Tax evasion conviction upheld on annulment challenge; EU law displaces national prescription rules, liability not time-barred.

Şedinţa publică din data de 16 aprilie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 123 din 13 aprilie 2023 a Tribunalului Argeş, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, printre altele, s-au dispus următoarele:

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, în condiţiile art. 60 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 5 C. pen.

În baza art. 67 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate. În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen., s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi a dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

S-a luat act că inculpatul a fost cercetat în stare de libertate.

În baza art. 19, art. 397 C. proc. pen.., a fost respinsă acţiunea civilă formulată de Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş.

A fost revocată măsura asigurătorie asupra imobilului situat în municipiul Piteşti, judeţul Argeş, intabulat în cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, având destinaţia garsonieră de locuit aparţinând inculpatului A..

Pentru a pronunţa această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, inclusiv prin raportare la apărările formulate, Tribunalul Argeş a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul din 18.12.2019, întocmit în dosarul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, s-a dispus trimiterea în judecată, printre alţii, a inculpatului A., în calitate de administrator, preşedinte al consiliului de administraţie şi director general al S.C. Indcarf S.A. Piteşti, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată (23 de acte materiale), prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 5 din C. pen., constând în aceea că, în calitate de administrator al S.C. Indcarf S.A., Piteşti, în perioada 2012- martie 2013 a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive, constând în evidenţierea în contabilitatea S.C. Indcarf S.A., Piteşti a unui număr de 23 de facturi fiscale emise de S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., prejudiciind în acest fel bugetul general consolidat al statului cu suma totală de 609.600 RON (echivalentul a 138.231 euro), constând în TVA.

În cursul camerei preliminare s-a constatat o eroare materială, astfel că procurorul a dispus îndreptarea acesteia, în sensul că s-au reţinut în sarcina inculpatului A. 17 acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală şi nu 23 cum s-a indicat în mod eronat în rechizitoriu.

Inculpatul A. nu a dat nicio declaraţie în legătură cu acuzaţia adusă, iar în cursul judecăţii a fost audiat la solicitarea sa, după audierea martorilor, negând vreo implicare în infracţiunea de evaziune fiscală.

Instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în cauză, atât în faza urmăririi penale cât şi în faza cercetării judecătoreşti, cu privire la săvârşirea de către inculpatul A. a infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen. (17 acte materiale).

Astfel, s-a reţinut că cele trei contracte ce au stat la baza operaţiunilor fictive şi eliberării facturilor fiscale fictive sunt semnate de către inculpatul A., respectiv contractul nr. x/10.11.2012 încheiat cu S.C. B. S.R.L., contractul nr. x/17.12.2012 încheiat cu S.C. D. S.R.L. şi contractul nr. x/23.01.2013 încheiat cu S.C. C. S.R.L.

Din verificările efectuate de inspectorii antifraudă s-a reţinut că aceste trei societăţi nu au avut angajaţi din domeniul construcţiilor, nu aveau ca obiect de activitate efectuarea de construcţii sau renovări şi nu au înregistrat în contabilitatea lor facturile emise în baza contractelor, respectiv factura fiscală nr. x/30.11.2012 emisă de S.C. B. S.R.L. în baza contractului nr. x/10.11.2012, 4 facturi fiscale în valoare totală de 489.800 RON emise de S.C. D. S.R.L. în baza contractului nr. x/17.12.2012, achitate integral după cum urmează: seria x nr. x/15.01.2013, seria x nr. x/21.01.2013, seria x nr. x/24.01.2013, seria x nr. x/28.01/2013 şi cele 12 facturi fiscale emise de S.C. C. S.R.L., în baza contractului nr. x/23.01.2013, respective facturile fiscale cu seria x şi nr. 0306/5.02.2013, nr. 0318/6.02.2013, nr. 0325/11.02.2013, nr. 0336/15.02.2013, nr. 0340/18.02.2013, nr. 0508/8.03.2013, nr. 0510/12.03.2013, nr. 0511/15.03.2013, nr. 0517/18.03.2013, nr. 0526/21.03.2013, nr. 0538/28.03.2013 şi nr. 0550/29.03.2013,

Astfel, în cursul lunii noiembrie 2012, S.C. Indcarf S.A. Piteşti a desfăşurat relaţii comerciale cu S.C. B. S.R.L. Bucureşti, constând în executarea de către această societate, administrată de E., de lucrări de reparaţii în valoare totală de 1.178.000 RON în baza unui contract de execuţie înregistrat sub nr. x/10.09.2012, pentru care a fost emisă factura fiscală nr. x/30.11.2012. Contravaloarea acestei facturi fiscale a fost achitată atât prin virament bancar, cât şi prin procese-verbale de compensare. La baza compensării au stat livrări de produse alimentare efectuate de S.C. Indcarf S.A. către S.C. B. S.R.L., constatându-se că la rubrica "date privind expediţia" nu este precizat nici mijlocul de transport utilizat, nici numele persoanei delegate pentru efectuarea transportului.

Din verificările efectuate s-a constatat că S.C. B. S.R.L. nu funcţionează la sediul social declarat, nu s-a putut lua legătura cu reprezentantul societăţii, iar în cursul anului 2012 această societate nu a avut angajaţi. De asemenea, în urma consultării declaraţiilor informative 394 depuse organelor fiscale de către B. S.R.L. pentru lunile noiembrie şi decembrie 2012, s-a constatat că societatea nu a declarat livrări de bunuri sau servicii către S.C. Indcarf S.A. Piteşti.

În ceea ce priveşte relaţiile comerciale desfăşurate în perioada 2012-2013 de către S.C. Indcarf S.A. Piteşti cu S.C. D. S.R.L., administrată de numita F., a reieşit că, la 17.12.2012, între cele două societăţi a fost încheiat contractul de lucrări de reparaţii nr. A301, în baza căruia au fost emise ulterior un număr de 4 facturi fiscale în valoare totală de 489.800 RON achitate integral după cum urmează: seria x nr. x/15.01.2013, seria x nr. x/21.01.2013, seria x nr. x/24.01.2013, seria x nr. x/28.01/2013.

Ca urmare a controlului efectuat de către organele fiscale s-a stabilit că această societate nu funcţionează la sediul social declarat. De asemenea, de la înfiinţare şi până în prezent S.C. D. S.R.L. nu a avut angajaţi, iar în cursul anului 2013, aceasta nu a declarat prin declaraţiile informative 394 relaţiile comerciale cu S.C. Indcarf S.A. Piteşti.

În perioada februarie- martie 2013 S.C. Indcarf S.A. a desfăşurat relaţii comerciale cu S.C. C. S.R.L., administrată de G., cu care a încheiat contractul nr. x/23.01.2014, în baza căruia S.C. C. S.R.L. s-a obligat la realizarea de lucrări de construcţii în cuantum total de 1.481.800 RON. Contractul a fost semnat de inculpatul A.. În acest sens au fost emise 12 facturi fiscale cu seria x şi nr. 0306/5.02.2013, nr. 0318/6.02.2013, nr. 0325/11.02.2013, nr. 0336/15.02.2013, nr. 0340/18.02.2013, nr. 0508/8.03.2013, nr. 0510/12.03.2013, nr. 0511/15.03.2013, nr. 0517/18.03.2013, nr. 0526/21.03.2013, nr. 0538/28.03.2013 şi nr. 0550/29.03.2013, a căror contravaloare a fost achitată prin virament bancar (1.137.707 RON) şi prin procese-verbale de compensare (344.093 RON).

Ca urmare a verificărilor la I.T.M. Ilfov a reieşit că la momentul desfăşurării relaţiilor comerciale cu S.C. Indcarf S.A., S.C. C. S.R.L. avea un număr de trei angajaţi, persoane de sex feminin, insuficienţi pentru realizarea lucrărilor de construcţii şi reparaţii care s-au finalizat în două luni de la data începerii execuţiei. Organele de inspecţie fiscală au luat legătura cu H., împuternicit al acestei societăţi, care a precizat că lucrările efectuate la S.C. Indcarf S.A. au constat în lucrări de hidroizolaţii la o parte din acoperişul unei clădiri, deşi din contract, facturi şi devize de lucrări reiese că au fost efectuate lucrări de reparaţii la pardoseli, vopsitorie balustrade, grile şi parapeţi metalici. De asemenea, acesta a mai menţionat că lucrările au fost executate cu personal de la altă societate comercială, însă nu mai reţine numele firmei sau ale angajaţilor. Fiind întrebat de cine au fost întocmite facturile fiscale, H. l-a indicat pe I., administratorul societăţii, deşi pe documente apare înscris numele lui H.. În urma verificărilor efectuate la O.R.C. Ilfov, s-a constatat că în perioada 2012-noimebrie 2013, S.C. C. S.R.L. a fost administrată de G., I. devenind administrator după ce au avut loc relaţiile comerciale cu S.C. Indcarf S.A.

Conform declaraţiilor informative 394 depuse de S.C. C. S.R.L. în anul 2013 s-a constatat că această societate a declarat livrări către Indcarf S.A. doar în luna martie 2013, în valoare de 595.000 RON, valoare diminuată faţă de cea înscrisă în facturile fiscale emise.

Astfel, s-a considerat că există indicii rezonabile că facturile fiscale cu seria x şi nr. 0306/5.02.2013, nr. 0318/6.02.2013, nr. 0325/11.02.2013, nr. 0336/15.02.2013, nr. 0340/18.02.2013, nr. 0508/8.03.2013, nr. 0510/12.03.2013, nr. 0511/15.03.2013, nr. 0517/18.03.2013, nr. 0526/21.03.2013, nr. 0538/28.03.2013 şi nr. 0550/29.03.2013, emise de S.C. C. S.R.L. în favoarea S.C. Indcarf S.A. Piteşti au la bază operaţiuni comerciale fictive.

Cu privire la cele trei contracte fictive încheiate, în baza cărora au fost emise facturile fiscal enumerate mai sus, inculpatul A. a arătat cu ocazia întocmirii raportului de inspecţie fiscal modul în care s-au născut raporturile cu fiecare societate în parte, inclusiv cu societatea S.C. C. S.R.L., inculpată în acest dosar. Deşi inculpatul A. a susţinut că nu îl cunoştea pe inculpatul H., acesta din urma a declarat că s-au întâlnit la sediul din Piteşti al societăţii Indcarf S.A., unde inculpatul i-a cerut să facă declaraţii mincinoase cu privire la raporturile dintre cele două societăţi.

Astfel, H. a precizat că atunci când a fost citat pentru prima dată de organele de poliţie ale I.P.J. Argeş, înainte de a susţine declaraţia, a mers la sediul Indcarf S.A., unde a luat legătura cu suspectul A. pe care nu îl cunoscuse până la acel moment şi căruia i-a spus că este chemat de organele de poliţie pentru o relaţie comercială dintre S.C. C. S.R.L. şi S.C. Indcarf S.A., moment în care acesta din urmă l-a îndemnat să declare că societatea din Ilfov a efectuat diverse lucrări de construcţii, invitându-l totodată să vadă şi despre ce lucrări este vorba şi spunându-i să nu declare în faţa organelor de poliţie faptul că, în realitate, societatea C. S.R.L. nu ar fi efectuat nicio lucrare.

H. a recunoscut săvârşirea faptei de care a fost acuzat constând în contractul fictiv de efectuare a lucrărilor de renovare.

Deşi s-a încercat inducerea ideii că inculpatul nu se ocupa decât de producţie, analizându-se actele înscrise la Oficiul Registrului Comerţului, s-a constatat că inculpatul A. a avut calitatea de director general cu puteri depline în cadrul societăţii Indcarf S.A. şi în această calitate a semnat personal toate contractele de executare a lucrărilor, devizele şi procesele-verbale de recepţie a lucrărilor.

Coroborând declaraţiile inculpatului H. cu celelalte mijloace de probă administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, analizate mai sus, instanţa de fond a reţinut că inculpatul A. a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată, în modalitatea descrisă în rechizitoriu.

În drept, instanţa de fond a reţinut că este întrunit elementul material al infracţiunii prev. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul A., acesta realizându-se prin evidenţierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale sau a altor operaţiuni fictive, cu scopul de a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Urmarea imediată a constat în neplata obligaţiilor fiscale către stat prevăzute de lege.

Forma de vinovăţie sub care a săvârşit această infracţiune este intenţia directă calificată prin scop, fapta fiind săvârşită de inculpat pentru a se sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

La individualizarea sancţiunilor, instanţa de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, acestea rezultând din expunerea situaţiei de fapt probate şi recunoscute în detaliu de inculpat, mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, inculpatul nefiind condamnat anterior însă se află în curs de judecată în calitate de inculpat într-un dosar având ca obiect mai multe infracţiuni - grup infracţional organizat, evaziune fiscală, spălare de bani, şi infracţiuni de fals, făcând obiectul dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, conduita după săvârşirea infracţiunii iniţiale, neachitând prejudiciul cauzat şi necolaborând cu organele de urmărire penală, conduita în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Reţinând că faptele există, constituie infracţiune şi au fost săvârşite cu vinovăţie, instanţa de fond a pronunţat o soluţie de condamnare, ţinând seama la aplicarea pedepsei de criteriile generale de individualizare prev. de art. 74 C. pen. S-a avut vedere ca faptele săvârşite au avut drept urmare cauzarea unui prejudiciu bugetului statului.

Împotriva sentinţei penale nr. 123 din 13 aprilie 2023 a Tribunalului Argeş, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2019, au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, inculpatul A. şi partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. reprezentată de A.J.F.P. Argeş.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş a susţinut că prima instanţă a dispus, în mod nelegal, condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare, în condiţiile în care limitele de pedeapsă prevăzute de legea în vigoare la 31.03.2013 (momentul epuizării infracţiunii de evaziune fiscală) erau de la 7 ani la 13 ani.

A mai arătat procurorul că instanţa de judecată a respins, în mod nefondat, acţiunea civilă formulată de A.N.A.F. Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, a revocat măsura asigurătorie asupra imobilului situat în municipiul Piteşti, str. x, jud. Argeş, intabulat în cartea funciară nr. x, nr. cadastral x, având destinaţia garsonieră de locuit aparţinând inculpatului A..

Partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. reprezentată de A.J.F.P. Argeş. a criticat soluţia instanţei de fond pronunţată pe latură civilă, apreciind că motivele care au determinat soluţia de respingere a acţiunii civile sunt neîntemeiate.

Inculpatul A. şi-a motivat oral apelul, prin intermediul apărătorului ales.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate şi a celor ce pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea de Apel Piteşti a apreciat că apelurile declarate în cauză sunt nefondate.

Prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt, materialul probator administrat în cauză dovedind, dincolo de orice îndoială rezonabilă, atât existenţa infracţiunii de evaziune fiscală, cât şi vinovăţia inculpatului A. în comiterea acesteia.

În declaraţiile sale, inculpatul nu şi-a recunoscut vinovăţia, iar în apărările pe care le-a făcut în faţa instanţei de apel a arătat că puterea de decizie în cadrul S.C. Indcarf S.A. aparţinea altor persoane, respectiv cetăţeanul de origine egipteană J. şi persoana care îl ajuta, K.. Chiar în declaraţia ei, K. a arătat că întocmea facturile aşa cum îi comanda J. şi le dădea unui cetăţean de origine arabă care nu putea fi decât una din cele trei persoane implicate pe care le-a nominalizat, respectiv L., M. sau N..

Curtea de Apel Piteşti a reţinut că aceste apărări nu pot fi primite, deoarece sunt contrazise de materialul probator administrat în cauză. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, cele trei contracte ce au stat la baza operaţiunilor fictive si eliberării facturilor fiscale fictive sunt semnate de inculpatul A., respectiv contractul nr. x/10.11.2012 încheiat cu S.C. B. S.R.L., contractul nr. x/17.12.2012 încheiat cu S.C. D. S.R.L. şi contractul nr. x/23.01.2013 încheiat cu S.C. C. S.R.L. Totodată, în documentele S.C. Indcarf S.A. apare ca administrator în drept, adică cel care îşi asuma răspunderea juridică pentru actele încheiate în numele societăţii, inculpatul A.. Astfel, conform actelor înscrise la Oficiul Registrul Comerţului, rezultă că inculpatul A. a avut calitatea de director general cu puteri depline în cadrul societăţii S.C. Indcarf S.A. şi în această calitate a semnat personal toate contractele de executare a lucrărilor, devizele şi procesele-verbale de recepţie a lucrărilor.

În sfârşit, s-a reţinut că prezintă relevanţă pentru a demonstra implicarea inculpatului în derularea operaţiunilor comerciale denunţate ca fiind fictive cu cele trei societăţi comerciale cu comportament de tip fantomă şi cele relatate de celălalt inculpat, H., care a declarat că atunci când a fost citat pentru prima dată de organele de poliţie ale I.P.J. Argeş, înainte de a susţine declaraţia, a mers la sediul Indcarf S.A., unde a luat legătura cu suspectul A. pe care nu îl cunoscuse până la acel moment. Astfel, după ce s-au cunoscut, H. i-a spus lui A. că este chemat de organele de poliţie pentru o relaţie comercială dintre S.C. C. S.R.L. şi S.C. Indcarf S.A., moment în care acesta din urmă l-a îndemnat să declare că societatea din Ilfov a efectuat diverse lucrări de construcţii, invitându-l, totodată, să vadă şi despre ce lucrări este vorba şi spunându-i să nu declare în faţa organelor de poliţie faptul că în realitate, societatea C. S.R.L. nu ar fi efectuat nicio lucrare.

Aşadar, Curtea de Apel Piteşti a reţinut că fapta inculpatului A., în calitate de administrator al S.C. Indcarf S.A., Piteşti, care în perioada 2012- martie 2013 a înregistrat în evidenţele contabile operaţiuni fictive constând în evidenţierea în contabilitatea S.C. Indcarf S.A., Piteşti a unui număr de 23 de facturi fiscale emise de S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., prejudiciind în acest fel bugetul general consolidat al statului cu suma totală de 609.600 RON (echivalentul a 138.231 euro), constând în TVA, se încadrează în tipicitatea obiectivă şi subiectivă a infracţiunii continuate (23 de acte materiale) de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 5 alin. (1) C. pen.

Atât inculpatul, cât şi procurorul, prin modificarea motivelor de apel, au solicitat încetarea procesului penal, în considerarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 şi deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea de Apel Piteşti a apreciat că, în cauză, nu s-a împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru considerentele ce vor fi dezvoltate în continuare.

Articolul 325 alin. (1) Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) prevede următoarele:

"(1) Uniunea şi statele membre combat frauda şi orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri luate în conformitate cu prezentul articol, măsuri care descurajează fraudele şi oferă o protecţie efectivă în statele membre, precum şi în instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii".

Articolului 2 alin. (1) din Convenţia privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (Convenţia PIF) prevede astfel:

"(1) Fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele menţionate la articolul 1, precum şi complicitatea, instigarea sau tentativa la comportamentele menţionate la articolul 1 alin. (1) se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, inclusiv, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, cu pedepse privative de libertate care pot duce la extrădare, înţelegându-se că trebuie considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru. Această sumă minimă nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 [de euro].".

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 24 iulie 2023 pronunţată în cauza C 107/23 PPU a statuat cu efecte obligatorii, pentru Statul Român, inclusiv pentru instanţele naţionale, următoarele:

1) Articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 şi anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curţii constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul naţional, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

În schimb, dispoziţiile menţionate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanţele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

2) Principiul supremaţiei dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naţionale potrivit căreia instanţele naţionale de drept comun ale unui stat membru sunt ţinute de deciziile curţii constituţionale, precum şi de cele ale instanţei supreme ale acestui stat membru şi nu pot, din acest motiv şi cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudenţa rezultată din deciziile menţionate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curţii, că această jurisprudenţă este contrară unor dispoziţii ale dreptului Uniunii care au efect direct.

În considerentele acestei decizii, Curtea Europeană a reţinut următoarele:

82. Prin urmare, adoptarea unor norme care guvernează prescripţia răspunderii penale pentru infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii intra, la data faptelor din litigiul principal, în competenţa statelor membre. Totuşi, în exercitarea acestei competenţe, statele respective sunt ţinute să respecte obligaţiile care le sunt impuse de dreptul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2019, Rimševičs şi BCE/Letonia, C 202/18 şi C 238/18, EU:C:2019:139, punctul 57, precum şi Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 216].

85. În al doilea rând, articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF impune statelor membre să ia măsurile necesare pentru a se asigura că comportamentele care constituie o fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, inclusiv fraudele în domeniul TVA-ului, se pedepsesc cu sancţiuni penale efective, proporţionate şi disuasive, care includ, cel puţin în cazurile de fraudă gravă, şi anume cele care implică o sumă minimă care nu poate fi stabilită de statele membre la mai mult de 50.000 de euro, pedepse privative de libertate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C 574/15, EU:C:2018:295, punctul 36 şi jurisprudenţa citată).

86. Ca atare, aceste state trebuie să se asigure că normele privind prescripţia prevăzute de dreptul naţional permit o reprimare efectivă a infracţiunilor legate de astfel de fraude (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. şi M. B., C 42/17, EU:C:2017:936, punctul 36) (...).

91. Din elementele care precedă se poate deduce că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autorităţile penale.

92. Or, existenţa unui asemenea risc sistemic de impunitate constituie un caz de incompatibilitate cu cerinţele articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, astfel cum au fost amintite la punctele 83-86 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 203).

96. În speţă, articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât ele au efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 253, precum şi jurisprudenţa citată).

97. În consecinţă, revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor care decurg din articolul 325 alin. (1) TFUE şi din articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 194, precum şi jurisprudenţa citată).

108. În continuare, reiese din jurisprudenţa Curţii că normele care reglementează prescripţia în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alin. (1) din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2015, Taricco şi alţii, C 105/14, EU:C:2015:555, punctele 54-57).

109. În consecinţă, obligaţia instanţelor naţionale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilităţii, preciziei şi neretroactivităţii infracţiunilor şi pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alin. (1) din cartă.

123. În asemenea împrejurări, ţinând seama de necesara punere în balanţă a acestui din urmă standard naţional de protecţie, pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenţei amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion şi alţii, C 357/19, C 379/19, C 547/19, C 811/19 şi C 840/19, EU:C:2021:1034, punctul 212).

124. În consecinţă, este necesar să se considere că instanţele naţionale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicţionale prin care se urmăreşte sancţionarea pe plan penal a infracţiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menţionat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale.

În ce priveşte aplicabilitatea hotărârii menţionate, Curtea de Apel Piteşti a constatat că prezenta cauză are ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală privind taxa pe valoare adăugată (TVA), ceea ce determină aplicabilitatea directă a prevederilor dreptului Uniunii Europene prin care se statuează necesitatea de a se combate frauda contra intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest sens, Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 26 februarie 2013, în cauza C-617/10, Akerberg Fransson, în care s-a reţinut că în cauzele privind neîndeplinirea obligaţiilor declarative în materie de TVA se afectează resursele proprii ale Uniunii care cuprind veniturile din aplicarea unei cote uniforme a bazelor armonizate de evaluare a TVA-ului, stabilite în conformitate cu normele Uniunii, astfel că există o legătură directă între colectarea veniturilor din TVA cu respectarea dreptului Uniunii aplicabil şi punerea la dispoziţia bugetului Uniunii a resurselor TVA corespunzătoare, de vreme ce orice lacună în colectarea celor dintâi se poate afla la originea unei reduceri a celor din urmă (pct. 24-31).

Potrivit articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, este considerată fraudă gravă oricare fraudă care implică o sumă minimă care urmează să fie stabilită de fiecare stat membru, ce nu poate fi stabilită la o sumă mai mare de 50 000 de euro. Aplicând direct norma comunitară, s-a constatat că prejudiciul imputat inculpatului A. prin fapta de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat de prima instanţă este de peste 50.000 euro, ceea ce constituie o fraudă gravă.

Totodată, aşa cum a constatat Curtea de Justiţie la pct. 96 din decizie, articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi şi nu sunt însoţite de nicio condiţie, astfel încât au efect direct în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea hotărârii Curţii de Justiţie, hotărârea preliminară este obligatorie de la data pronunţării sale pentru toate statele membre, potrivit art. 91 alin. (1) din Regulamentul de procedură al Curţii de Justiţie, care are următorul cuprins:

"Hotărârea este obligatorie de la data pronunţării sale". De altfel, hotărârea preliminară este obligatorie şi conform dreptului intern, prevăzut în art. 2 alin. (9) din Legea nr. 340/2009 privind formularea de către România a unei declaraţii în baza prevederilor art. 35 paragraful (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană.

De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie, hotărârea preliminară interpretează norma de drept comunitar/unional, aşa cum trebuia înţeleasă încă de la intrarea în vigoare a acesteia, fiind aplicabilă raporturilor juridice anterioare momentului pronunţării hotărârii preliminare, astfel că hotărârea preliminară nu creează sau modifică legea, ci este pur declarativă, cu consecinţa că, în principiu, produce efecte de la data la care norma interpretată a intrat în vigoare (Cauza C-455/08, Hotărârea din 23 decembrie 2009, pct. 39).

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine şi autorităţii judecătoreşti. Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, hotărăşte cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii.

Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii.

Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunţate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administratie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunţată în cauzele reunite 28, 29 şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrucken, punctul 3).

În concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene, hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii. (a se vedea Decizia 1039/2012).

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că articolul 325 alin. (1) TFUE şi articolul 2 alin. (1) din Convenţia PIF sunt formulate în termeni clari şi precişi, aplicarea articolelor nefiind însoţite de nicio condiţie, astfel încât au efect direct, ca urmare revine, în principiu, instanţelor naţionale sarcina de a da efect deplin obligaţiilor din aceste norme legale, precum şi de a lăsa neaplicate dispoziţiile interne care, în cadrul unei proceduri care priveşte fraude grave care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, împiedică aplicarea unor sancţiuni efective şi disuasive pentru a combate astfel de infracţiuni.

În sinteză, instanţa europeană a statuat că, ţinând seama de necesara punere în balanţă a standardului naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), pe de o parte, şi a dispoziţiilor articolului 325 alin. (1) TFUE şi ale articolului 2 alin. (1) din Convenţia PIF, pe de altă parte, aplicarea de către o instanţă naţională a standardului menţionat pentru a repune în discuţie întreruperea termenului de prescripţie a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului Uniunii. Prin urmare, dispoziţiile dreptului european anterior menţionate obligă instanţele acestui stat membru să lase neaplicat un standard naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuţie a întreruperii termenului de prescripţie a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.

De asemenea, însăşi instanţa de la Luxembourg a reţinut că situaţia juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale, precum şi din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate pentru infracţiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (pct. 91), iar obligaţia ce revine instanţelor naţionale de lăsa neaplicat standardul naţional de protecţie referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) nu este supusă unor condiţionări sau verificări ce ar reveni instanţelor naţionale, aşa cum a fost cazul, spre exemplu, în hotărârea Tarrico II.

Aplicând direct normele legale anterior citate, cât şi Hotârârea Curţii de Justiţie, rezultă că efectul întreruptiv al actelor procedurale încheiate anterior datei de 25 iunie 2018, fiind guvernat de principiul aplicării legii penale mai favorabile, nu de principiul legalităţii incriminării şi al pedepsei, se impune a se considera că se produce în continuare şi după data de 25.06.2018.

Raportat la cele expuse anterior, Curtea de Apel Piteşti a constatat că, în cauză, au fost efectuate în cursul urmăririi penale acte procedurale, comunicate inculpatului, respectiv aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat, la 29.05.2019. Cu toate acestea, faţă de decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, s-a considerat că acest act nu a avut un efect întrerupător de prescripţie pentru că în perioada cuprinsă între cele două decizii ale Curţii Constituţionale mai sus amintite, instituţia întreruperii termenului de prescripţie nu a mai funcţionat, fiind atinsă de vicii de constituţionalitate. Odată cu adoptarea O.U.G. nr. 71/2002, acest vid legislativ a fost acoperit, ceea ce, în economia prezentei cauze, înseamnă că primul act procesual întocmit în dosar, ajuns deja în faza judecăţii, care a avut efect întrerupător de prescripţie a fost încheierea de şedinţă din 03.06.2022, dată la care termenul de prescripţie generală a răspunderii penale nu era împlinit. Prin activarea efectului întrerupător al prescripţiei răspunderii penale se poate observa că termenul de prescripţie nu s-a împlinit, fiind aplicabile dispoziţiile art. 155 alin. (4) C. pen. sau art. 124 C. pen. din 1969, efectele fiind similare, indiferent de legea penală reţinută.

În ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă, Curtea de Apel Piteşti a observat că prima instanţă a considerat aceasta este reprezentată de C. pen. anterior, punct de vedere cu care instanţa de apel a fost de acord, mai ales că instituţiile juridice aplicabile în cauză şi pentru care se cuvine a fi făcută comparaţia dintre cele două reglementări au aceleaşi efecte, respectiv pedeapsa prevăzută de lege, incidenţa termenului de prescripţie a răspunderii penale şi regimul sancţionator al infracţiunii continuate.

În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată, Curtea de Apel Piteşti a constatat că procurorul a criticat cuantumul acesteia ca fiind nelegal. Instanţa de apel a reţinut că că ultimul act material s-a comis la 29.03.2013, adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 50/2013 (publicată în Monitorul Oficial la 19.03.2013), care a înăsprit regimul sancţionator al variantei agravante a infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina inculpatului. Cum momentul epuizării activităţii infracţionale este cel în funcţie de care se apreciază legea aplicabilă, s-a constatat că incriminarea modificată prin Legea nr. 50/2013 trebuia avută în vedere de prima instanţă la stabilirea pedepsei. Cu toate acestea, instanţa de apel nu a majorat pedeapsa la limita minimă de 7 ani închisoare având în vedere că procurorul de şedinţă a înţeles să modifice motivele de apel şi să transforme calea ordinară de atac declarată dintr-una în defavoarea inculpatului într-una în favoarea inculpatului prin solicitarea ca în cauză să se dispună o soluţie de încetare a procesului penal. În acest caz, s-a considerat că devin aplicabile dispoziţiile art. 418 alin. (2) C. proc. pen.., conform cărora, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia, fiind astfel menţinută pedeapsa stabilită de prima instanţă.

Relativ la cele ce precedă, prin decizia penală nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2019, printre altele, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 123/13.04.2023 pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva hotărârii pronunţată de instanţa de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A. la 10 ianuarie 2024 (dată ştampilă plic - dosar nr. x/2019 C.A. Piteşti).

Prin motivele de recurs în casaţie, în privinţa cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., recurentul inculpat A. a susţinut că, din situaţia de fapt avută în vedere în hotărârea atacată, nu rezultă realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina sa.

S-a făcut trimitere la art. 10 din Legea nr. 82/1991, care reglementează răspunderea din punct de vedere al legii contabilităţii şi s-a susţinut că, prin aceste dispoziţii, nu este stabilită vreo răspundere penală a administratorului. Mai mult, chiar din legea contabilităţii rezultă că administratorul este responsabil de organizarea şi conducerea contabilităţii, iar nu de realizarea efectivă a activităţii contabile, care este în sarcina unui compartiment distinct, condus de directorul economic sau contabilul şef, care răspund pentru aplicarea necorespunzătoare a reglementărilor contabile.

Or, din chiar situaţia de fapt descrisă de instanţă, rezultă că martorii O., P., Q., R. şi S. sunt persoanele care se ocupau de emiterea facturilor şi înregistrarea lor în contabilitate. Mai mult, martorul T. era contabil şi director economic în cadrul Indcarf S.A. Activitatea efectivă de înregistrare în contabilitate a facturilor fictive era realizată de contabili, sub supravegherea unui contabil şef care era şi director economic.

Recurentul a arătat că, prin actul de sesizare a instanţei, a fost acuzat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prin înregistrarea de operaţiuni fictive în contabilitate. Este adevărat că, potrivit art. 46 alin. (1) C. pen., autor este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală, însă din declaraţiile martorilor U., P., Q., R., S. şi T., date în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată, rezultă că recurentul nu a introdus nicio factură în contabilitate, nici direct, nici indirect, toată activitatea de reflectare a documentelor justificative în contabilitate fiind realizată de martori.

Activitatea de autorat nu poate consta în punerea la dispoziţia contabilului a documentelor justificative, precum şi în dispoziţia verbală ca acestea să fie înregistrate, aceste acţiuni putând fi încadrate cel mult ca instigare sau participaţie improprie la săvârşirea fără vinovăţie a infracţiunii de evaziune fiscală (art. 47 şi art. 52 C. pen., respectiv art. 25 şi art. 31 C. pen. din 1969).

În concluzie, recurentul a susţinut că nu a săvârşit acte de executare specifice infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată (art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005), astfel că nu poate fi condamnat pentru o faptă care nici măcar nu i se impută prin rechizitoriu. De asemenea, prin rechizitoriu nu i se impută că ar fi determinat sau ajutat în vreun fel persoanele care au introdus facturile în contabilitate, astfel că nici măcar vreo participaţie proprie sau improprie nu se poate reţine în sarcina sa fără încălcarea obiectului şi limitelor judecăţii, stabilite potrivit art. 371 C. proc. pen.

Plecând de la descrierea faptei, recurentul a apreciat că nu sunt îndpelinite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen.

Referitor la cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., recurentul a arătat că, în faţa instanţei de apel, atât el, cât şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti au solicitat încetarea procesului penal pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale, în considerarea deciziilor nr. 297/2018 şi nr. 358/2022 ale Curţii Constituţionale şi deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Deşi instanţa de apel a reţinut că fapta a fost săvârşită în perioada 2012 - martie 2013, iar termenul de prescripţie generală a răspunderii penale este de 10 ani, nu a constatat că s-a împlinit acest termen, aplicând în mod direct decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-107/23 PPU şi lăsând neaplicată decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În esenţă, instanţa de apel a reţinut că deciziile C.J.U.E. reţin că frauda în materie de TVA intră în sfera de incidenţă a protecţiei penale conferite prin Convenţia PIF, că decizia C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU este aplicabilă în cauze nedefinitiv judecate (aflate în faza apelului), că principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (mitior lex) nu este incident în cauză şi că aplicarea deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie generează un risc sistemic de impunitate. De asemenea, instanţa de apel a reţinut că în cauză este aplicabilă O.U.G. nr. 71/2022, astfel că devin incidente dispoziţiile referitoare la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, fiind aplicabile prevederile art. 155 alin. (4) C. pen. sau art. 124 C. pen. din 1969, efectele fiind similare, indiferent de legea reţinută.

Recurentul a susţinut că, în speţă, este cert că termenul general de prescripţie a răspunderii penale este de 10 ani şi acest termen era împlinit la data judecării apelului şi pronunţării hotărârii de condamnare.

În cauză, trebuie să se analizeze dacă este aplicabilă decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 67/2022 şi dacă s-a întrerupt termenul de prescripţie a răspunderii penale, în anul 2022, aşa cum a reţinut instanţa de apel. De asemenea, trebuie să se analizeze dacă este incidentă decizia C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU.

Referitor la sfera de aplicabilitate a Deciziei C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU, recurentul a susţinut că o primă problemă care trebuie analizată este aceea dacă această decizie se aplică şi în alte cauze decât cele definitiv judecate, unde C.J.U.E. interzice încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi al autorităţii de lucru judecat. Având în vedere dispozitivul deciziei menţionate, recurentul a apreciat că se are în vedere repunerea în discuţie, în situaţia cauzelor soluţionate definitiv, a întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, iar nu punerea în discuţie a intervenţiei prescripţiei generale a răspunderii penale în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată. Chiar din interpretarea literală şi sistematică a textului de lege rezultă că decizia C.J.U.E. din cauza C-107/23 PPU nu este aplicabilă în speţă.

În opinia recurentului, hotărârea pronunţată în cauza Lin poate fi incidentă numai în speţe definitiv soluţionate, deoarece trimiterea preliminară a provenit dintr-o cauză în care se pronunţase o hotărâre definitivă de condamnare. Hotărârile C.J.U.E. sunt aplicabile exclusiv în cazuri similare cu cele în care s-au formulat întrebările sau în care se ridică exact aceleaşi probleme de drept ca cele avute în vedere de curte cu ocazia dezlegărilor sale.

Aşa cum se arată în paragraful 74 din hotărârea pronunţată în cauza Lin, instanţa de trimitere a ridicat două probleme de drept (pe lângă cea privind răspunderea disciplinară), solicitând C.J.U.E. să decidă dacă aceste dispoziţii trebuie interpretate în sensul că instanţele unui stat membru sunt obligate să lase neaplicate, pe de o parte, decizii ale Curţii Constituţionale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală din cauza unei încălcări a principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, precum şi, pe de altă parte, o decizie a instanţei supreme a statului membru menţionat, din care reiese că normele care reglementează aceste cauze de întrerupere, astfel cum decurg din această jurisprudenţă constituţională, pot fi aplicate retroactiv ca lege penală mai favorabilă (lex mitior) pentru a repune în discuţie hotărâri definitive de condamnare, în condiţiile în care aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescrierii răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.

Prima chestiune de drept vizează conţinutul "principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale". Din paragrafele 113-118 ale Hotărârii C.J.U.E. rezultă că principiul legalităţii (încălcat de către legiuitor în privinţa redactării art. 155 alin. (1) C. pen.) face parte din "panoplia drepturilor fundamentale ale omului". Astfel spus, conform Cartei DFUE, legalitatea este element al "patrimoniului juridic al Dreptului Uniunii Europene". În cazul acestui principiu, "supremaţia Dreptului UE" se manifestă inclusiv prin asimilarea şi garantarea lui, având în vedere că Uniunea 1-a adoptat ca atare din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum acesta a fost interpretat de Curtea de la Strasbourg (C.E.D.O.).

Dintr-o altă perspectivă, prin declararea neconstituţionalităţii unei prevederi de drept penal material, acea dispoziţie va fi considerată inexistentă în legislaţie, deoarece ea a conţinut un viciu ab origine, care nu putea fi acoperit prin eventuala sa aplicare provizorie (până la declararea neconstituţionalităţii). Practic, normele contrare Constituţiei sunt nule absolut, Curtea Constituţională constatând în realitate nulitatea prin declararea neconstituţionalităţii lor. Or, quod nullum est nullum producit effectum. De aici reiese că efectele neconstituţionalităţii sunt mai severe decât cele ale abrogării, deoarece în această ipoteză legiuitorul nu a reglementat împotriva Constituţiei, cum se întâmplă în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea, ci doar a ales altă soluţie dintre diferitele legal posibile (toate fiind adoptate cu respectarea legii fundamentale).

Ca atare, răspunsul C.J.U.E. la prima întrebare trebuie înţeles în sensul că instanţele naţionale vor aplica deciziile Curţii Constituţionale prin care este invalidată dispoziţia legislativă naţională, ce reglementa ipotezele de întrerupere a termenului de prescripţie în materie penală, din cauza încălcării principiului legalităţii infracţiunilor şi pedepselor, aşa cum este el protejat în dreptul naţional (similar jurisprudenţei C.E.D.O.), sub aspectul cerinţelor acestuia referitoare la previzibilitatea şi la precizia legii penale, "chiar dacă aceste decizii au drept consecinţă încetarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracţiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene".

S-a susţinut că, în sprijinul unei atare interpretări, trebuie avute în vedere şi următoarele argumente, regăsite în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea decizia nr. 450/RC/2023): din punct de vedere factual, instanţa de trimitere nu a prezentat cu acurateţe situaţia din speţă; dreptul UE nu obligă instanţele naţionale să lase neaplicate deciziile Curţii Constituţionale ori ale Înaltei Curţi şi a practicii naţionale în orice condiţii (de pildă, contra legem); interesele financiare ale UE nu sunt superioare drepturilor fundamentale ale omului, ci sunt subsumate acestora; drepturile fundamentale nu pot fi interpretate în mod restrictiv din perspectiva conţinutului acestora; nu poate fi acceptat un standard dublu, în funcţie de criteriul perioadei (anterior anului 2018 sau ulterior acestuia), deoarece s-ar ajunge la o lex tertia; supremaţia, unitatea şi efectivitatea dreptului UE nu este afectată, întrucât termenele de prescripţie specială sunt suficient de mari în legislaţia naţională (de 8 sau 10 ani); respectarea supremaţiei dreptului UE înseamnă luarea în considerare a Cartei DFUE, care protejează, la rândul ei, drepturile fundamentale. De asemenea, acceptarea în practică a unor derogări, relativ la infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale UE, ar genera discriminări între persoanele condamnate la infracţiuni/care comit astfel de infracţiuni şi celelalte persoane acuzate de săvârşirea altor infracţiuni, inclusiv mai grave (spre exemplu, anumite infracţiuni comise prin acte de violenţă).

Având în vedere că termenul de prescripţie generală era îndeplinit la data judecării apelului, că nu a survenit nicio întrerupere a termenului de prescripţie, potrivit vreunei legi, anterior datei de 03.06.2022, că incidenţa intervenţiei unei întreruperi a termenului de prescripţie se poate face numai prin aplicarea legii sub imperiul căreia incidentul procedural a intervenit (în speţă O.U.G. nr. 71/2022, lege nefavorabilă inculpatului, care ar trebui aplicată retroactiv), că decizia C.J.U.E. invocată de instanţa de apel nu este incidentă în speţă, recurentul a apreciat că soluţia corectă care ar fi trebuit dispusă de Curtea de Apel Piteşti era aceea a încetării procesului penal pentru intervenirea prescripţiei răspunderii penale. Soluţia de condamnare, în aceste condiţii, constituie o gravă încălcare a legii, care trebuie remediată pe calea recursului în casaţie.

Pentru aceste motive, recurentul inculpat a solicitat casarea hotărârii recurate şi, în principal, pronunţarea unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii de care este acuzat şi, în subsidiar, pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal.

De asemenea, recurentul inculpat a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 şi art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. În vederea soluţionării acestei din urmă cereri, pe rolul instanţei supreme a fost înregistrat dosarul asociat nr. x/2019, cu termen la 05 martie 2024.

Prin încheierea din 05 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2019, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost admisă în principiu, în limitele menţionate în considerentele încheierii.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 440 C. proc. pen.., instanţa a constatat că decizia penală nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie (dosarul nr. x/2019) a fost pronunţată în apel şi poate fi atacată cu recurs în casaţie, neregăsindu-se printre hotărârile enumerate de art. 434 alin. (2) C. proc. pen.. Deopotrivă, s-a constatat că cererea de recurs în casaţie a fost formulată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.. şi îndeplineşte condiţiile prevăzute art. 436 alin. (1) şi alin. (6), art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen.. Referitor la îndeplinirea condiţiei impuse de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.., s-a observat că recurentul inculpat a invocat cazurile prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen.

Înalta Curte a reţinut că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel. Pot fi circumscrise cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, criticile vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate prin cazul de casare invocat. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie din cauza dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

În condiţiile în care nu se critică situaţia de fapt, ci se solicită doar o verificare în drept a acesteia, motivul de recurs poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Cu privire la acest caz de casare, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului" (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte a constatat că este admisibilă cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.., în ceea ce priveşte verificarea în drept a situaţiei de fapt cu privire la problema de drept invocată referitor la infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969.

Conform susţinerilor recurentului, din situaţia de fapt avută în vedere în hotărârea atacată, nu rezultă realizarea elementelor constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală reţinută în sarcina sa. În esenţă, recurentul a susţinut că nu a săvârşit acte de executare specifice infracţiunii de evaziune fiscală pentru care a fost trimis în judecată (art. 9 alin. (1) lit. c) raportat la art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969).

Instanţa a reţinut că analiza acestui aspect se realizează strict în raport cu situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fără a se proceda la o analiză a conţinutului mijloacelor de probă sau la o nouă apreciere a materialului probator.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 438 pct. 8 C. proc. pen.., s-a menţionat că acesta vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din C. proc. pen., respectiv: e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În privinţa acestui caz de casare, s-a observat că recurentul inculpat a susţinut că, în mod greşit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripţia generală a răspunderii penale în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, însă această critică nu se circumscrie cazului de casare invocat, care prevede că hotărârile sunt supuse casării când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.

Relativ la cele ce precedă, având în vedere că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. îndeplineşte, în limitele anterior expuse (pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..), cerinţele prevăzute de art. 434-438 C. proc. pen.., a fost admisă în principiu şi trimisă completului competent, în vederea judecării pe fond, conform dispoziţiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Potrivit art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., hotărârile sunt supuse casării dacă "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală". Cazul de casare invocat vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Critica privind neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

Verificând hotărârea atacată din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte situaţia de fapt, pentru infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 5 C. pen., Curtea de Apel Piteşti a reţinut în sarcina inculpatului A. în esenţă că, în perioada 2012- martie 2013, în calitate de administrator de drept al S.C. Indcarf S.A. şi director general al societăţii, în scopul creşterii artificiale a taxei pe valoare de adăugată deductibilă, ce putea fi ulterior compensată cu T.V.A. colectată sau rambursată, a înregistrat în evidenţele contabile achiziţii de prestări de servicii fictive de la S.C. B. S.R.L. (constând în executarea de către această societate de lucrări de reparaţii în valoare de 1.178.000 RON), S.C. D. S.R.L. (constând în executarea de către această societate de lucrări de reparaţii în valoare de 489.800 RON), S.C. C. S.R.L. (constând în realizarea de către această societate de lucrări de construcţii în cuantum de 1.481.800 RON), prejudiciind bugetul consolidat al statului cu suma totală de 609.600 RON (echivalentul a 138.231 euro). S-a stabilit că cele trei contracte care au stat la baza operaţiunilor fictive si eliberării facturilor fiscale fictive, respectiv contractul nr. x/10.11.2012 încheiat cu S.C. B. S.R.L., contractul nr. x/17.12.2012 încheiat cu S.C. D. S.R.L. şi contractul nr. x/23.01.2013 încheiat cu S.C. C. S.R.L., devizele şi procesele-verbale de recepţie a lucrărilor au fost semnate de către inculpatul A. în calitatea de director general cu puteri depline în cadrul societăţii S.C. Indcarf S.A.

Prin criticile formulate prin recursul în casaţie s-a invocat că, în raport cu situaţia de fapt reţinută în sarcina inculpatului A., nu sunt întrunite elementele constitutive ale evaziunii fiscale prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea 241/2005, având în vedere acesta că nu a săvârşit acte de executare specifice elementului material al laturii obiective a infracţiunii. S-a susţinut că singura implicare a inculpatului a constat în semnarea celor trei contracte de prestări servicii, cu privire la care atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au stabilit că sunt fictive, însă persoanele din cadrul serviciului de contabilitate existent la nivelul societăţii au fost cele care au procedat la înregistrarea în evidenţele contabile.

Înalta Curte constată că recursul în casaţie este nefondat.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), constituie infracţiuni de evaziune fiscală următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale: (...) c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive; (...).

Prin incriminarea din art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 legiuitorul a urmărit să sancţioneze o modalitate de diminuare a activului impozabil printr-o conduită activă şi anume prin evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Elementul material al laturii obiective a infracţiunii constă în acţiunea de a evidenţia, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive. "Evidenţierea" nu se rezumă la simpla înregistrare în contabilitate, ci presupune mai multe etape, constând în întocmirea unui document justificativ pentru respectiva operaţiune, evidenţierea operaţiunii în registrele sau jurnalele contabile, evidenţierea operaţiunii în situaţiile contabile recapitulative. Astfel, acţiunea de evidenţiere presupune de regulă mai multe acte de executare: redactarea unui document justificativ fals, evidenţierea operaţiunii reale sau fictive din documentul justificativ fals în registrele contabile, elaborarea situaţiilor contabile recapitulative pe baza acestor date distorsionate (în acest sens Î.C.C.J., dec.pen. nr. 18/RC/2019).

Or, toate înscrisurile semnate de către inculpatul A., în calitatea sa de administrator al al S.C. Indcarf S.A. şi director general al societăţii, respectiv contractele de executare a lucrărilor, devizele şi procesele-verbale de recepţie reprezentau acte pe baza cărora se demonstra faptul că serviciile contractate au fost efectiv prestate (şi justificau astfel plata facturilor emise de cele trei societăţi), se stabilea caracterul deductibil al acestor categorii de cheltuieli şi au stat la baza înregistrărilor în contabilitate, având deci calitatea de documente justificative. În cauză s-a reţinut că aceste operaţiuni sunt fictive, iar S.C. B. S.R.L., S.C. D. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. nu au avut angajaţi din domeniul construcţiilor, nu aveau ca obiect de activitate efectuarea de construcţii sau renovări şi nu au înregistrat în contabilitatea lor facturile emise în baza contractelor.

Ca atare, Înalta Curte constată că evidenţierea în contabilitate a acestor operaţiuni fictive s-a realizat mai întât prin întocmirea de documente justificative fictive (semnate de inculpat), care au fost introduse în fluxul financiar contabil şi au determinat plata facturilor emise S.C. B. S.R.L., S.C. D. S.R.L., S.C. C. S.R.L., urmată de consemnarea respectivelor operaţiuni în actele contabile.

Totodată, Înalta Curte reţine că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991, documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz.

Rezultă, aşadar, că acţiunile reţinute în sarcina inculpatului constituie acte de executare ce se circumscriu elementului material al laturii obiective al infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, semnarea documentelor justificative care atestau prestarea serviciilor şi determinau plata facturilor fiscale constituind o etapă obligatorie, prealabilă, care stă la baza înregistrărilor în contabilitate şi, totodată, a întregului circuit fiscal ce a condus la prejudicierea bugetului consolidat al statului.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte constată că există concordanţă deplină între fapta comisă de recurentul inculpat, astfel cum a reţinută de instanţa de apel şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare, fiind, aşadar, îndeplinite condiţiile de tipicitate ce caracterizează infracţiunea de evaziune fiscală în formă continuată şi agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condiţiile art. 5 C. pen.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Conform dispoziţiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va fi obligat recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 aprilie 2024.