Tax assessment validity under Law 209/2015 regarding recharacterization of foreign per diems as salaries

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 9.03.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

1. Anularea în tot, ca netemeinică şi nelegală, a Deciziei nr. 4/10.01.2020 de soluţionare a contestaţiei A. S.R.L., emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANEXA NR. 1);

2. Anularea în tot, ca netemeinică şi nelegală, a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. xnr. 233/27.03.2019 (anexa-nr. 2), emisă de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, Activitatea de inspecţie fiscală, pentru obligaţiile fiscale în cuantum de 10.151.826 RON reprezentând:

(i) Contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator pentru perioada 01.11.2013-31.12.2017 în sumă de 3.825.519 RON;

(ii) Contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi pentru perioada

01.11.2013- 31.12.2017 în sumă de 2.348.662 RON;

(iii) Contribuţia de asigurare pentru accidente de munca şi boli profesionale datorata de angajator pentru perioada 01.11.2013-31.12.2017 în sumă de 35.536 RON;

(iv) Contribuţia de asigurări pentru şomaj datorata de angajator pentru perioada 01.11.2013- 31.12.2017 în sumă de 118.452 RON;

(v) Contribuţia individuala de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi pentru perioada

01.11.2013- 31.12.2017 în sumă de 117.846 RON;

(vi) Contribuţia angajatorilor la Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale pentru perioada 01.11.2013-31.12.2017 în sumă de 59.226 RON (vii) Contribuţia pentru asigurări de sănătate datorata de angajator pentru perioada 01.11.2013-31.12.2017 în sumă de 1,231.904 RON;

(viii) Contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi pentru perioada 01.11.2013-31.12.2017 în sumă de 1.296.305 RON;

(ix) Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice pentru perioada

01.11.2013- 31.12.2017 în sumă de 204.303 RON;

(x) Impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor pentru perioada 01.11.2013-31.12.2017 în sumă de 914.073 RON.

3. Constatarea nelegalităţii în tot a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.03.2019 (anexa nr. 2), emis de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Activitatea de inspecţie fiscală, pentru obligaţiile fiscale detaliate supra la pct. 2);

4. Anularea în tot a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 39104/17.04.2019 (anexa nr. 3), emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa pentru suma de 2.838.291 RON;

5. Anularea în tot a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 39104/17.04.2019 (anexa nr. 3), emisa de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa pentru suma de 4.036.042 RON;

6. Anularea în tot a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 92705/10.10.2019 (anexa nr. . 3), emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa pentru suma de 469.689 RON;

7. Exonerarea reclamantei de la plata obligaţiilor fiscale detaliate la pct. 2, pct. 4, pct. 5 şi pct. 6 supra.

8. Obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 37/CA din 17 februarie 2022 Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

A admis în partea acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia naţională de Administrare Fiscală - Direcţia generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanta.

A dispus anularea în parte a deciziei nr. 4/10.01.2020 de soluţionare a contestaţiei, a deciziei de impunere privind obligaţiile principale nr. F-CT nr. 233/27.03.2019 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.03.2019 în ceea ce priveşte suma de 2.351.574 RON reprezentând obligaţii fiscale principale aferente perioadei 01.01.2013-30.06.2015.

A dispus anularea în parte a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzile şi penalităţile de întârziere nr. 39104/17.04.2019 în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale stabilite pentru perioada 01.01.2013- 30.06.2015.

A respins restul pretenţiilor ca nefondate.

A respins cererea conexă formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanta, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 37/CA din 17 februarie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat că soluţia primei instanţe a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 281 alin. (2), art. 268, art. 269 alin. (1) şi art. 270 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de fond a constatat ca este întemeiata critica reclamantei privind incidenţa în cauza a dispoziţiilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, respectiv art. 2 si 5 din lege, reţinând în mod eronat că stabilirea obligaţiilor suplimentare este consecinţa recalificării sumelor achitate cu titlu de indemnizaţii primite pe perioada delegării si detaşării de către angajaţii care si-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei tari, arată recurenta.

Deşi prin intampinarea si concluziile scrise formulate susţine recurenta a învederat că argumentele ce vizează incidenţa în cauza a dispoziţiilor Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale nu au fost invocate în contestaţia administrativa şi, pe cale de consecinţă, nu au fost analizate de către organul de soluţionare a contestaţiei, acesta învestindu-se exclusiv in limitele sesizării, instanţa de fond nu a analizat apărările formulate şi s-a pronunţat cu privire la motive străine de considerentele avute in vedere la emiterea Deciziei nr. 4/10.01.2020.

Fata de cele expuse anterior, rezultă că instanţa de contencios administrativ nu se putea pronunţa asupra legalităţii si temeiniciei deciziei de soluţionare a contestaţiei, singurul act administrativ fiscal care poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ, decât din perspectiva motivelor care au fost analizate prin decizia menţionata anterior, susţine recurenta.

Mai susţine aceasta că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 si 5 din Legea nr. 205/2015 si cu incalcarea dispoziţiilor legale indicate ca temei la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare.

Prima instanţă a reţinut în mod eronat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale intrucat organele de inspecţie fiscală nu au recalificat sumele acordate cu titlu de indemnizaţii de delegare/diurne ci au constatat si stabilit, pe baza documentelor întocmite şi utilizate de societate în cadrul activităţii desfăşurate, ca aceasta achitat angajaţilor salarii pentru munca prestata in străinătate. în funcţie de numărul de zile si ore lucrate, precum si faptul ca aceste constatări nu se incadreaza in prevederile O.U.G. nr. 44/2015.

Susţine recurenta că organele de inspecţie fiscală nu au recalificat in temeiul art. 11 alin. (1) din Legea nr. 227/2015, sumele acordate de către intimata reclamanta A. S.R.L. cu titlu de indemnizaţii de delegare/diurne, ci au constatat si stabilit impozit pe veniturile din salarii şi contribuţii sociale aferente sumelor de bani acordate salariaţilor angajaţi pentru a lucra in străinătate, in conformitate cu legislaţia fiscala din România si jurisprudenta Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Din punct de vedere fiscal, aceste sume nu reprezintă indemnizaţii de delegare/detaşare, ci drepturi salariale, în condiţiile în care:

- activitatea desfăşurata in afara României pe durata misiunii temporare nu reprezintă delegare, pentru care angajatul primeşte o diurna zilnica in străinătate;

- lucratorul temporar, in prealabil, nu a avut un loc de munca la societatea care l-a angajat in România.

Prin Decizia de impunere nr. F_CT 233/27.03.2019 au fost stabilite diferente de obligaţii fiscale principale aferente unor sume achitate de contribuabil salariaţilor care au desfăşurat activitate în afara ţării.

Sumele achitate exced salariului menţionat in contractul individual de munca iar poziţia reclamantei in cursul inspecţiei fiscale a fost in sensul ca aceste sume ar reprezenta diurne, poziţie care nu a fost insusita de către organele de inspecţie fiscala, care a stabilit obligaţii fiscale suplimentare de plată.

Sumele de bani acordate de A. S.R.L. salariaţilor angajaţi pentru a lucra în străinătate, din punct de vedere fiscal nu reprezintă indemnizaţii de delegare/detaşare, ci drepturi salariale, in conformitate cu legislaţia fiscala din România si jurisprudenta Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Referitor la prevederile din legislaţia naţională incidenţă contribuţiilor sociale obligatorii, dispoziţiile art. 296A3 lit. g) şi art. 296 M alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003, în vigoare până la 31.12.2015, respectiv ale Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

În concluzie, sumele acordate de către A. S.R.L. angajaţilor cu titlu de diurna nu sunt acordate pentru acoperirea cheltuielilor de hrana, a celor mărunte, uzuale sau pentru compensarea inconvenientelor cauzate de delegare, ci "în fapt, ele reprezintă venituri asimilate salariilor (remuneraţii primite de salariaţi pentru munca prestată în străinătate, conform zilelelor lucrate, a gradului de îndeplinire a normei de lucru, a orelor prestate, a pregătirii profesionale, având acelaşi regim juridic cu salariul), motiv pentru care intimata reclamanta avea obligaţia să calculeze şi să vireze la bugetul general consolidat impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente acestor sume acordate pentru perioada 01.11.2013 - 31.12.2017.

Constatarea incidenţei dispoziţiilor legale mai sus citate s-a realizat in raport de situaţia de fapt rezultata din înscrisurile puse la dispoziţie de către intimata reclamanta si a fost prezentata in detaliu in cuprinsul Deciziei nr. 4/10.01.2020 emisa de către ANAF prin Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor si a apărărilor formulate in fond.

In ceea ce priveşte obligaţii fiscale accesorii, respectiv penalităţi de nedeclarare, dobânzi şi penalităţi de intarziere de impunere, prezentate centralizat cu toate obligaţiile lunare stabilite de organele de inspecţie fiscala pentru perioada 01.11.2013 - 01.06.2015, hotărârea instanţei este pronunţata cu aplicarea greşita a dispoziţiilor legale citate, având în vedere faptul că organele de inspecţie fiscală nu au recalificat sumele acordate cu titlu de indemnizaţii de delegare/diurne ci au constatat, ca intimata reclamanta a achitat angajaţilor salarii pentru munca prestata in străinătate, în funcţie de numărul de zile şi ore lucrate, iar aceste constatări nu se incadreaza in prevederile QUG nr. 44/2015, concluzionează recurenta.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele invocate, normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta curte reţine că recurenta pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a expus considerentele prin care a înţeles să critice hotărârea instanţei de fond, care se circumscriu motivelor de legalitate invocate prin fiecare cerere, apte de a permite instanţei de control judiciar a realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Prin urmare, excepţia nulităţii recursurilor pârâţilor şi a recursului incident se dovedeşte a fi neîntemeiată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

Criticile autorităţii pârâte privind inadmisibilitatea acţiunii în privinţa unor motive ce nu au fost invocate prin contestaţia fiscală, ci direct în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, vor fi respinse ca nefondate.

Soluţia instanţei de fond este confirmată prin Decizia nr. 20/2023 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie, potrivit căreia, în interpretarea şi aplicarea art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin raportare la prevederile art. 8 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, motivele de nelegalitate invocate în cererea de anulare a deciziei de soluţionare a contestaţiei şi a actelor administrative fiscale la care acestea se referă nu sunt limitate la cele invocate în contestaţia administrativă.

În acord cu Decizia Înaltei Curţi nr. 20/2023, în raport cu considerentele de la paragraful 132 al deciziei, instanţa de recurs reţine că în speţă nu au fost contestate în faţa instanţei obligaţii fiscale noi, alte sume ori alte acte administrativ-fiscale care nu au făcut obiectul contestaţiei administrative, ci au fost invocate şi alte motive de nelegalitate a aceloraşi acte emise şi contestate în faza administrativă.

Este adevărat că în condiţiile art. 281 alin. (1) Codul de procedură fiscală doar decizia de soluţionare a contestaţiei poate face obiectul controlului de legalitate exercitat de către instanţa de judecată, în condiţiile art. 1 din legea nr. 554/2004, însă, în prezenta speţă este de observat că reclamanta solicită aplicarea unui text normativ favorabil şi aplicabil pe deplin situaţiei juridice de faţă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se poate refuza aplicarea unui text legal favorabil reclamantei doar justificat de motivul că aceasta nu a indicat textul în cauză în procedura administrativă prealabilă, cu atât mai mult, cu cât această apărare a fost prezentată de către reclamantă în acţiunea introductivă, iar pârâta prin întâmpinare nu a înţeles să invoce inadmisibilitatea fromulării unor critici de nelegalitate pentru prima dată, direct în faţa instanţei de judecată.

În acelaşi sens, este nefondată şi critica privind interpretarea şi aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 şi 5 din Legea nr. 205/2015 întrucât organele fiscale nu au recalificat sumele acordate cu titlu de indemnizaţii de delegare/diurne ci au constatat şi stabilit impozit pe veniturile din salarii şi contribuţii sociale aferente sumelor de bani acordate salariaţilor angajaţi pentru a lucra în străinătate, în conformitate cu legislaţia fiscală din România şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Procedând la propria sa evaluare, instanţa de control judiciar reţine că, în privinţa drepturilor achitate salariaţilor săi de către reclamantă, pentru perioada de până la 01.07.2015, erau în vigoare dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, potrivit cărora:

"(1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (2) Organul fiscal nu recalifică sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de recalificare pentru perioadele anterioare datei de 1 iulie 2015."

Înalta Curte reţine considerentele sentinţei recurate care relevă concluzia judecătorului fondului potrivit căreia se impune constatarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 209/2015, apreciind ca fiind corectă şi legală soluţia de anulare în parte a deciziei nr. 4/10.01.2020 de soluţionare a contestaţiei, a deciziei de impunere privind obligaţiile principale nr. F-CT nr. 233/27.03.2019 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/27.03.2019 în ceea ce priveşte suma de 2.351.574 RON reprezentând obligaţii fiscale principale aferente perioadei 01.01.2013-30.06.2015 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzile şi penalităţile de întârziere nr. 39104/17.04.2019 în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile de întârziere aferente obligaţiilor fiscale principale stabilite pentru perioada 01.01.2013- 30.06.2015.

Intenţia legiutorului a fost aceea ca prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 să dispună şi anularea acestui tip de obligaţii fiscale.

Înalta Curte are în vedere că anularea dispusă prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 priveşte tocmai situaţia în care au existat anumite nereguli în privinţa delegării şi a indemnizaţie plătite pentru delegare, întrucât numai aceasta poate fi motivul recalificării indemnizaţiilor plătite cu titlu de diurnă.

De altfel, după data de 01.07.2015, legiuitorul a înţeles să continue politica fiscală de anulare a acestor obligaţii, prin Legea nr. 72/2022 - art. 1 "Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a calificării ulterioare de către organul fiscal a sumelor reprezentând indemnizaţii sau orice alte sume de aceeaşi natură, primite pe perioada delegării, detaşării sau desfăşurării activităţii pe teritoriul altei ţări, de către angajaţi ai angajatorilor români care şi-au desfăşurat activitate pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale cuprinse între 1 iulie 2015 şi data intrării în vigoare a prezentei legi, şi neachitate. (2) Organul fiscal nu reîncadrează sumele de natura celor prevăzute la alin. (1) şi nu emite o decizie de impunere în legătură cu o astfel de reîncadrare pentru perioadele fiscale prevăzute la alin. (1)."

Recurenta a susţinut, în primul rând, că în cauză nu poate fi incident textul de lege citat, întrucât organele fiscale nu au procedat la o recalificare a sumelor plătite salariaţilor detaşaţi pe teritoriul Germaniei sub formă de indemnizaţii de detaşare drept venituri salariale.

Această apărare nu poate fi primită întrucât din actele fiscale întocmite, respectiv decizia de impunere nr. x/27.03.2019 emisă în baza raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x/27.03.2019, organul de inspecţie fiscală a stabilit că, în realitate, deşi salariaţii îşi desfăşurau activitatea într-un alt loc decât sediul reclamantei şi primeau o anumită sumă pentru munca desfăşurată în acel loc, această sumă nu are în realitate natura juridică de indemnizaţie de delegare/detaşare ci reprezintă chiar o parte din salariul pentru care aceste persoane au desfăşurat activitatea de bază, respectiv reprezintă drepturi de natură salarială care potrivit legislaţiei române ar fi supuse atât impozitului pe venit cât şi contribuţiilor sociale.

Aşadar, în raport chiar de concluziile actelor administrativ-fiscale întocmite şi contestate în prezenta cauză, nu poate fi reţinută teza susţinută de recurente în sensul că nu ar fi procedat la o recalificare a sumelor plătite cu titlu de indemnizaţie de detaşare/delegare.

De altfel, situaţia de fapt reţinută atât în raportul de inspecţie fiscală cât şi în hotărârea primei instanţe nu a fost contestată. Concret, s-a stabilit că pentru derularea contractelor cu partenerii din Italia, intimata reclamantă deţine în Italia un sediu permanent, prin intermediul acestui sediu desfăşurând lucrări reparaţii nave, lucrări de sudură şi lăcătuşerie la nave precum şi fabricarea de construcţii metalice şi părţi componente ale acestora. În acest scop, societatea a încheiat contracte de prestări servicii cu beneficiari din ţări membre UE, respectiv Italia, Germani, Olanda, Belgia şi Anglia, serviciile fiind executate în ţările respective.

Pentru salariaţii trimişi să lucreze în alte state decât Italia, în speţă în Belgia şi Germania, unde societatea nu a declarat sediu permanent, aceasta a plătit angajaţilor un salariu în RON calculat la nivelul salariilor minime din statele în care aceştia au fost trimişi să lucreze, precum şi diferenţe de venit în euro pe care le-a numit "diurne" şi pentru care în mod eronat nu a calculat şi declarat impozitul pe venit şi contribuţiile sociale aferente acestor sume.

Aşadar, în mod corect a apreciat organul fiscal faptul că suma acordată de societate ca formă de remunerare pentru salariaţii care au fost angajaţi pentru a desfăşura activitatea la lucrările executate în afara României, în ţări membre UE, numită diurnă şi plătibilă în moneda europeană-Euro, sumă neimpozitată de societate în România reprezenta de fapt venitul salarial al acestora, contravaloarea muncii lor.

Argumentele în sprijinul acestei opinii a organului fiscal rezidă în faptul că aceşti salariaţi nu erau de fapt detaşaţi, aceştia nu au reluat activitatea în cadrul societăţii reclamante la întoarcerea în ţară, fiind deci angajaţi exclusiv pentru a presta munca în străinătate, respectiv cuantumul acestor diurne diferă de la un angajat la altul, similar veniturilor salariale.

S-a reţinut ca un element important că pentru angajaţii care au desfăşurat activitatea în Italia, remunerarea s-a realizat astfel:,,- Salariul plătit în moneda euro pentru munca prestată în Italia, denumită de societate diurnă, diferită de la un salariat la altul şi de la o lună la alta pentru acelaşi salariat;

Pentru aceste venituri societatea a pus la dispoziţie state de plată întocmite la punctul de lucru declarat în Italia şi fişe fiscale privind declararea veniturirlor la sediul permanent, reţinerea impozitului pe venit şi virarea acestuia către organele abilitate din Italia.

Pentru aceste sume societatea nu a reţinut şi nu a virat contribuţiile sociale obligatorii către autoritatea din Italia şi nici din România.

Salariul acordat în România în RON, la nivelul salariului minim, în baza contractelor de muncă pentru care societatea a întocmit state în Romînia şi a evidenţiat şi declarat în România impozit pe salarii şi contribuţii sociale obligatorii.

Pentru derularea contractelor din state membre, societatea nu încheiat niciun act cu salariaţii din care să rezulte cuantumul veniturilor plătite în euro.

Societatea a întocmit aceleaşi documente pentru deplasarea salariaţilor ca şi pentru cei trimişi în Italia, contractele individuale de muncă şi actele adiţionale întocmite conţinând aceleaşi clauze contractuale ca şi în cazul contractelor încheiate cu salariaţii care au desfăşurat activitatea în Italia.

Pentru angajaţii care au desfăşurat în aceste ţări societatea nu a efectuat viramente către bugetul ţărilor respective privind impozitul pe veniturile plătite salariaţilor şi nici asigurările sociale.".

Date fiind aceste considerente factuale, reţinute chiar de inspecţia fiscală, nu se poate concluziona că prin decizia de impunere întocmită nu s-a procedat la o recalificare a sumelor plătite salariaţilor sub formă de indemnizaţii salariale ca fiind venituri salariale.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul reclamant S.C. A. S.R.L..

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţei civile nr. 37/CA din 17 februarie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.