor de renovare.

Analizând sub aceste aspecte decizia recurată, în privința susținerii prin care recurenta-pârâtă a indicat normele de procedură nesocotite de către instanța de apel prin decizia recurată, susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte reține că această critică a fost invocată în mod formal, întrucât argumentele ce au susținut-o au vizat în mod exclusiv nemotivarea hotărârii, urmând a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ.

Înalta Curte reamintește faptul că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C.proc.civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune însă existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din această perspectivă, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel a argumentat soluţia de respingere a apelului, a examinat legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate de pârâtă, prin raportare la faptele imputate acesteia în conţinutul cererii de chemare în judecată, analizând criticile deduse judecății căii ordinare de atac în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei şi de materialul probator administrat în cauză.

Cum cerinţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. nu impun ca judecătorul să răspundă fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, acesta are posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune.

De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii recurate nu se regăsesc toate susţinerile invocate de recurenta-pârâtă, hotărârea nu este susceptibilă de reformare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., din moment ce cuprinde considerentele esenţiale pentru care a fost adoptată soluţia de respingere a apelului declarat de pârâtă, respectiv de admitere a apelului declarat de partea adversă, cu consecința modificării sentinței primei instanțe în ceea ce privește cuantumul sumei acordate cu titlu de daune pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial în spațiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, fiind posibil controlul de legalitate în privinţa modului de aplicare a normelor de drept material la situaţia de fapt stabilită.

Astfel, reținând incidența dispozițiilor art. 145, art. 146, art. 162 și art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, instanța de apel a apreciat asupra caracterului nefondat al criticilor referitoare la lipsa calității procesuale active și la lipsa calității de reprezentant ale reclamantei CREDIDAM, al cărei obiect de activitate constă în colectarea și repartizarea remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi, artiști interpreți sau executanți, români și străini, ale căror prestații sunt utilizate pe teritoriul României, iar în recuperarea remunerațiilor datorate de utilizatori nu este necesară depunerea mandatelor din partea titularilor drepturilor recunoscute și protejate de lege, întrucât în cazul gestiunii colective obligatorii, cum este cea din speță, legea instituie un mandat legal extins.

Cu privire la plata triplului remunerației datorate de apelanta-pârâtă pentru perioada 01.02.2019-31.12.2021, instanța de apel a făcut trimitere la Deciziile O.R.D.A nr. 120/2016 și nr. 60/219, în baza cărora se colectează tarifele fixe lunare pe sursa ambiental pentru utilizatorii în categoria cărora se înscrie și pârâta, la art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 160/2016, prin care se instituie obligația utilizatorului de a obține autorizații neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, anterior începerii acestei activități, în schimbul plății unei remunerații, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, la noțiunea de fonogramă definită de art. 104 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum și la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, pentru stabilirea prejudiciului reclamat în cauză.

În consecință, în baza acestor considerente, instanţa de apel a admis apelul reclamantei și a modificat sentința atacată în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 6.273 lei pentru repararea prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți pentru comunicarea publică în scop comercial a fonogramelor sau a reproducerilor acestora și a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, suma reprezentând triplul remunerației datorate artiștilor interpreți și executanți, pentru perioada 01.02.2019-31.12.2021, calculată în baza art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu aplicarea art. 3.12. din Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016.

Instanța de apel, în operațiunea de determinare a despăgubirilor, a avut în vedere înscrisurile depuse în dosarul de fond, precum și aspectul că activitatea operatorilor economici a fost suspendată, în special în perioada stării de urgență, iar mai apoi aceasta a fost restricționată pe perioada stării de alertă în ceea ce privește spațiile închise de luat masa și sălile de jocuri, excluzând, astfel, din calcul sumele datorate pentru salonul mic dejun și sala billiard, pe perioada 01.04.2020-01.09.2020, și pentru terasă, pe perioadele 30.09.2019-01.06.2020 şi 30.09.2020-01.06.2021.

Totodată, a apreciat că afirmațiile pârâtei referitoare la nedatorarea sumelor pentru perioada cât unitatea a fost închisă pentru renovare nu au fost dovedite cu probe.

În contextul raţionamentului juridic expus prin decizia recurată - a cărui legalitate urmează a fi cercetată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., prin prisma criticilor formulate -, nu se confirmă ipoteza nemotivării la care se referă motivul de recurs în discuţie, ţinând cont şi de împrejurarea că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar considerentele deciziei atacate, redate anterior, nu relevă omisiunea nejustificată a instanţei de control judiciar de a analiza efectiv una sau mai multe dintre apărările în forma expusă de către recurenta-pârâtă.

Argumentul inserat în cadrul criticii ce evidenţiază neraportarea instanţei de apel la probatoriul administrat în cauză, exprimă, de asemenea, nemulţumirea părţii faţă de modalitatea în care a fost evaluat probatoriul şi, în raport de acesta, a fost stabilită situaţia de fapt, iar nu o nemotivare propriu-zisă a deciziei atacate supuse controlului judiciar.

Cum recursul nu permite reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor pe baza cărora aceasta a fost determinată, fiind o cale de atac rezervată controlului de nelegalitate asupra deciziei instanţei de apel, această critică nu poate forma obiect de analiză în această etapă procesuală, după cum s-a arătat în cele ce preced.

În consecinţă, criticile deduse judecăţii recursului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., sunt nefondate.

Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., care reglementează posibilitatea casării unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a invocat eronat prevederile art. 145, art. 146 și art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată, coroborate cu normele (metodologiile) din deciziile O.R.D.A. nr. 10/1996 și nr. 120/2016, de vreme ce articolele menționate, a căror reglementare se găsește în Capitolul I din Titlul III al Legii nr. 8/1996, nu stabilesc calitatea procesuală activă, dreptul de a acționa în instanță, al CREDIDAM-ului, ci calitatea de organism de gestiune, condiție cumulativă necesară alături de mandatul titularului, pentru a acționa în instanță, iar metodologiile din deciziile O.R.D.A. nu pot completa Legea nr. 8/1996, republicată.

Ca atare, calitatea de reclamant o au titularii drepturilor conexe, nu CREDIDAM-ul, conform art. 36 raportat la art. 40 alin. (1) C.proc.civ. și art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, lipsind identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios dedus judecății, context ce implică și indicarea datelor de identificare ale titularilor, conform art. 194 lit. a) C.proc.civ..

Un alt aspect reliefat de către recurenta-pârâtă se raportează la lipsa dovezii calității de reprezentant al reclamantei, reiterând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 145 din Legea nr. 8/1996 în sensul că mandatul extins se referă doar la comunicarea publică a operelor muzicale și la sfera titularilor, incluzându-i pe cei care nu au acordat mandat, nu la etapa acțiunii în instanță, făcând trimitere la art. 94, art. 188 alin. (1) teza a II-a și art. 189 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, la decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Criticile relevate sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei S.C. A. S.R.L. ca urmare a săvârşirii faptei ilicite constând în comunicarea publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora şi de prestaţii artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental, în perioada 01.02.2019-31.12.2021, pentru cele 4 unități administrate de pârâtă, respectiv cabana X, situată în județul Bihor, clasificată cu 3 stele, având 10 camere, salon mic dejun (sub 50 mp), sală biliard (sub 50 mp) și o terasă deschisă, fără obținerea în prealabil a unei autorizații-licență neexclusivă din partea organismului de gestiune colectivă și fără plata remunerațiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către reclamantă.

Prima instanță a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei calității de reprezentant ale reclamantei CREDIDAM, invocate de pârâtă prin întâmpinare, cu motivarea că reclamanta este organism de gestiune colectivă înființat în temeiul Legii nr. 21/1924 privind asociațiile și fundațiile, abrogată prin O.G. nr. 26/2000, care funcționează pe piață încă din anul 1996, conform dispozițiilor Legii nr. 8/1996, cu avizul O.R.D.A. materializat prin Decizia nr. 4/1997, al cărei obiect de activitate constă în colectarea și repartizarea remunerațiilor cuvenite titluarilor de drepturi conexe dreptului de autor, artiști interpreți sau executanți, români sau străini, ale căror prestații artistice sunt utilizate pe teritoriul României. Calitatea recunoscută reclamantei, de organism de gestiune colectivă, justifică dreptul și calitatea procesuală de a acționa în numele tuturor artiștilor afiliați, nefiind nevoie de un mandat individual pentru fiecare demers judiciar, făcând trimitere în acest sens şi la dispozițiile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.

Această soluție a fost confirmată prin decizia recurată, în urma analizei motivelor de apel prin care pârâta a reclamat nelegalitatea hotărârii primei instanțe sub aspectul considerentelor evidențiate anterior, instanța de apel apreciind în mod corect că reclamanta CREDIDAM justifică atât calitatea procesuală activă, cât şi interesul în promovarea acțiunii introductive, în considerarea calității de organism de gestiune colectivă și a obiectului său de activitate, raportându-se în acest sens la prevederile art. 145, art. 146 şi art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată, coroborate cu cele ale Deciziilor O.R.D.A. nr. 10/2016 şi nr. 120/2016.

Înalta Curte reține că dreptul de comunicare publică a operelor este un drept patrimonial de autor, distinct şi exclusiv, astfel cum prevede art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi are conţinutul reglementat prin prevederile art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, iar pentru dreptul de comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, gestiunea colectivă este obligatorie, conform art. 145 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.

Dispozițiile art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 reglementează dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora. Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat (alin. 2).

Obligaţiile organismelor de gestiune colectivă sunt enumerate în art. 162 din acelaşi act normativ, constând, printre altele, în: acordarea de autorizaţii neexclusive utilizatorilor; elaborarea de metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite; încheierea de contracte generale cu utilizatori anume prevăzuţi de legiuitor; încheierea de contracte de reprezentare cu organismele similare din străinătate; colectarea sumelor datorate de utilizatori şi repartizarea lor între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut.

Rezultă, așadar, din dispoziţiile legale menţionate anterior, că organismul de gestiune colectivă (CREDIDAM) justifică legitimarea procesuală activă, întrucât acesta acţionează în sensul exercitării drepturilor patrimoniale în numele membrilor săi în baza mandatului de gestiune colectivă, spre deosebire de gestiunea individuală, care presupune exercitarea drepturilor de însuşi titularul, fie personal, fie prin mandatar.

Cu alte cuvinte, fiind în prezenţa unei gestiuni colective obligatorii, în cazul formulării unei acţiuni privind recuperarea remuneraţiilor datorate de utilizatori, în cazul CREDIDAM-ului, nu este necesară depunerea mandatelor din partea titularilor drepturilor recunoscute şi protejate de lege, pentru reprezentarea acestora în instanţă, din moment ce legea recunoaşte organismului de gestiune colectivă legitimarea procesuală active, în baza unui mandat legal extins.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanța de apel a indicat şi argumentul legal decurgând din conținutul art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în privința justificării calității de reprezentant al titularilor în discuție, potrivit cărora: „Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens.‟

Totodată, a amintit și dispozițiile art. 145 alin. (2) și (3) din Legea nr. 8/1996, conform cărora: „(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat. (3) Dreptul de comunicare publică a operelor muzicale este supus gestiunii colective extinse. În acest caz, organismul de gestiune colectivă reprezentativ îi reprezintă şi pe autorii şi titularii de drepturi care nu au acordat mandat”.

În consecință, instanţa de apel a reţinut în mod judicios, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 8/1996, că intimata-reclamantă din prezenta cauză are calitate procesuală activă şi calitatea de reprezentant al titularilor în numelor cărora a promovat demersul judiciar, iar excepţiile invocate de recurenta-pârâtă sub acest aspect au fost corect respinse de către tribunal.

Nu se justifică nelegalitatea deciziei recurate nici prin prisma criticii prin care recurenta-pârâtă a susținut că metodologiile nu pot completa Legea nr. 8/1996, republicată, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996, cu modificările ulterioare, şi ale metodologiilor incidente (Deciziile O.R.D.A. nr. 120/2016 şi nr. 60/2019).

Potrivit art. 112 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996 (Capitolul V - Dispoziţii comune autorilor, artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de înregistrări sonore şi audiovizuale): „pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă‟, iar „cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii.‟

Metodologiile, în conformitate cu prevederile art. 163 alin. (2) şi (3) şi art. 164 alin. (1) din acelaşi act normativ, se negociază de către organismele de gestiune colectivă cu: reprezentanţii structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor, la nivel naţional, şi câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri, cu condiţia ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe propria răspundere; câte un reprezentant al structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor la nivel local sau, în lipsa acestora, a reprezentanţilor a 2 utilizatori locali notificaţi de organismele de gestiune colectivă şi care depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor acordul de participare în respectiva comisie.

Conform procedurii reglementate de art. 165 din Legea nr. 8/1996, înţelegerea părţilor cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român

pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În cazul în care părţile nu pot stabili metodologii prin negociere, acestea pot recurge la mediere, iar în situaţia în care părţile nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere, pot să se adreseze instanţei de judecată.

Astfel, raportat la dispoziţiile legale anterior evocate, Înalta Curte reţine că metodologiile, astfel elaborate (potrivit procedurii legale prevăzute de Legea nr. 8/1996), au natura juridică a unei convenţii încheiate între părţile prestabile prin legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, guvernând raporturile juridice dintre acestea şi stabilind drepturi şi obligaţii pentru toate părţile cărora li se adresează.

În consecință, obligaţia de plată a remuneraţiei datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual îşi are izvorul în Legea nr. 8/1996, iar metodologiile nu fac altceva decât să pună în aplicare dispoziţiile acestui act normativ, prin organizarea activității de autorizare și colectare a remunerațiilor, fiind opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, conform art. 165 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, republicată, nefiind posibil ca metodologia să deroge de la prevederile legale cu forţă juridică superioară.

Nu poate fi primită nici critica prin care recurenta-pârâtă a invocat aprecierea eronată a instanței de apel cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce vizează drepturile artiștilor interpreți sau executanți în raport de fiecare dintre organismele de gestiune colectivă, respectiv CREDIDAM și U.P.F.R., prin raportarea la art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 160/2016, excluzând din analiză art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE cu referire la remunerația echitabilă unică pentru artiștii și producrătorii de fonograme.

Potrivit art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, „pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă.”

Prevederile art. 1 pct. 3 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 statuează că: „utilizatorii care comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora, precum şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual au obligaţia ca înaintea oricărei utilizări să obţină autorizaţia-licenţă neexclusivă din partea organismelor de gestiune colectivă abilitate, în schimbul remuneraţiilor prevăzute în tabelele din prezenta metodologie. Utilizatorul are obligaţia de a obţine din partea organismelor de gestiune colectoare ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi - Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - C.R.E.D.I.D.A.M., respectiv ale producătorilor de fonograme Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - U.P.F.R., conform reglementărilor legale în vigoare, autorizaţii-licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, anterior începerii activităţii de comunicare publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în schimbul plăţii unei remuneraţii, indiferent de durata efectivă a comunicării publice.‟

În atare condiții, nu poate fi valorificată apărarea recurentei-pârâte în sensul că prin încheierea autorizaţiei-licenţă neexclusivă cu UCMR, nu mai poate fi obligată la plata remuneraţiei către intimata-reclamantă, dispoziţiile legale anterior redate reglementând obligația încheierii unor astfel de contracte cu fiecare dintre organismele de gestiune colectivă şi nu un drept discreționar al utilizatorului de a cere încheierea licenței sau de a utiliza fonogramele în mod neautorizat, în condițiile în care UPFR gestionează drepturile de autor ale producătorilor de fonograme, în timp ce CREDIDAM gestionează drepturile conexe cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, astfel că ne aflăm în prezenţa unor categorii diferite de titulari de drepturi pentru care remuneraţiile se datorează distinct.

Deținerea unei autorizaţii-licenţă neexclusivă din partea unuia dintre organismele de gestiune colectivă nu exonerează de obligația obținerii unui act similar și din partea celorlalte organisme, atât timp cât prin acțiunea utilizatorului sunt comunicate public fonograme asupra cărora mai multe categorii de persoane au drepturi patrimoniale de autor sau conexe. Aşadar, fiind vorba, în cauză, de categorii diferite de titulari de drepturi, remuneraţiile se datorează în mod distinct, îndeplinirea obligațiilor față de unul dintre aceste organisme nu este de natură a stinge obligația față de celălalt, întrucât ar echivala cu lipsa de protecție a unei categorii de titulari de drepturi, în cauză a drepturilor artisților interpreți sau executanți, în aprecierea corectă a instanţei de apel.

Aşa cum a reţinut instanţa devolutivă a fondului în cadrul situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator, adică, în sensul metodologiei (art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016), persoana care realizează acte de comunicare publică.

Or, prin comunicarea publică a fonogramelor nu sunt utilizate doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci şi drepturile de proprietate intelectuală aferente artiştilor interpreţi sau executanţi, ale căror prestaţii sunt fixate pe fonograme. De aceea, pe lângă remuneraţia datorată UCMR-ului, pentru comunicarea publică a fonogramelor, recurenta-pârâtă datorează şi remuneraţie către artiştii interpreţi sau executanţi pentru prestaţiile acestora fixate pe fonograme, remuneraţii ce sunt colectate prin intermediul intimatei-reclamante din prezenta cauză.

Pe de altă parte, dispoziţiile Directivei 2006/115/CE privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, la care s-a raportat recurenta-pârâtă, au fost transpuse în legislaţia naţională, astfel cum prevede art. 209 lit. a) din Legea nr. 8/1996, republicată.

În acest context al analizei, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte potrivit căruia a efectuat o plată nedatorată către UCMR, aceasta din urmă profitând de ignoranţa părții în domeniul legislaţiei proprietăţii intelectuale, de vreme ce instanţa de apel a reţinut că intimata-reclamantă a procedat la notificarea pârâtei cu privire la obligaţiile pe care le are în condiţiile art. 163 lit. f) din Legea nr. 8/1996, prin adresa nr. 25002/27.10.2021, aspect necontestat de către pârâtă, iar dispoziţiile art. 1 pct. 3 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 prevăd încheierea autorizaţiei-licenţă neexclusivă cu cele 2 organisme de gestiune colectivă, aşa cum s-a reţinut supra, terminologia folosită de acest articol fiind una clară, iar actele normative incidente speţei sunt aduse la cunoştinţa destinatarilor prin publicarea lor în Monitorul Oficial, acestea regăsindu-se şi pe paginile de internet ale organismelor de gestiune colectivă CREDIDAM şi UFPR, dar şi pe pagina de internet a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), recurenta-pârâtă putând lua oricând cunoştinţă de prevederile actelor normative, cu atât mai mult cu cât tuturor subiectelor de drept le este aplicabil, cu valoare de prezumţie legală absolute, principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține poziţia contrară celor afirmate anterior de către recurenta-pârâtă, prin alegaţiile redate în cuprinsul criticii cu referire la aprecierea eronată a instanței de apel în sensul că difuzarea de programe muzicale la televizor nu echivalează cu difuzarea de fonograme, prin raportare la definiția fonogramei din legislația internă [art. 65 şi art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/199, Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016] și internațională (Convenţia de la Roma), câtă vreme chiar partea a recunoscut utilizarea televizoarelor și, implicit, a actelor de comunicare publică a fonogramelor prin plata remunerației către UCMR-ADA.

Recurenta-pârâtă a contestat și modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante prin raportare la motivarea greșită a instanței de apel sub aspectul incidenței art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu reiterarea în prima parte a criticii a argumentelor expuse în cererea de apel, la pct. 1 din paginile 3 și 4, susținând, pe de o parte, că, în cauză, consecințele economice negative puteau consta doar în lipsa remunerațiilor contractuale, beneficiile realizate pe nedrept erau doar în cazul plății remunerațiilor și nu constituiau în ipoteza normativă reținută în motivare profit al reclamantei, daunele morale trebuiau solicitate expres și cuantificate, dovedită existența și valoarea lor.

Pe de altă parte, a menționat că respectivele criterii abstracte, invocate de instanță, legate de utilizarea acestor fonograme sunt în realitate criterii concrete, singurele obiective și determinabile.

Critica în forma expusă este nefondată.

Înalta Curte constată că instanța de apel, găsind întemeiate argumentele apelantei-reclamante vizând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, a apreciat că stabilirea în concret a prejudiciului produs prin fapta ilicită a pârâtei, prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 nu este posibilă, neputând fi cuantificat numărul încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală prin folosirea fără licență neexclusivă a fonogramelor în spațiile cabanei.

Dispozițiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 instituie modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanţa de judecată, pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe, prin utilizarea unor criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [art. 188 alin. (2) lit. a)]; şi, în mod subsidiar, atunci când nu se pot aplica criteriile mai sus enumerate, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite [art. 188 alin. (2) lit. b)].

De altfel, Înalta Curte are în vedere faptul că prevederile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 reprezintă transpunerea în legislaţia internă a dispoziţiilor Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. În conformitate cu art. 13 din această directivă, „la stabilirea daunelor-interese, autorităţile judecătoreşti: a) iau în considerare toate aspectele necesare, cum ar fi consecinţele negative suferite de partea prejudiciată, inclusiv câştigul nerealizat, orice beneficiu fără justă cauză realizat de contravenient şi, dacă este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului prin încălcarea drepturilor sale‟ - [reglementare identică cu cea cuprinsă în art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996], sau, ca alternativă, „b) pot hotărî, dacă este cazul, să fixeze o sumă forfetară pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin valoarea redevenţelor sau a drepturilor care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv‟ - [similar art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996].

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia un titular de drepturi patrimoniale de autor încălcate poate impune autorului faptei ilicite să îl despăgubească pentru prejudiciul cauzat prin plata unei sume echivalente cu dublul valorii unei redevenţe/taxe ipotetice, în cazul în care legislaţia naţională aplicabilă prevede o astfel de posibilitate. S-a reţinut că, în cazul în care a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală, simpla plată a unei redevenţe/taxe ipotetice nu poate garanta despăgubirea pentru întreg prejudiciul real suferit, dat fiind faptul că plata redevenţei respective nu ar asigura, în sine, rambursarea niciunui cost legat de cercetarea şi identificarea eventualelor fapte de încălcare, despăgubirea pentru posibilul prejudiciu moral sau plata de dobânzi pentru sumele datorate (hotărârea din 25 ianuarie 2017, pronunţată în cauza C-367/15 - Stowarzyszenie „Oławska Telewizja Kablowa împotriva Stowarzyszenie Filmowców Polskich, paragrafele 26, 30 şi 32, hotărârea din 17 martie 2016, pronunţată în Cauza C-99/15 - Christian Liffers împotriva Producciones Mandarina SL și a Mediaset España Comunicación SA, paragraful 18).

De asemenea, s-a reţinut că utilizarea metodei forfetare înseamnă, în mod inerent, că este posibil ca daunele-interese astfel stabilite să nu fie exact proporţionale cu prejudiciul real suferit şi că cerinţa de cauzalitate nu trebuie interpretată şi aplicată într-o manieră excesiv de strictă în această privinţă.

Modalitatea de despăgubire prevăzută de art. 188 alin. (1) lit. a) din lege este similară celei reglementate de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, în acest sens art. 1385 Cod civil instituind principiul reparării integrale a prejudiciului, prin luarea în calcul a pierderii efectiv suferite, a beneficiului nerealizat, precum şi a cheltuielilor pe care victima faptei ilicite le-a făcut în îndeplinirea obligaţiei legale de a evita sau limita prejudiciul.

În situaţia în care acordarea despăgubirilor este solicitată, în numele şi pentru titularii de drepturi, de către organismele de gestiune colectivă, indicarea şi dovedirea în concret a câştigului sau a beneficiilor realizate pe nedrept de făptuitor pe seama artiştilor pe care organismul îi reprezintă constituie o sarcină excesivă, chiar imposibil de realizat, dat fiind numărul mare al celor pentru care aceste organisme acţionează şi ale căror drepturi urmăresc să le protejeze.

Din acest motiv, atunci când nu se pot aplica criteriile de evaluare cuprinse la lit. a) iar prejudiciul nu poate fi cuantificat, instanţa de judecată ia în considerare modalitatea subsidiară de evaluare a acestuia, reglementată de lit. b) a art. 188 alin. (2) din lege, procedând la acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

Este şi cazul speţei de faţă în care se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţie-licenţă exclusivă şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege, faptă ce s-a perpetuat în timp, la nivelul unităţii administrate de pârâtă, pentru perioada nedeclarată, fiind evident că o cuantificare a prejudiciului concret suferit de reclamantă, prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, este imposibil de realizat.

În aceste circumstanţe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului reclamat în cauză, apelând la criteriul redevenţei legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prin raportare la dispozițiile art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016, potrivit cărora: „Pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia- licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie‟.

Așadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrisă în norma citată, a fost adoptată forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținută autorizația-licență neexclusivă.

Câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remunerațiile datorate este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptățiți a încasa aceste sume de bani, iar obligarea acesteia la plata triplului remunerației care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu prevăzut de legiuitor pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiștilor interpreți sau executanți, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu consacrare expresă în dispozițiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 și metodologia aplicabilă speței.

Prin urmare, instanţa de apel nu putea apela la o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea reglementată de lege astfel că, şi din această perspectivă, decizia instanţei de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate în cauză.

Critica prin care recurenta-pârâtă a pretins neîntrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale impuse de legiuitor reprezintă o reluare ad litteram a argumentelor expuse la pct. a) din paginile 4-5 ale cererii de apel, așa încât pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la acelaşi aspect, partea avea îndatorirea de a susţine eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, precum şi faptul că instanţa de recurs exercită un control de legalitate a acesteia, din perspectiva motivelor susţinute de titularul căii de atac, prin această critică practice tinzându-se la a provoca o rejudecare a apelului în etapa procesuală a recursului.

În consecință, pentru considerentele expuse, constatând legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 496Ap/2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, Secţia I civilă.