Recourse allowed and judgment reformed: brass production offcuts classified as waste subject to 3% environmental fund contribution

Şedinţa publică din data de 12 martie 2024

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la 09.05.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului- Administraţia Fondului pentru Mediu, a solicitat:

a) anularea deciziei nr. 151/15.01.2019, emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu prin care contestaţia reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă, ca netemeinică şi nelegală;

b) anularea adresei nr. x/18.10.2018, emisă de Administraţia Fondului pentru Mediu, prin care pârâta susţine că a pus în executare Decizia nr. 1114 din 15.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca fiind netemeinică şi nelegală;

c) anularea procesului-verbal AFM nr. x/26.10.2018, cu anexele acestuia, ca fiind netemeinic şi nelegal;

d) anularea adresei nr. x/19.01.2014, emisă de Direcţia Generala Economico - Financiară a AFM şi comunicată Societăţii la data de 25.02.2014, prin care s-a respins restituirea contribuţiei la Fondul pentru mediu de 3% din veniturile din vânzarea deşeurilor metalice feroase si neferoase în cuantum de 8.909.665 RON, ce a fost solicitată a fi restituită conform prevederilor art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală prin cererea de restituire nr. x/19.12.2013, depusă de Societate şi înregistrată la AFM sub nr. x/06.01.2014;

e) admiterea cererii de restituire şi, pe cale de consecinţă, obligarea autorităţii la restituirea către A. a sumei de 8.909.665 RON:

f) obligarea autorităţii la plata cheltuielilor de judecată pricinuite cu prezentul demers judiciar.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1152 din 3 iunie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului - Administraţia Fondului pentru Mediu şi a obligat pârâta la restituirea sumei de 8.909.664,88 RON reprezentând contribuţie de 3% din veniturile din vânzarea deşeurilor metalice feroase şi neferoase, nedatorată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1152/2022 şi a încheierii din 29.11.2019 a declarat recurs recurenta-pârâtă Administraţia Fondului pentru Mediu, care a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, să se respinga cererea de chemare în judecată.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs indicat, recurenta-pârâtă a susţinut că sentinţa nr. 1152/2022 şi încheierea din 29.11.2019 cuprind motive contradictorii, în sensul că, deşi prin încheierea din 29.11.2019 Curtea de apel a reţinut că adresa nr. x/18.10.2018 şi procesul-verbal AFM nr. x/26.10.2018 nu sunt acte administrative şi a respins capetele de cerere având ca obiect anularea acestora ca fiind inadmisibile, totuşi în final a admis cererea de obligare a AFM la plata sumei de 8.909.665 RON.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat că sentinţa şi încheierea au fost pronunţate cu aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în O.U.G. nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor şi în art. 5 din Legea nr. 211/2011, pe baza unui considerent decizoriu rezultat din preluarea necritică a concluziilor raportului de expertiză, în sensul că surplusul de alamă ar fi un subprodus, iar nu un deşeu, cu toate că art. 5 lit. b) din Legea nr. 211/2011 impune cumulativ condiţia ca substanţa sau obiectul să poată fi utilizat direct, fără a fi supus unei alte prelucrări suplimentare celei prevăzute de practica industrială obişnuită.

În sprijinul încadrării surplusurilor de alamă (în fapt, rebuturi de producţie din aliaje de cupru-zinc) în categoria deşeurilor, recurenta-pârâtă a invocat şi dispoziţiile Regulamentului (UE) nr. 715/2013 al Comisiei din 25 iulie 2013 de stabilire a condiţiilor în care deşeurile din cupru nu mai constituie deşeuri în sensul Directivei 2008/98/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, precum şi definiţiile din anexele Directivei 2006/12/CE din 5 aprilie 2006.

4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosar la 25 ianuarie 2023, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, arătând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ci a expus nemulţumirile sale la adresa soluţiei pronunţate şi a reluat apărările din primul proces (dosarul nr. x/2014), încercând să provoace o nouă analiză a fondului cauzei.

Pe fondul recursului, a arătat că acesta este neîntemeiat, rezolvarea dată de Curtea de apel fiind legală şi temeinică atât sub aspectul calificării acţiunii ca fiind una îndreptată împotriva refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri, conform art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 54/2004, motiv pentru care nu se pune problema unor considerente contradictorii în raport cu încheierea din 29.11.2019, cât şi sub aspectul îndeplinirii condiţiilor prevăzute în art. 5 din Legea nr. 211/2011 (în legătură cu care în cererea de recurs se afirmă eronat că instanţa ar fi constatat că topirea şi turnarea resturilor de alamă nu fac parte din practica industrială obişnuită a partenerului contractual B., deşi în motivarea sentinţei se reţine exact contrariul).

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Excepţia de nulitate a recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. d), cu referire la art. 488 din C. proc. civ. şi la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, dezvoltarea motivelor de recurs invocate de recurenta- pârâtă cuprinde argumente care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 acelaşi Cod.

Astfel, în cuprinsul cererii de recurs sunt formulate o serie de critici vizând legalitatea sentinţei atacate, pe de o parte, cu privire la motivarea soluţiei, care, în opinia recurentei- pârâte, ar conţine considerente contradictorii, iar pe de altă parte, prin prisma modului în care judecătorul fondului a înţeles să aplice ori să interpreteze o serie de norme de drept material în cauza cu care a fost învestit, prin raportare la situaţia de fapt pe care a reţinut-o pe baza probatoriul administrat.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată, actele şi lucrările dosarului, motivele invocate de recurenta-pârâtă şi apărările intimatei- reclamante în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În prealabil, instanţa de control judiciar contată că, deşi formal recursul a fost declarat împotriva sentinţei civile nr. 1152/2022 şi a încheierii din 29.11.2019, în realitate acesta conţine critici exclusiv cu privire la soluţia pronunţată prin sentinţă cu privire la restituirea sumei de 8.909.665 RON, încheierea din 29.11.2019 fiind menţionată numai în contextul unei pretinse contrarietăţi a considerentelor sentinţei prin care s-a soluţionat fondul cauzei faţă de soluţia şi considerentele consemnate încheiere cu privire la inadmisibilitatea capetelor de cerere prin care reclamanta a solicitat anularea adresei nr. x/18.10.2018 şi a procesului-verbal AFM nr. x/26.10.2018

Efectuând propria evaluare a raportului juridic litigios, în coordonatele astfel precizate, instanţa de control judiciar reţine că motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 nu este întemeiat, dar se impune reformarea sentinţei în temeiul 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt incidente atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare.

În speţă, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că sentinţa nr. 1152/2022 cuprinde motive contradictorii faţă de încheierea din 29.11.2019, în sensul că prin încheierea din 29.11.2019 Curtea de apel a reţinut că adresa nr. x/18.10.2018 şi procesul-verbal AFM nr. x/26.10.2018 nu sunt acte administrative şi a respins capetele de cerere având ca obiect anularea acestora ca fiind inadmisibile, dar prin hotărârea finală a admis cererea de obligare a AFM la plata sumei de 8.909.665 RON.

Din perspectiva procedurală argumentată de autorul ei, această critică nu este fondată.

Aşa cum corect, de altfel, s-a menţionat şi în cuprinsul cererii de recurs, dispoziţiile art. 52 alin. (1) din Constituţia României şi cele ale art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 consacră un contencios administrativ subiectiv, de plină jurisdicţie, în care, odată cu cenzurarea actului vătămător, instanţa poate să dispună măsuri pentru recunoaşterea şi restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat. Aceste măsuri pot consta în plata de daune materiale şi morale, restituiri de sume plătite nedatorat, repuneri în situaţia anterioară, obligarea autorităţii pârâte să emită un act sau să efectueze o operaţiune administrativă.

Este adevărat că cererile referitoare la recunoaşterea dreptului sau a interesului legitim vătămat şi la repararea pagubei cauzate sunt subsecvente cererii principale îndreptate împotriva unui act administrativ, dar acest act administrativ poate fi atât unul tipic, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din legea nr. 554/2004, cât şi un act administrativ asimilat conform art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege- refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În cazul actelor administrative asimilate, capătul de cerere principal nu poate consta într-o acţiune în anulare, ca în cazul actului administrativ tipic, ci este suficient să se invoce, iar instanţa de contencios administrativ să reţină caracterul nejustificat al refuzului rezolvării unei cereri ori nesoluţionarea cererii adresate autorităţii publice în termenul prevăzut de lege, pentru ca, odată stabilit caracterul nelegal al conduitei autorităţii publice pârâte, să se dispună măsuri de reparare a pagubei suferite de reclamant ca urmare a acestei conduite.

De aceea, cu toate că premisele de ordin normativ de la care porneşte raţionamentul recurentei-pârâte sunt indicate corect, concluzia caracterului contradictoriu al considerentelor este eronată.

Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere constă în exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane.

În speţă, aşa cum reiese din pct. I.1 al prezentei decizii, acţiunea cu care a fost învestită prima instanţă a avut mai multe capete de cerere, constând în anularea unor adrese prin care Administraţia Fondului pentru Mediu i-a comunicat reclamantei soluţia de respingere a cererii de restituire formulate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală aplicabil în cauză, anularea unei decizii de soluţionare a unei contestaţii administrative, anularea unui proces-verbal de control inopinat, admiterea cererii de restituire şi, în consecinţă obligarea autorităţii pârâte la restituirea sumei.

Prin încheierea din 29.11.2019, instanţa de fond a analizat natura juridică a adresei nr. x/18.10.2018 şi a procesului-verbal AFM nr. x/26.10.2018, a stabilit că acestea nu sunt acte administrative tipice, astfel că nu pot forma obiectul unor cereri de anulare (motiv pentru care a respins ca inadmisibile capetele de cerere corespunzătoare), după care a calificat natura juridică a acţiunii ca fiind îndreptată împotriva refuzului nejustificat rezolvare a cererii de restituire a sumei plătite cu titlu de contribuţie la Fondul pentru mediu şi a considerat cererea admisibilă.

În consecinţă, raţionamentul juridic care a stat la baza soluţiei primei instanţe se încadrează în coordonatele acţiunii în contencios administrativ care vizează refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri, iar considerentele nu au caracter contradictoriu.

Trecând la analiza soluţiei de fond prin prisma motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că problema de drept aflată în dispută judiciară este aceea a interpretării şi aplicării prevederilor art. 5 din Legea nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, conform căruia:

"Este considerat subprodus, şi nu deşeu potrivit definiţiei de la pct. 9 din anexa nr. 1, o substanţă sau un obiect care rezultă în urma unui proces de producţie al cărui obiectiv principal nu este producerea acestuia şi care îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:

a) utilizarea ulterioară a substanţei sau a obiectului este certă;

b) substanţa sau obiectul poate fi utilizat direct, fără a fi supus unei alte prelucrări suplimentare celei prevăzute de practica industrială obişnuită;

c) substanţa sau obiectul este produs ca parte integrantă a unui proces de producţie;

d) utilizarea ulterioară este legală, în sensul că substanţa sau obiectul îndeplineşte toate cerinţele relevante referitoare la produs, la protecţia mediului şi protecţia sănătăţii pentru utilizarea specifică şi nu va produce efecte globale nocive asupra mediului sau a sănătăţii populaţiei."

Deşeul este definit în pct. 9 din Anexa nr. 1 a Legii nr. 211/2011 ca fiind orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul îl aruncă ori are intenţia sau obligaţia să îl arunce [şi, anterior, în lit. b) din Anexa I A a O.U.G. nr. 78/2000, ca fiind orice substanţă sau orice obiect din categoriile stabilite în anexa I B, de care deţinătorul se debarasează, are intenţia sau obligaţia de a se debarasa].

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 196/2005, în forma aplicabilă în cauză, constituie venit către Fondul pentru mediu o contribuţie de 3% din veniturile realizate din vânzarea deşeurilor metalice feroase şi neferoase, obţinute de către generatorul deşeurilor, persoană fizică sau juridică. Sumele se reţin prin stopaj la sursă de către operatorii economici care desfăşoară activităţi de colectare şi/sau valorificare a deşeurilor, care au obligaţia să le vireze la Fondul pentru mediu.

Între părţi a mai existat un proces, care a format obiectul dosarului nr. x/2014, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 874 27 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1114 din 15 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care instanţa a respins ca inadmisibile capetele de cerere având ca obiect anularea adreselor nr. x/19.01.2014 şi y/17.04.2914 emise de pârâta A.F.M., a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu Administraţia Fondului pentru Mediu şi a obligat pârâta să soluţioneze cererea reclamantei, în sensul de a emite un răspuns motivat privind solicitarea acesteia de restituire a sumei de 8.909.665 RON.

În executarea acelei hotărâri judecătoreşti, Administraţia Fondului pentru Mediu a emis adresa de răspuns nr. x/18.10.2018, în care a prezentat argumentele pentru care a respins cererea de restituire, indicând temeiul de drept şi motivele de fapt (constatate ca urmare a controalelor inopinate desfăşurate la cele două societăţi între care s-au derulat operaţiunile de vânzare- cumpărare a resturilor de alamă).

În esenţă, motivul care a stat la baza respingerii cererii de restituire a sumei pretinse de intimata- reclamantă a fost acela că resturile de alamă rezultate din procesele de producţie a produselor finite desfăşurate de societatea A. S.R.L. au fost încadrate de în categoria deşeurilor pentru care se datorează contribuţia la Fondul pentru mediu de 3% din veniturile obţinute din vânzarea acestora către o altă societate, astfel că virarea sumei corespunzătoare deşeurilor valorificate prin intermediul acelei operaţiuni nu constituie o plată nedatorată care să fie supusă restituirii conform art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală adoptat prin O.G. nr. 92/2003.

Prin urmare, în optica autorităţii pentru mediu, cumpărătorul (B. S.R.L., fostă C. S.R.L. şi D. SRL)- societate autorizată să desfăşoare activităţi de topire a materialelor neferoase- a procedat corect la reţinerea, declararea şi virarea sumelor aferente contribuţiei datorate pentru resturile de alamă provenite de la A. S.R.L..

În schimb, societatea reclamantă susţine că în speţă sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 5 din Legea nr. 211/2011, pentru ca acele resturi de alamă să fie încadrate în categoria subproduselor, pentru că, după vânzarea către B., au fost supuse doar unor operaţiuni ce fac parte dintr-o practică industrială obişnuită, implicând topirea şi turnarea lor sub formă de ţevi şi inele de alamă, şi ulterior vândute către A. pentru a fi folosite în procesul de producţie a coliviilor de alamă ce constituie produsul finit.

În cauza de faţă, bazându-se exclusiv pe concluziile raportului de expertiză tehnică în specialitatea metalurgie, în care s-a conchis că topirea şi turnarea resturilor de alamă achiziţionate de la reclamantă fac parte din "practica industrială obişnuită" a societăţii B. şi sunt utilizate direct, fără a fi supuse unei alte prelucrări suplimentare faţă de cea din procesul obişnuit de fabricaţie a ţevilor şi inelelor din alamă, prima instanţă a apreciat că este îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 5 lit. b) din Legea nr. 211/2011 (substanţa sau obiectul poate fi utilizat direct, fără a fi supus unei alte prelucrări suplimentare celei prevăzute de practica industrială obişnuită).

Instanţa de control judiciar constată însă că această interpretare dată de judecătorul fondului este contrară sensului juridic ce rezultă din caracterul cumulativ al condiţiilor edictate de articolul în discuţie, articol ce are ca premisă un proces de producţie integrat, în care substanţa sau obiectul în discuţie este produs şi apoi utilizat direct, fără prelucrări suplimentare exterioare acelui proces de producţie.

Or, în speţă, nu se poate afirma că situaţia de fapt stabilită pe baza probelor administrate în dosarul administrativ şi în faţa primei instanţe s-ar încadra în ipoteza normei de drept material analizate, de vreme ce resturile de alamă nu au fost utilizate ca atare de intimata- reclamantă în procesul său de producţie, ci au fost valorificate prin vânzarea către o altă societate care le-a supus unor operaţiuni de topire şi turnare sub formă de inele şi ţevi. După cum se arată şi în cererea de chemare în judecată, resturile de alamă rezultate din procesul de fabricaţie a coliviilor de alamă de către A. S.R.L. erau vândute către cealaltă societate ca materie primă pentru fabricarea ţevilor şi inelelor de alamă, care la rândul lor erau vândute A. S.R.L. pentru producerea coliviilor de alamă, iar conform celor constatate prin procesul-verbal AFM nr. x/26.10.2018, în facturile de vânzare emise în relaţia comercială dintre cele două societăţi se menţiona că intimata- reclamantă furniza şpan sau rebuturi de alamă şi cumpăra produse finite (inele şi ţevi).

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut greşit caracterul nejustificat al refuzului restituirii sumei pretinse de reclamantă, pe baza unei interpretări eronate a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 211/2011.

3. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi al art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, va respinge acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii.

Admite recursul declarat de pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei civile nr. 1152 din 3 iunie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.