Tort liability for press intrusion into privacy: Appeal dismissed, lower judgment upholding 25,000 RON damages and mandatory publication of the ruling affirmed.

Articol de presă. Persoană publică. Încălcarea dreptului la viaţa privată. Depăşirea limitelor libertăţii de exprimare

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: acţiune în răspundere civilă delictuală

articol de presă

libertatea de exprimare

persoană publică

dreptul la viaţă privată

C.civ., art. 70, art. 72, art. 75, art. 1357

Constituţie, art. 20

CEDO, art. 8, art. 10

Deşi limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa unei persoane publice decât în privinţa unui simplu particular, calitatea de persoană care se bucură de notorietate pe plan local sau naţional a reclamantului nu conferă terţilor un drept nelimitat de a-l transforma în obiectul oricăror reportaje sau dezvăluiri, ci, după cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, viaţa privată, fără relevanţă publicului, este la adăpost de orice intruziune nepermisă.

Notorietatea unei persoane și asumarea unei prezențe publice sporite nu echivalează cu renunțarea la dreptul acesteia la protecția vieții private. Statutul public al unei persoane poate justifica un interes crescut din partea opiniei publice, dar acest interes nu conferă dreptul nelimitat al presei sau al altor persoane de a dezvălui aspecte intime sau de a invada sfera vieții private.

Chiar și atunci când o persoană se bucură de o vizibilitate semnificativă, viața sa privată rămâne protejată de dispozițiile legale, precum cele care reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie, consacrat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aşadar, şi în cazul unor persoane publice, trebuie să existe un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată. Acest echilibru este crucial pentru prevenirea abuzurilor, precum publicarea de informații false, tendențioase sau irelevante, care pot aduce prejudicii semnificative persoanei vizate.

Ca atare, expunerea, în cuprinsul unui articol de presă, a unor detalii din viaţa privată a părţii reclamante, cu statut de persoană publică, în contextul unui eveniment tragic, fără legătură cu activitatea sa profesională, depăşeşte limita informaţiilor de interes general şi nu serveşte unei nevoi publice de informare.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 571 din 29 februarie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 19.12.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă reclamantul A. a chemat în judecat pe pârâții B., în calitate de jurnalist al societăţii C. SRL, în calitate de societate titulară a publicaţiei X, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate că susţinerile pârâtului persoană fizică din cadrul articolelor de presă, apărute la data de 14.08.2018, în publicaţie (primul articol), respectiv la data de 21.08.2018, în publicaţie (al doilea articol), reprezintă fapte ilicite prin care a fost afectată viaţa privată, imaginea, onoarea, reputaţia şi prestigiul reclamantului, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală a pârâților;

- să oblige pârâţii, în solidar, la plata sumei de 500.000 lei, pentru prejudiciile aduse vieţii private, imaginii, onoarei, reputaţiei şi prestigiului reclamantului (sumă pe care urmează să o doneze unei fundaţii pentru sprijinirea copiilor în nevoie);

- obligarea publicării hotărârii integrale, zilnic, timp de o lună, calculată de la rămânerea definitivă a acesteia, fără niciun comentariu din partea pârâţilor sau a oricărei alte persoane fizice şi/sau juridice, după cum urmează: societatea C., în varianta tipărită, dar şi în varianta online (pe pagina de internet a publicaţiei), pârâtul pe pagina de Facebook, iar ambii pârâţi în trei cotidiene naţionale, de mare tiraj, cu suportarea costurilor;

- obligarea societăţii C. să retragă cele două articole publicate pe pagina de internet administrată de pârâtă;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat art. 71, art. 72, art. 73, art. 253, art. 1349, art. 1357 şi urm., art. 1373, art. 1381, art. 1382, art. 1385, art. 1386 C.civ., art. 194 şi urm. C.proc.civ., art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (4), art. 57, art. 80 din Constituţia României.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1250 din 26.08.2020, Tribunalul Bucureşti -Secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea civila formulată de reclamant şi a obligat pârâţii să achite, în solidar, reclamantului suma de 25.000 lei cu titlu de daune morale, a obligat pârâta SC C. SRL să publice hotărârea integrală, după rămânerea definitivă a prezentei, în varianta tipărită şi online, pe pagina de internet a publicaţiei X, a obligat pârâtul să publice hotărârea integrală, după rămânerea definitivă a prezentei, pe pagina sa de Facebook, şi a obligat pârâţii să publice, pe cheltuiala lor, hotărârea integrală, după rămânerea definitivă a prezentei, în trei cotidiene naţionale de mare tiraj, zilnic, timp de o lună de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, fără să insereze vreun comentariu din partea pârâţilor sau a oricărei alte persoane fizice şi/sau juridice. Totodată, a respins, în rest, pretenţiile formulate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Societatea C. SRL şi B.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1899A din 9.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii Societatea C. SRL şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1250/2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1899A/2022 a Curţii de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii Societatea C. SRL şi B.

Prin memoriul de recurs, recurenţii au invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea

normelor de drept material incidente în speţă.

Dezvoltând acest motiv de recurs, pârâţii au imputat instanţei de apel neanalizarea, în mod corect

şi obiectiv, a îndeplinirii cumulative a existenţei faptei ilicite, vinovăţiei, prejudiciului şi legăturii de

cauzalitate.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei faptei ilicite, pârâţii au învederat că aceasta trebuie analizată şi evaluată din perspectiva criteriilor enunţate în jurisprudenţă ca fiind necesare pentru aplicarea art. 10 CEDO, în conformitate cu care nu există fapta ilicită, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: se discută chestiuni de interes public cu privire la personalităţi publice; există o minimă bază factuală; există buna-credinţă a jurnalistului, care, potrivit legii, se prezumă; ingerinţa statului nu este una „necesară într-o societate democratică”; prezentarea informaţiilor dintr-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute în articolele de presă.

Referitor la existenţa unui interes public în speţă, recurenţii au precizat că însuşi reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, îşi recunoaşte şi îşi asumă statutul de persoană publică, fiind, astfel, evident că acesta este conştient că orice informaţie/ştire despre persoana sa este una de interes public. Pentru a ocupa o funcţie publică şi a avea statutul de „ales al poporului” este imperios necesar ca, pe lângă pregătire profesională, să ai şi calităţi/valori morale cu/prin care electoratul să se regăsească.

Cu privire la existenţa unei minime baze factuale, au menționat faptul că aceasta condiţie este îndeplinită, având în vedere că pârâtul persoană fizică, anterior publicării articolului din săptămânalul X, a preluat o serie de informaţii apărute anterior în presa franceză.

Au subliniat pârâţii că fapta ilicită nu există, întrucât, potrivit principiului „pe nimeni nu vatămă cel care se foloseşte de dreptul său”, consacrat de prevederile art. 1353 C.civ., dreptul la liberă exprimare a fost exercitat în limitele fireşti prevăzute de jurisprudenţă şi practica CEDO.

În acest sens, au învederat că, în cadrul articolului, jurnalistul emite propriile sale judecăţi de valoare bazate pe propriile principii morale constituind, în esenţă, o idee/un comentariu/o teorie/o opinie care reflectă atitudinea sa personală faţă de un fapt real. Împrejurarea că afirmaţiile/articolul a apărut în Revista X - săptămânal de satiră - nu diminuează caracterul de interes public al acestora şi nici nu se poate considera că depăşesc limitele libertăţii de exprimare, întrucât acestea prezintă un fapt/situaţie real/ă.

Pârâţii au menţionat că, anterior publicării articolului, atât în presa scrisă, cât şi în cea on-line, au apărut nenumărate articole referitoare la faptul că reclamantul a fost „şcolit” în afara ţării, pe banii tatălui său, precum şi despre legăturile/conexiunile politice pe care pârâtul le are doar datorită funcţiilor deţinute de tatăl său, fiind, adesea, supranumit de presa „beizadea”.

În ceea ce priveşte buna-credinţă a jurnalistului, pârâţii au arătat că această condiţie este, pe deplin, îndeplinită, având în vedere faptul că pârâtul B. nu a avut intenţia de a îl denigra pe reclamant, nerelatând despre moartea fiicei acestuia decât în momentul în care a constatat că, deşi în viaţa acestuia avusese loc o tragedie, reclamantul acorda o atenţie sporită evenimentelor politice, deşi, în mod normal şi firesc, trauma familiei sale ar fi trebuit să primeze în faţa oricărui alt eveniment.

Au menţionat pârâţii că anumite expresii utilizate în articol nu trebuie analizate ad litteram, satira fiind recunoscută ca o modalitate de exprimare în care cuvintele capătă o notă ironică/satirică/umoristică, iar tonalitatea scriiturii, metaforele, întrebările retorice dubitative ale discursului jurnalistic incriminat nu pot fi considerate, prin ele însele, defăimătoare, întrucât, atât în doctrina, cât şi în practica CEDO, s-a decis constant că acestea sunt admisibile câtă vreme ele prezintă fapte/date reale raportate la judecăţi de valoare, făcute cu bună-credinţă, existând, în mod cert, o bază factuală reală, cu referire la personalităţile publice.

Cu referire la cerinţa ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, recurenţii au

susținut că practica şi doctrina în materia libertăţii de exprimare au considerat că, chiar în ipoteza în care ar putea exista un prejudiciu, dar jurnalistul a acţionat cu bună-credinţă şi a abordat un subiect de interes real şi major pentru opinia publica, şi care vizează conduita publică a unei persoane publice în raport cu publicul cititor, sancţiunea nu se impune dacă ea ar conduce la apariţia unui efect inhibatoriu cu privire la discuţia - prezentă şi/sau viitoare - în public, a acelei probleme;

Pârâţii au subliniat că, în măsura în care nu există faptă ilicită, rezultă că nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerinţele pentru atragerea răspunderii civile delictuale, neexistând nici prejudiciu şi nici legătură de cauzalitate.

Sub aspectul vinovăţiei, au învederat că este evident faptul că pârâtul B. nu a avut intenţia de a-l prejudicia pe reclamant şi nici de a-i „deteriora imaginea publică" ca urmare a articolului publicat, având intenția doar să aducă, în atenţia opiniei publice, faptul că, deşi avusese loc un eveniment tragic în viaţa sa, acesta continua să îşi facă o campanie electorală în mediul on-line, fiind mai preocupat de viaţa publică decât de cea de familie, autorul articolului exprimându-şi, în mod liber şi firesc, dezacordul faţă de atitudinea reclamantului.

Concluzionând, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, intimatul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului–dreptul recurentului-reclamant la viață privată (art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului) și, respectiv, dreptul părții adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C.civ. raportat la art. 8 alin. 2 și art. 10 alin. 2 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, împrejurare faţă de care este necesară verificarea întrunirii, în cauză, a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Fapta ilicită imputată pârâților, pentru care se solicită angajarea răspunderii, este reprezentată de atingerea vieții private, a onoarei, a demnității și reputației reclamantului prin publicarea a două articole în publicaţia X, în cadrul cărora a fost relatat un eveniment tragic din viaţa familiei reclamantului, cu prezentarea nepermisă de detalii, inclusiv dezvăluirea identităţii victimei accidentului, fără a exista acordul familiei sau un interes public major.

Considerând că pârâții și-au exercitat dreptul cu rea-credință (art. 75 alin. 2 C.civ.), prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. 2 din Convenție, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâţii, instanţele de fond au procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate, dar și la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona că, în cauză, sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Prin sentinţa civilă nr. 1250/2020, prima instanţă, punând în balanță cele două drepturi aflate în conflict, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamant şi a obligat pârâţii să achite, în solidar, reclamantului suma de 25.000 lei cu titlu daune morale, reţinând că, prin cele relatate de jurnalist în cuprinsul articolelor publicate, ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, s-a adus atingere drepturilor reclamantului garantate de art. 8 din Convenţie, limitele dreptului pârâţilor la liberă exprimare fiind depăşite, întrucât articolele publicate nu au urmărit simpla informare a cititorilor cu privire la un eveniment tragic şi la preocupările politice ale reclamantului, nu au privit un interes public şi nu au avut o bază factuală.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat, confirmând soluţia primei instanţe.

Astfel cum au reţinut instanţele de fond, în conţinutul celor două articole, pârâtul B. a relatat un eveniment tragic din familia reclamantului, pe care l-a asociat, apoi, cu activitatea politică a acestuia din urmă, încercând să creioneze un profil moral negativ, la care a adăugat și informații cu privire la o presupusă colaborare cu serviciile de informare externă.

În esenţă, recurenţii-pârâţi au criticat decizia atacată, susţinând, raportat la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., încălcarea sau ignorarea de către instanţa de apel a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a dispoziţiilor care guvernează limitele libertăţii de exprimare, dreptul la viaţă privată şi răspunderea civilă delictuală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții-pârâţi au susţinut că nu există faptă ilicită în speţă, având în vedere că, în conţinutul articolelor incriminate, exista interes public, exista o minimă bază factuală, s-a făcut dovada bunei credinţe a jurnalistului, astfel că nu există nici prejudiciu şi nici legătură de cauzalitate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta, pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. poate fi invocat doar atunci când, prin hotărârea recurată, s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății, iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost, pe deplin, stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de evaluare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. 1 C.proc.civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut instanța de apel întrunirea cumulativă a condițiilor reglementate de art. 1357 C.civ., având în vedere considerentele ce urmează:

Potrivit art. 70 C.civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 C.civ..

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. 2 C.civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 C.civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod

expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor

şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. 1 din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând, astfel, principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 8 din Convenția Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție „interesele concurente aflate în joc”, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că

noţiunea de viaţă privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine „vieţii private” (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private” (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod: „Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)”.

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare” (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea existenței faptei ilicite, respectiv a depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, şi necesității respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României).

Reținând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul

libertăţii de exprimare presupune „îndatoriri şi responsabilităţi” şi el poate fi supus unor „formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni”, ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite „ingerinţe” în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că, dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei şi au fost analizate de instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

În stabilirea existenței faptei ilicite, un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști sau, în general, publicarea unor informații de asemenea natură.

Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată.

În analiza criteriilor enunțate anterior, instanța de apel a reținut că articolele publicate, atât prin conținutul lor, cât și prin natura evenimentului relatat, nu au o legătură cu activitatea profesională a reclamantului. Deși reclamantul are statut de persoană publică, această împrejurare nu justifică expunerea sa în situații de viață personală sau în contexte tragice care nu au legătură cu funcția sau rolul său public. Astfel, s-a considerat că relatarea unor asemenea evenimente depășește limita informațiilor de interes general și, în consecință, nu servește unei nevoi publice de informare.

Contrar susținerilor recurenților pârâți, care afirmă că orice informație sau știre despre o persoană publică, indiferent dacă aceasta vizează aspecte personale sau profesionale, este de interes public, Înalta Curte reține, în acord cu concluziile instanței de apel, că statutul de persoană publică al reclamantului nu justifică încălcarea dreptului său la viață privată, la imagine, onoare și reputație. Articolele în litigiu au lezat aceste drepturi prin expunerea unor detalii din viața sa privată care, mai ales în contextul unui eveniment tragic, nu pot constitui un subiect legitim de dezbatere de interes general.

Deşi limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa unei persoane de notorietate decât în privinţa unui simplu particular, calitatea de persoană care se bucură de notorietate pe plan local sau naţional a reclamantului nu conferă terţilor un drept nelimitat de a-l transforma în obiectul oricăror reportaje sau dezvăluiri, ci, după cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, viaţa privată, fără relevanţă publicului, este la adăpost de orice intruziune nepermisă.

De asemenea, este important de subliniat că notorietatea unei persoane și asumarea unei prezențe publice sporite nu echivalează cu renunțarea la dreptul acesteia la protecția vieții private. Statutul public al unei persoane poate justifica un interes crescut din partea opiniei publice, dar acest interes nu conferă dreptul nelimitat al presei sau al altor persoane de a dezvălui aspecte intime sau de a invada sfera vieții private.

Chiar și atunci când o persoană se bucură de o vizibilitate semnificativă, viața sa privată rămâne protejată de dispozițiile legale, precum cele care reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie, consacrat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar alegațiilor recurenților, caracterul public al unei persoane nu oferă un „cec în alb” pentru expunerea nejustificată sau denaturată a detaliilor personale. Chiar și în cazul unor persoane publice, trebuie să existe un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată. Acest echilibru este crucial pentru prevenirea abuzurilor, precum publicarea de informații false, tendențioase sau irelevante, care pot aduce prejudicii semnificative persoanei vizate.

Drept urmare, se constată că instanța de apel a făcut o distincție corectă între interesul public și cel privat, concluzionând că articolele publicate nu servesc unui interes public real, deoarece nu au legătură cu activitățile profesionale ale reclamantului.

Un alt criteriu menționat în jurisprudența Curții este cel privind existența unei minime baze factuale. Sub acest aspect, recurenții au argumentat că, înainte de publicarea articolului în săptămânalul X, jurnalistul a preluat informații care fuseseră publicate anterior în presa franceză. Totodată, au susținut că articolele incriminate conțin informații reale, dar și judecăți de valoare, opinii circumscrise unei minime baze factuale, iar fapta ilicită nu există, întrucât textele articolelor se circumscriu limitelor libertății de exprimare.

Pentru a analiza această critică trebuie făcută, din perspectivă convențională, o distincție între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, și emiterea unor judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe.

Instanța de recurs menţionează că, pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Însă, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, în ceea ce privește informațiile expuse în articolele incriminate, disputa din prezenta cauză nu privește evenimentul tragic în sine, care nu este contestat, ci se concentrează asupra menționării numelui fiicei reclamantului și asupra aspectelor prezentate în articol care nu erau bazate pe informații deja circulate în presă, în articolul indicat drept sursă nefiind indicate numele victimei şi nici măcar decesul vreunei persoane.

Totodată, instanţa de apel, procedând la o analiză detaliată a cauzei prin raportare la probele administrate, precum și la sursele de informare utilizate de jurnalist, a reţinut că martorul audiat în cauză a comentat cu jurnalistul subiectul adus la cunoştinţa publicului prin articolele incriminate, doar la nivel de discuţie, oferindu-i acestuia detalii neverificate.

Mai mult, lipsa bazei factuale, precum şi încălcarea art. 2.1.4 din Codul deontologic al jurnalistului au fost reţinute de instanţa de apel, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, identitatea victimelor nu trebuie să fie dezvăluită, cu excepţia situaţiei în care există acordul familiei sau când un interes public major prevalează.

Or, astfel cum a reţinut instanţa de prim control judiciar, jurnalistul nu a avut acordul familiei pentru dezvăluirea identităţii victimei şi nici nu exista un interes public major care să prevaleze.

Totodată, recurenţii au susţinut că instanţa de apel ar fi analizat, în mod eronat, textele publicate, menționând că anumite expresii utilizate în articol nu trebuie analizate ad litteram, satira fiind recunoscută ca o modalitate de exprimare în care cuvintele capătă o notă ironică/satirică/umoristică.

În acest sens, au subliniat că tonalitatea scriiturii, metaforele, întrebările retorice dubitative ale discursului jurnalistic incriminat nu pot fi considerate, prin ele însele, defăimătoare, întrucât, atât în doctrină, cât și în practica CEDO s-a decis constant ca acestea sunt admisibile câtă vreme ele prezintă fapte reale, raportate la judecăți de valoare, făcute cu bună-credință.

Analizând această critică, instanța de recurs apreciază că este eronată distincția pe care recurenții o sugerează, între limitele libertății de exprimare în cadrul unei satire, în comparație cu cele ale unui articol de presă obișnuit, în condițiile în care asocierea unui text de presă cu o astfel de creație literară nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru conținutul articolului.

Indiferent de forma de exprimare, chiar și una artistică - care folosește umorul, ironia, sarcasmul și exagerarea pentru a critica și evidenția viciile sau absurditățile indivizilor, ale societății, ale instituțiilor sau chiar ale normelor morale și politice și problemelor sociale - conținutul trebuie să respecte dreptul la viața privată a persoanei, cu toată doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenență la acest gen literar.

Critica satirică ar trebui să aibă o bază factuală și un scop de interes public clar, fără să vizeze aspecte profund intime ale persoanelor.

Pe de altă parte, transpunerea ideii de satiră, ironie, sarcasm în prezentarea relatărilor din presă, în contextul unui eveniment absolut tragic din viața privată a reclamatului este incompatibilă cu acest din urmă episod dramatic, cum trebuie considerată pierderea unicului copil, la o vârstă fragedă și în urma unui incident nefericit.

În ceea ce privește această baza factuală, pe care recurenţii o susțin în cererea de recurs, Înalta Curte reține că aceasta este o chestiune care ține de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei

Or, astfel cum au reținut instanțele de fond, în urma analizei şi sintezei probelor administrate în cauză, nu se poate reține existența unei minime baze factuale în ceea ce privește cele două articolele publicate.

Cu referire la buna-credință a jurnalistului, a cărei absență a fost constatată de instanțele de fond, Înalta Curte observă, în principal, contradicțiile existente în susținerile recurenților-pârâți. Aceștia, pe de o parte, au susținut, pe parcursul întregului litigiu, că intenția jurnalistului a fost exclusiv aceea de a informa publicul, nu de a-l denigra pe reclamant, iar comportamentul său s-ar fi desfășurat în cadrul unui act de bună-credință. Conform acestei aprecieri, jurnalistul ar fi acționat cu obiectivitate, având în vedere doar interesul public și scopul de a adresa informații de interes.

Pe de altă parte, în memoriul de recurs, chiar recurenții-pârâți au subliniat că jurnalistul „nu a avut intenția de a-l denigra pe reclamant, nerelatând de moartea fiicei acestuia decât în momentul în care a constatat faptul că, deși în viața acestuia avusese loc o tragedie, acorda o atenție sporită evenimentelor politice, deși, în mod normal și firesc, trauma familiei sale ar fi trebuit să primeze în fața oricărei alte chestiuni/eveniment”.

Aceste contradicții evidențiază o lipsă de coerență în susținerile recurenților, iar Înalta Curte nu poate să nu observe și să menționeze că susținerile de genul celei menționate anterior, alături de formularea predominant subiectivă a unei părți din argumentele prezentate în memoriul de recurs,

indică, contrar celor susţinute de recurenţi, o lipsă de bună-credință din partea pârâților.

Totodată, trebuie menționat că încercarea de exonerare de la răspundere, prin justificarea manierei de redactare a articolelor incriminate prin trimiterea la caracteristicile satirei, ca gen de operă

literară, jurnalistul folosind moartea fiicei reclamantului (ceea ce este subiect extrem de sensibil și personal), pentru a evidenția ceea ce consideră a fi trăsături negative sau comportamente ipocrite ale reclamantului, reprezintă depăşirea limitelor dreptului libertății de exprimare.

Concluzionând, în acord cu instanța de apel, Înalta Curte subliniază că rolul presei este, prin definiție, de a informa publicul și de a contribui la o societate transparentă și informată. În mod obiectiv, presa trebuie să prezinte faptele și să expună informațiile de interes public, într-un mod imparțial și factual, astfel încât publicul să îşi poată forma propriile opinii, în mod liber și echilibrat.

Atunci când presa se aventurează dincolo de simpla relatare obiectivă și emite judecăți subiective sau evaluări personale asupra modului în care o persoană alege să gestioneze durerea unei pierderi, cum ar fi decesul unui copil, aceasta depășește limitele rolului său tradițional şi pătrunde într-un teritoriu sensibil, care aparține exclusiv sferei private a individului. Așteptările și normele sociale privind modul în care o persoană ar trebui să-și exprime suferința sau să-și gestioneze durerea sunt profund subiective și variază în funcție de personalitatea și valorile fiecăruia. Astfel, exprimarea unor judecăți de valoare asupra acestor reacții nu poate fi justificată ca fiind de interes public şi nici de bună credinţă.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar afecta drepturile altui individ trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) este foarte clară în privința protecției vieții private și a demnității. Potrivit art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, „orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”. CEDO a arătat, în numeroase cazuri, că acest drept include și protecția împotriva ingerințelor în viața personală, mai ales atunci când este vorba despre aspecte legate de echilibrul emoțional al individului, aspecte profund vulnerabile în situațiile de doliu.

De asemenea, atunci când presa intră într-o sferă atât de personală, cum este reacția unei persoane la moartea unui membru al familiei, încalcă limitele libertății de exprimare. CEDO a afirmat, în mai multe hotărâri, că libertatea presei nu trebuie folosită ca un pretext pentru a pune presiune emoțională pe persoanele vulnerabile, cum ar fi cei care suferă o pierdere.

Nu în ultimul rând, în plan afectiv, pârâții, în încercarea lor de a atrage atenția asupra unui presupus comportament nepăsător al reclamantului față de decesul fiicei, legat de preocuparea acestuia de activități în plan politic, omit că o astfel de abordare din partea reclamantului poate ascunde un debușeu sau o formă de apărare emoțională în fața unui eveniment profund trist.

În consecință, în contextul în care pârâţii nu au acţionat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme afirmaţiile incriminate reprezintă o exagerare nepermisă, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că buna-credință a jurnalistului este una dovedită în speță.

În realitate, reaua-credinţă a pârâţilor a fost demonstrată de chiar afirmaţiile acestora la adresa reclamantului, fără o bază factuală (aspect stabilit de instanțele de fond) şi care depăşesc limitele unor opinii sau aprecieri relevante în contextul subiectului abordat, care să se circumscrie noţiunii de libertate de exprimare, ce ar presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare, acestea nefiind judecăţi de valoare, care să aducă societăţii un plus de valoare și care să aducă argumente în cadrul unui subiect de interes general, neputând fi considerate contribuție la o dezbatere publică.

Drept urmare, se constată că, în urma întregii analize efectuate, Curtea de Apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanţa europeană, a reţinut că afirmaţiile pârâţilor reprezintă o exagerare nepermisă, care nu intră în sfera de protecţie a art. 10 din CEDO, reţinând fapta ilicită a acestora.

Motivul de recurs prin care se susţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cu referire la condițiile vinovăției, a prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu va fi, de asemenea, respins.

Potrivit prevederilor art. 1357 C.civ., „(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”, iar, potrivit prevederilor art. 1349 C.civ., „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Cum s-a menționat și anterior, din cuprinsul art. 1357 C.civ. rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) săvârşirea unei fapte ilicite, b) existenţa unui prejudiciu, c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiţii care sunt întrunite şi în prezenta speţă.

În acest sens, se reține că, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speţă, în jurisprudenţa naţională şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simplă fiind, la rândul său, un mijloc de probă, soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct.

Rezultă că, de principiu, instanţa poate deduce producerea prejudiciului moral din existenţa faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită.

Or, așa cum au constatat instanțele de fond, prin articolele de presă incriminate, pârâții au depășit limitele libertății de exprimare, încălcând drepturile nepatrimoniale ale reclamantului. Această faptă ilicită a provocat reclamantului un prejudiciu moral, legătura de cauzalitate fiind evidentă. În ceea ce privește vinovăția, instanțele de fond au reținut lipsa bunei-credințe a jurnalistului.

Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa pârâţilor, în mod legal, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 1357 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu respectarea și aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat şi l-a respins ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din același cod.