Judicial salary coefficient recalculation under Law 153/2017: statutory subrogation of the ICCJ into Ministry of Justice obligations and application of legal salary ceilings

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată după stabilirea competenţei de către ÎCCJ, reclamanţii A., B., în calitate de moştenitor al defunctei judecător C., D., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei judecător C., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. Şi S., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, au solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare, în raport de competenţele Ministrului Justiţiei, să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la data încetării condiţiilor legale de acordare, respectiv până la momentul eliberării din funcţia de judecător, ca urmare a pensionării, luând în considerare coeficientul de multiplicare stabilit la lit. A), pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006 (coeficient 19).

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 13/2023 din 31 ianuarie 2023, a respins cererea reclamanţilor de introducere în cauză în calitate de pârâţi a ÎCCJ şi a Preşedintelui ÎCCJ ca fiind tardivă, a respins excepţia inadmisibilităţii, excepţia tardivităţii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 28.01.2019, excepţii invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind neîntemeiate, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B., în calitate de moştenitor al defunctei judecător C., D., în nume propriu şi în calitate de moştenitor al defunctei judecător C., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R. şi S., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei şi, în consecinţă, a obligat pârâţii la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare, în raport de competenţele Ministrului Justiţiei, să fie stabilită, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 12.11.2016 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, până la data încetării condiţiilor legale de acordare, respectiv până la momentul eliberării din funcţia de judecător, ca urmare a pensionării, luând în considerare coeficientul de multiplicare stabilit la lit. A), pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006 (coeficient 19).

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) a declarat recurs principal, iar reclamanta G. a declarat recurs incident.

3.1. Pârâtul Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), în motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. susţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 142 alin. (2), (5), (6) şi (8) din Legea nr. 304/2022:

"(2) Bugetul curţilor de apei, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este gestionat de aceasta, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principat de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli.

(5) Drepturile salariate sau alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor de la instanţele prevăzute la alin. (2), inclusiv dobânzi şi alte drepturi intrinseci legate de drepturile salariate, se asigură de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar actele privind salarizarea şi alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor acestor instanţe se emit de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(6) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii.

(8) Prevederile prezentului articol se aplică începând cu data intrării în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023. În acest scop, proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei şi cel al Ministerului Justiţiei pe anul 2023 vor cuprinde modificările prevăzute în prezenta lege."

Ţinând cont de adoptarea Legii bugetului pe anul 2023 nr. 368/2022 publicată la 19.12.2022 în M. Of. nr. 1214, începând cu data de 22.12.2022 se aplică şi prevederile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Aşadar, faţă de obiectul litigiului, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 368/2022, instanţa era ţinută să ia act de subrogarea prevăzută de art. 142 din Legea nr. 304/2022, subrogare care a operat de drept, şi să modifice în mod corespunzător cadrul procesual, fără a mai fi necesară vreo solicitare din partea părţilor.

Aceasta deoarece, pe de o parte, pârâţii chemaţi în judecată nu mai aveau, potrivit legii, competenţa legală de a satisface pretenţiile formulate prin acţiune, iar pe de altă parte, întrucât se impunea continuarea procesului în contradictoriu cu persoanele care au dobândit, în temeiul legii, calitatea de debitor al obligaţiilor care intră în raportul juridic dedus judecăţii, pentru a li se asigura independenţa procesuală, în sensul de a avea deplina posibilitatea de a face acte procesuale de dispoziţie formulând propriile apărări, inclusiv pe fondul cauzei.

În opinia recurentei, mod greşit instanţa de fond l-a obligat pe pârâtul ministrul justiţei, alături de pârâtul Ministerul Justiţiei, la emiterea unor noi ordine de salarizare în favoarea reclamanţilor, în condiţiile în care în litigiile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistraţi, calitate procesuală pasivă avea, până la aplicarea art. 142 din Legea nr. x, Ministerul Justiţiei şi nu ministrul justiţiei.

Tot în ceea ce priveşte cadrul procesual, recurenta invocă excepţia de ordine publică a lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B. şi D., în calitate de moştenitori ai defunctei judecător C..

Pentru aceste motive, recurenta solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor B. şi D., în calitate de moştenitori ai defunctei judecător C., şi respingerea acţiunii formulate de aceşti doi reclamanţi ca fiind introdusă de o persoană care nu are calitate procesuală activă.

O a doua critică vizează lipsa de interes a intimaţilor-reclamanţi în promovarea acţiunii, ţinând cont că le-au fost acordate deja diferenţele salariale prin hotărârea pronunţată în materia dreptului muncii.

Prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru neparcurgerea procedurii prealabile, cu motivarea că obiectul este reprezentat de refuzul nejustificat al pârâţilor de a soluţiona cererea reclamanţilor privind emiterea unor noi ordine, iar nu de contestarea unui act administrativ.

Şi excepţia tardivităţii acţiunii a fost respinsă cu motivarea că acţiunea a fost formulată în termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, calculat de ta data primirii răspunsului prin care Ministerul Justiţiei le-a comunicat reclamanţilor că nu va da curs solicitării de emitere a unor noi ordine.

Or, excepţia tardivităţii a fost invocată tocmai pentru motivul că reclamanţii nu au uzat de procedura legală de contestare, în termen, a actelor prin care le-au fost stabilite indemnizaţiile începând cu data de 12.11.2016.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond a apreciat că termenul de 3 ani a început să curgă de la rămânerea definitivă a sentinţei nr. 914/04.11.2020 a Tribunalului Mureş, astfel că prezenta cererea de judecată a fost formulată în interiorul acestui termen, iar apărările formulate de Ministerul Justiţiei care a invocat prescripţia dreptului material la acţiune cu privire la diferenţele salariale solicitate au fost înlăturate întrucât contravin autorităţii de lucru judecat a hotărârii Tribunalului Mureş.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel Braşov a admis cererea reclamanţilor motivat de faptul că aceştia deţin o hotărâre judecătorească prin care li s-a recunoscut îndreptăţirea la recalcularea indemnizaţiei şi plata diferenţelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 stabilit la lit. A) din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, pentru procurorii DNA şi DIICOT, începând cu 12.11.2016.

Totodată, este de observat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra limitărilor impuse de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În acest sens, recurenta arată că legislaţia anterioară, în prezent abrogată, a prevăzut că indemnizaţiile magistraţiilor se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare (art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei).

Aşadar, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de salarizare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006, respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, întrucât de la data atingerii nivelului maxim nu mai au relevanţă nici coeficientul de multiplicare, şi nici valoarea de referinţă sectorială, reglementate de actele normative anterioare.

3.2. Reclamanta G., prin recursul incident, arată că în considerentele sentinţei nu se face vorbire de argumentele privind înlăturarea plafonării indemnizaţiei în temeiul art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017.

Astfel fiind, recurenta susţine că, în cauză, chiar dacă sentinţa le este favorabilă, fiind admisă cererea de chemare în judecată, cu consecinţa obligării intimaţilor pârâţi la emiterea ordinului de salarizare cu coeficientul 19 inclus în indemnizaţie, chiar si după intrarea în vigoare a Legii 153/2017, faptul că nu se argumentează în considerente această dispoziţie decizorie din dispozitiv, ne creează un dezavantaj, putând atrage executarea vicioasă a dispozitivului sentinţei, drept pentru care solicită ca prin hotărârea ce se va pronunţa, instanţa de recurs, pe calea recursului incident, să complinească considerentele sentinţei în corelare cu dispoziţiile din dispozitiv, în sensul că, prin dispoziţia pe care prima instanţă a inclus-o în dispozitiv prin care a acordat drepturile la indemnizaţia cu coeficientul 19 şi după intrarea în vigoare a Legii 153/2017, înseamnă că aceste drepturi sunt neplafonate, nu sunt afectate de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, majorarea indemnizaţiei brute lunare cu acest coeficient, constituind un drept deja născut la data intrării în vigoare a Legii 153/2017, şi neincluzându-se în categoria creşterilor salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (2)-(5) din acesta lege.

În acest sens sunt şi argumentele preluate din hotărâri judecătoreşti în preambulul Ordinului 105/29.03.2023 emis de Preşedintele ICCJ într-o situaţie similar referitoare la îndeplinirea obligaţiei de emitere ordin cu aplicarea unui VRS de 605,225 RON, la indemnizaţia brută lunară, începând cu 01.01.2018, precum şi in conţinutul Ordinului 89/04.04.2023 emis de alt ordonator principal de credite, respectiv Preşedintele CSM, din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale-Justiţie, fiind esenţială egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiei.

În susţinerea recursurilor sunt invocate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Ambii recurenţi au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursul este principal este fondat, iar recursul incident este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

5.1. În ceea ce priveşte recursul principal declarat de pârâtul Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie)

În prealabil, trebuie precizat că instanţa de recurs, prin rezoluţia din data de 21.04.2023, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, citarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar prin încheierea din data de 19.04.2024 s-a luat act de transmiterea calităţii procesuale.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - "când, prin hotărârea data, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii"

Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 din C. proc. civ. şi art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Potrivit art. 38 din C. proc. civ., "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii."

Sintagma "poate" folosită de legiuitor are în vedere faptul ca transmiterea calităţii procesuale este posibilă atât pe cale legală, cât şi convenţională, însă dispoziţia citată conţine o normă imperativă, în sensul că, odată transmisă calitatea procesuală, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului este ţinută să ia act de această situaţie şi să stabilească în mod corespunzător noul cadrul procesual.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 142 alin. (2), (5), (6) şi (8) din Legea nr. 304/2022:

"(2) Bugetul curţilor de apei, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanţe, precum şi cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi este gestionat de aceasta, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având calitatea de ordonator principat de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli.

(5) Drepturile salariate sau alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor de la instanţele prevăzute la alin. (2), inclusiv dobânzi şi alte drepturi intrinseci legate de drepturile salariate, se asigură de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar actele privind salarizarea şi alte drepturi de natură salarială ale judecătorilor acestor instanţe se emit de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

(6) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă de drept în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală şi cele care decurg din hotărâri judecătoreşti şi alte titluri executorii.

(8) Prevederile prezentului articol se aplică începând cu data intrării în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023. în acest scop, proiectul de buget al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei şi cel al Ministerului Justiţiei pe anul 2023 vor cuprinde modificările prevăzute în prezenta lege."

Ţinând cont de adoptarea Legii bugetului pe anul 2023 nr. 368/2022 publicată la 19.12.2022 în M. Of. Nr. 1214, începând cu data de 22.12.2022 se aplică şi prevederile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Înalta Curte apreciază că prima instanţă nu doar că a ignorat dispoziţiile art. 38 din C. proc. civ. şi ale art. 142 din Legea nr. 303/2006, a şi calificat greşit cererea formulată de reclamanţi, prin care au solicitat în mod expres introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în locul Ministerului Justiţiei şi al ministrului justiţiei.

Prin urmare, instanţa de fond a apreciat în mod eronat că se află în faţa unei modificări a cererii iniţiale prin prisma cadrului procesual, respectiv sub aspectul persoanelor chemate în judecată, şi a făcut aplicarea art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., care permite ca asemenea modificări să se poată face doar până la primul termen de judecată, respectiv a alin. (3) al aceluiaşi articol, care permite modificarea cererii după acest termen numai cu acordul expres al tuturor părţilor.

Prima instanţă, chiar şi în lipsa unei cereri formulate de vreuna dintre părţi, era obligată să pună ea însăşi în discuţie, în temeiul art. 161 din Legea nr. 554/2004, introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Această normă era incidentă în speţă, faţă de raportul dedus judecăţii, care are în vedere stabilirea salarizării judecătorilor, ţinând cont că de ta data de 22.12.2022 atribuţia de emitere a actelor de salarizare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanţii au solicitat, fără a mai aştepta punerea în discuţie din oficiu, introducerea în cauză a noilor pârâţi, astfel că instanţa de judecată putea respinge cererea doar în măsura în care aprecia şi argumenta că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu au dobândit drepturile şi obligaţiile care intră în raportul juridic dedus judecăţii, iar pricina putea fi soluţionată pe fond fără introducerea în cauză a noilor pârâţi, în contradictoriu cu pârâţii chemaţi iniţial în judecată.

Astfel fiind, Înalta Curte reţine că prima instanţă a apreciat în mod greşit solicitarea reclamanţilor de introducere în cauză a persoanelor care se subrogaseră de drept în drepturile şi obligaţiile pârâţilor chemaţi iniţial în judecată ca fiind o modificare a acţiunii, pentru a respinge cererea ca tardivă.

Procedând astfel, a pronunţat o hotărâre prin care a impus pârâţilor Ministerul Justiţiei şi ministrul justiţiei obligaţii pe care nu le mai pot aduce la îndeplinire, nemaiavând competenţe în acest sens.

Totodată, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a încălcat dreptul la apărare al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au fost privaţi de posibilitatea de a se apăra în primă instanţă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, pe care o va casa şi, pe cale de consecinţă, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza toate susţinerile, argumentele şi apărările părţilor, va administra orice probă necesară şi utilă soluţionării cauzei, va introduce în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în calitate de pârâtă, în conformitate cu dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, urmând a se analiza şi aspectele de nelegalitate invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, faţă de soluţia casării cu trimitere.

5.2. În ceea ce priveşte recursul incident formulat de reclamanta G.

Înalta Curte are în vedere că prin art. 38 alin. (2) lit. a) şi (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-au prevăzut următoarele:

"(2) începând cu data de 1 iulie 2017:

a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupa aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Potrivit prevederilor art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, "în perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuala a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit. h)."

De asemenea, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede următoarele:

"în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Aşadar, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la VRS, respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, iar valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare reglementaţi de legislaţia anterioară nu mai prezintă relevanţă.

În acest moment, toate funcţiile de execuţie de judecător, se află, prin recalculările succesive ale VRS, la maximul stabilit de Anexa V a Legii 153/2017.

În ceea ce priveşte practica judiciară, aceasta este în acord cu cele mai sus expuse, orice drepturi salariale suplimentare fiind acordate până la atingerea plafonului prevăzut de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante din recursul incident sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, motiv pentru care recursul incident va fi respins ca nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal formulat de pârâtă, va casa sentinţa atacată, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe şi, totodată, va respinge recursul incident, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 13/2023 din 31 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă atacată şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Respinge recursul incident declarat de recurenta - reclamantă G. împotriva sentinţei nr. 13/2023 din 31 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 25 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.