Validity of salary caps in retroactive equalization of sectorial reference values for public ministry staff

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. au solicitat anularea art. 2 şi 4 din Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021, respectiv din Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul acordării drepturilor cuvenite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fără a fi plafonate conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1612 din 5 octombrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei pentru pretenţiile anterioare datei de 18.02.2019 şi a respins acţiunea, ca prescrisă;

A respins cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 1612 din 5 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar rejudecarea cauzei cu consecinţa admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată, respectiv anularea dispoziţiilor art. 2 şi 4 din Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021, respectiv din Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, ambele ale Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, urmând ca plata efectivă a diferenţelor salariale să se efectueze prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, fără a fi plafonate conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei acţiunii cu privire la capătul doi din acţiune, respectiv obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale începând cu data de 01.08.2016, sunt incidente toate cele 3 motive de casare invocate.

Sub acest aspect, invocă motivarea lapidară a instanţei de fond, care echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătoreşti, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată încalcă autoritatea judecătorească stabilită prin decizia civilă nr. 5226/26.10.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2019, prin care a fost obligată pârâta secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă ICCJ să reîncadreze şi să recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară şi a celorlalte drepturi salariale ale reclamanţiilor pe baza unei VRS de 605,225 RON pentru perioada 01.01.2017-31.12.2017 şi să plătească reclamanţilor diferenţele băneşti rezultate actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Arată că această deciziei se afla la dosarul de fond şi au făcut referire la ea atât în acţiunea noastră introductivă, cât şi în concluziile scrise, însă instanţa a ignorat-o.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 5226/2021 a Curţii de Apel Bucureşti, cu privire la admiterea excepţiei prescriţiei, pentru pretenţiile reclamanţilor anterioare datei de 18.02.2019.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la prescripţia dreptului la acţiune, reţinând că pârâtul nu a urmărit o recunoaştere a unor drepturi salariale ce li se cuveneau şi că au forţat instituţiile reglementate prin art. 2506 şi art. 2508 din C. civ. să recunoască, printr-un act scris, drepturi salariale ce li se cuveneau, pentru a asigura întregului personal un cuantum al VRS de 605,225 RON.

Precizează că prin art. 1 din Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021 şi Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus ca, începând cu data de 1 august 2016, procurorii militari din cadrul secţiei Parchetelor Militare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetele militare se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON.

Prin adresa nr. x din data de 20.01.2022, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a răspuns contestaţiei formulate de recurenţi împotriva Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021, respectiv a Deciziei nr. 2311 din 09.12.2021, comunicându-le faptul că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus salarizarea anumitor categorii de personal din cadrul Ministerului Public prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON şi, având în vedere jurisprudenţa unitară în materie a instanţelor judecătoreşti, precum şi dispoziţiile deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016 care statuează că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru ţot personalul salarizat.

Din analiza celor 2 înscrisuri rezultă că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut administrativ că începând cu data de 01.08.2016, drepturile salariale ale recurenţilor au fost calculate greşit, prin raportare la o valoare sectorială mai mică decât cea corectă, de 605,225 RON, iar această recunoaştere administrativă se întemeiază pe obligaţia legală de egalizare la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare, conform hotărârilor judecătoreşti definitive şi actelor administrative de salarizare prin care a fost acordată o salarizare prin raportare la o VRS de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Precizează că toate temeiurile de drept invocate în Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021 şi Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, precum şi Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, obligă la egalizarea la nivel maxim a salariilor magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate, conform hotărârilor judecătoreşti.

Obligaţia legală de a realiza, cu caracter retroactiv, egalizarea la nivel maxim a salariilor personalului din Ministerul Public a devenit efectivă la data de 26.10.2020, când preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus salarizarea personalului ÎCCJ, începând cu data de 01.08.2016, prin acordarea unei VRS de 605.225 RON.

Chiar dacă a fost făcută cu întârziere, prin Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021 şi Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut administrativ egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale începând cu 01.08.2016, şi nu cu o dată ulterioară, în limita termenului de prescripţie general, aşa cum a reţinut instanţa de fond.

Menţionează că a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 2523 C. civ., potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea lui.

Astfel, în raport de momentul recunoaşterii administrative a faptului că începând cu data de 01.08.2016, drepturile salariale au fost calculate greşit, prin raportare la o valoare sectorială mai mică decât cea la care trebuia să se ajungă prin aplicarea legilor de salarizare succesive, valoarea de referinţă sectorială corectă fiind de 605,225 RON, prescripţia a început să curgă, cel mai devreme, de la data de 09.12.2021, astfel încât la data depunerii acţiunii, în anul 2022, erau în drept a solicita plata diferenţelor salariale.

Arată că nerespectarea prevederilor constituţionale, a legislaţiei şi jurisprudenţei obligatorii, a condus la existenţa mai multor categorii de magistraţi şi personal auxiliar, cărora li s-au stabilit, în mod arbitrar, date diferite începând cu care au fost salarizaţi cu VRS de 605,225 RON, astfel că referitor la acest capăt de cerere sunt incidente dispoziţiile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

Or, faptul că sunt discriminaţi a fost cunoscut, în concret, de la data comunicării Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021 şi a Deciziei nr. 2311 din 09.12.2021, astfel încât la data depunerii acţiunii în anul 2022, erau în drept a solicita repararea prejudiciului creat începând cu 01.08.2016.

Mai mult, apreciază că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului x/2019, în care s-a emis decizia 5226/26.10.2021 a Curţii de Apel Bucureşti.

În plus, faţă de cele susţinute, potrivit dispoziţiilor art. 2512 alin. (2) C. civ., organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu, motiv pentru care emitentul ordinului şi a deciziei contestate nu puteau să invoce din oficiu prescripţia cu privire la drepturile lor salariale.

Susţine că instanţa de fond nu a analizat această susţinere făcută prin acţiunea introductivă.

În ceea ce priveşte respingerea pe fond a acţiunii, apreciază că sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, arată că nu au fost analizate argumentele privind înlăturarea plafonării, instituite prin art. 2 din Ordinul nr. 2310/09.12.2021 şi Decizia nr. 2311/09.12.2021, ceea ce echivalează cu lipsa motivării.

În acest sens, prin actele anterior arătate, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recunoscut administrativ că începând cu data de 01.08.2016, drepturile salariale le-au fost calculate greşit, prin raportare la o valoare sectorială mai mică decât cea la care trebuia să se ajungă prin aplicarea legilor de salarizare succesive, valoarea de referinţă sectorială corectă fiind de 605,225 RON.

Consideră că instanţa de fond a procedat la soluţionarea cauzei fără a analiza, în fapt, argumentele de nelegalitate referitoare la art. 2, care reglementează modul de punere în aplicare a Ordinului nr. 2310 din 09.12.2021 şi Deciziei nr. 2311 din 09.12.2021, reţinând în mod greşit că: plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu ar putea fi depăşit nici prin hotărâri judecătoreşti şi nici prin acordarea unor suplimente prin alte legi, astfel că dacă, începând cu 1 ianuarie 2018, drepturile salariale sunt mai mari decât cele stabilite pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022, întrucât textul nu distinge cu privire la motivul pentru care indemnizaţiile de încadrare pot ajunge mai mari.

Precizează că recunoaşterea administrativă a dreptului la o salarizare prin raportare la o VRS de 605,225 RON, făcută prin art. 1 din actele administrative menţionate anterior, s-a dispus cu efect retroactiv, începând cu data de 01.08.2016, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, şi a avut la bază obligaţia legală a procurorului general al PICCJ de a realiza egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare, conform hotărârilor judecătoreşti definitive şi actelor administrative de salarizare, prin care s-a acordat o salarizare prin raportare la o VRS de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016.

Mai arată că plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii şi/sau prin acte administrative ale ordonatorului principal de credite, începând cu 01.01.2018, nu şi drepturile salariale recunoscute sau stabilite anterior intrării ei în vigoare.

Susţin că potrivit jurisprudenţei CEDO şi a Curţii Constituţionale, drepturile salariale sunt drepturi patrimoniale câştigate, ce nu pot fi diminuate.

În acelaşi context, invocă Decizia nr. 7/2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că instanţa de contencios constituţional a constatat că excluderea majorărilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul autorităţii publice afectează art. 124 şi art. 126 din Constituţie, precum şi principiul fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, consacrat de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, deoarece, printr-un oct normativ emis de Guvern, ca legiuitor delegat potrivit art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie, se consacră, pe cale legislativă, nerecunoaşterea hotărârilor judecătoreşti definitive, respectiv definitive şi irevocabile emise de puterea judecătorească.

De asemenea, invocă cu titlu de jurisprudenţă, sentinţa civilă nr. 2434 din 27.12.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, mai susţin că plafonarea drepturilor lot salariale prin aplicarea art. 2 din Ordinul nr. 2310/09.12.2021 şi Decizia nr. 2311/09.12.2021 este nelegală şi de natură să le diminueze, în mod neconstituţional, drepturile salariale cuvenite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, fiind dispusă cu nerespectarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, precum şi a Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23/2016, 36/2018 şi 7/2019.

Recurenţii-reclamanţi precizează că nu au fost analizate argumentele lor privind existenţa stării de discriminare şi au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile legale în materia discriminării, iar nerespectarea prevederilor constituţionale, a legislaţiei şi jurisprudenţei obligatorii privind egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare, a condus la stabilirea, în mod arbitrar, a unor date diferite începând cu care au fost salarizaţi cu VRS de 605,225.

În ceea ce îi priveşte, arată că discriminarea a rezultat din faptul că emiterea actelor administrative privind egalizarea la nivel maxim a indemnizaţiilor de încadrare s-a făcut cu întârziere, chiar dacă s-ar raporta doar la adresa nr. x/09.04.2021 a preşedintelui CSM menţionată în preambulul ordinului şi deciziei, iar efectele acestora au fost lipsite de substanţă, atât prin aplicarea nelegală a plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cât şi prin prevederea referitoare la faptul că recalcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestor două acte administrative se vor face cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, "calculat în raport de data emiterii", ceea ce încalcă Decizia nr. 794/2016 şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, invocă cu titlu de jurisprudenţă, sentinţa civilă nr. 1621 din 10.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, prin care s-au anulat în parte actele administrative atacate cu privire la menţiunile referitoare la calculul termenului de prescripţie, constatând că reclamantul are un drept de creanţă salarială născut la data de 01.08.2016. prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în sumă de 605,225 RON, sens în care a obligat pârâtul să efectueze plata în aceleaşi condiţii cu cele ale deţinătorilor de hotărâri judecătoreşti definitive care se află în aceeaşi categorie salarială cu reclamantul.

Susţin că în considerentele Deciziei nr. 794/2016, Curtea Constituţională a făcut distincţie între hotărârile judecătoreşti care interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, chiar dacă au efecte inter partes, şi cele prin care se recunosc anumite drepturi în baza unor situaţii particulare (par. 26, 27 din decizie).

De asemenea, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că principiul constituţional al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (par. 29), iar în par. 30 a stabilit că diferenţele în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare (indiferent dacă acestea se referă la drepturi viitoare sau din trecut) constituie tratament juridic diferit, care nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă şi contravin art. 16 din Constituţie.

Consideră că în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 137/2000, potrivit cărora sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane faţă de alte persoane, în afara cazului în care acestea sunt justificate obiectiv de un scop legitim, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Codul muncii, conform cărora constituie discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe.

În acelaşi sens, invocă art. 26 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitor la interzicerea discriminării, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (Cauza 14/1983 Van Caison and Kamonin/Land Nordrehein - Westfolen), hotărârea pronunţată în cauza Driha contra României din 21.02.2008 (încălcarea articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie), Decizia CCR nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia CCR nr. 794/2016.

Arată că instanţa a interpretat în mod greşit Decizia CCR nr. 794 din 2016 şi Decizia ÎCCJ nr. 36 din 2018, precum şi legislaţia în materia salarizării magistraţilor, menţionate în cererea de chemare în judecată.

Consideră că este relevant faptul că, potrivit considerentelor din par. 21 al deciziei, atât O.U.G. nr. 20/2016, cât şi art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, au urmărit egalizarea salariilor la nivelul maxim, astfel încât să se elimine diferenţele existente, iar potrivit par. 37, Curtea a constatat faptul că instituţiile şi autorităţile publice (inclusiv instanţele de judecată şi parchetele) urmează să aplice în mod direct prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 şi art. 126, în privinţa stabilirii "nivelului maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare".

Astfel, cum s-a stabilit prin Decizia nr. 36 din 04.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar de specialitate, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Înalta Curte a constatat că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim a fost adoptată de legiuitor începând cu data de 9 aprilie 2015. prin introducerea art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 56 din 17.09.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa supremă a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în ceea ce priveşte acordarea aceleiaşi VRS pentru toţi angajaţii din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" de la data punerii acesteia în plată pentru salariaţi făcând parte din aceeaşi familie ocupaţională, reţinând că practica judiciară înregistrată la nivelul instanţelor naţionale denotă o interpretare unitară a dispoziţiilor legale în discuţie.

În acest sens, arată că potrivit Deciziei Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta.

Prin urmare, susţin că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea obligaţia de a respecta cele stabilite de Curte în considerentele Deciziei nr. 794/2016 şi de a aplica în mod direct dispoziţiile constituţionale, astfel încât plata drepturilor salariale restante calculate prin raportare la VRS de 605,225 RON să se facă începând cu data de 01.08.2016.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, respectiv admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 18.02.2019 şi în rest respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Arată că recurenţii-reclamanţi au solicitat înlăturarea de la aplicare a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, însă în lipsa unei modificări legislative sau a unei invalidări a legii de către Curtea Constituţională, dispoziţia legală citată este pe deplin aplicabilă.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 23 martie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care s-a dispus suspendarea judecării cauzei pentru lipsa părţilor, judecata fiind reluată la termenul din data de 28 februarie 2024, ca urmare a cererii de repunere pe rol formulate de către recurenţii-reclamanţi.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care au solicitat anularea art. 2 şi 4 din Ordinul nr. 2310 din 09.12.2021, respectiv din Decizia nr. 2311 din 09.12.2021, emise de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul acordării drepturilor cuvenite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, fără a fi plafonate conform art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei pentru pretenţiile anterioare datei de 18.02.2019 şi a respins acţiunea, ca prescrisă pentru acea perioadă, iar pe fond, a respins cererea formulată de reclamanţi, ca nefondată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat, având în vedere că instanţa de fond nu a expus argumentele logico-juridice ce au fundamentat soluţia pronunţată, respectiv nu a arătat argumentele pentru care a apreciat că se impune admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 18.02.2019 şi respingerea în rest a acţiunii, ca nefondate.

Astfel, sub un prim aspect, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată nu a fost motivată în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 18.02.2019, respectiv nu au fost arătate argumentele pentru care instanţa de fond a apreciat că se impunea respingerea cererii de chemare în judecată ca prescrise pentru un anumit interval de timp.

Totodată, instanţa de fond nu a analizat susţinerile reclamanţilor referitoare la decizia nr. 5226/2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţate în dosarul nr. x/2019, hotărâre definitivă, care îi vizează pe reclamanţii din prezentul dosar şi prin care s-a admis apelul reclamanţilor; s-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: s-a admis în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să reîncadreze şi să recalculeze indemnizaţia de încadrare brută lunară şi a celorlaltor drepturi salariale ale reclamanţilor pe baza unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON pentru perioada 01.01.2017-31.12.2017 şi să plătească reclamanţilor diferenţele băneşti astfel rezultate, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, păstrând în rest celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

Hotărârea arătată mai sus a fost invocată prin cererea de chemare în judecată, la care fost ataşată soluţia pronunţată, reclamanţii invocând autoritatea de lucru judecat sub acest aspect.

De asemenea, instanţa de fond nu a analizat fondul pretenţiilor deduse judecăţii, în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale ale recurenţilor-reclamanţi prin aplicarea unei valori de referinţă sectoriale de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

În ceea ce priveşte plafonul instituit prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte constată că nici această pretenţie dedusă judecăţii nu a fost motivată corespunzător.

Deşi în primul paragraf al pag. 4 din hotărârea recurată se face referire la acest plafon, instanţa de fond a reţinut că plafonul nu ar putea fi depăşit nici prin hotărâri judecătoreşti şi nici prin acordarea unor suplimente prin alte legi, argument care nu este de natură să răspunsă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât nu prezintă raţionamentul logico-juridic care stă la baza acestei concluzii şi, prin urmare, nu se poate considera că hotărârea este motivată sub acest aspect.

Pe de altă parte, instanţa de fond nu a motivat nici aspectele privind discriminarea în raport cu persoanele din cadrul aceluiaşi minister, ce deţin funcţii similare şi care îndeplinesc condiţii similare de vechime, grad şi funcţie.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că sentinţa atacată nu răspunde cerinţei privind motivarea soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti, respectiv a exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

În consecinţă, Înalta Curte constată că prin sentinţa atacată nu s-a arătat silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, respectiv argumentele pentru care instanţa de fond a reţinut că pretenţiile reclamanţilor sunt prescrise pentru perioada anterioară datei de 18.02.2019, argumentele pentru care a reţinut că plafonul nu poate fi depăşit, iar alte aspecte cum ar fi incidenţa sau nu în speţă a deciziei nr. 5226/2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, discriminarea invocată de reclamanţi şi fondul pretenţiilor deduse judecăţii, în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor lor salariale prin aplicarea unei valori de referinţă sectoriale de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, nu au fost deloc analizate.

Instanţa de recurs consideră că în acest mod a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judecătoresc de către instanţa ierarhic superioară, constituind o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamanţi, urmând să analizeze în concret toate aspectele deduse judecăţii în prezenta cauză, astfel cum reies din prezenta decizie.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu poate fi analizat la acest moment de către instanţa de recurs, având în vedere că ipoteza reglementată vizează încălcarea efectivă de către instanţa de fond a autorităţii de lucru judecat a unei alte hotărâri, or, în speţă, deşi reclamanţii au invocat hotărârea în raport de care apreciază că se poate reţine autoritatea de lucru judecat, acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanţei de fond, astfel că argumentul de faţă se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii judecătoreşti, pe care Înalta Curte l-a reţinut a fi fondat.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurent, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. împotriva sentinţei nr. 1612 din 5 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O. şi P. împotriva sentinţei nr. 1612 din 5 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 februarie 2024.