Bribery nexus requirement: exclusion of ad hoc administrative tasks from statutory service duties

Şedinţa publică din data de 14 martie 2024

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, în majoritate, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 288 din 15.03.2023 pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., l-a achitat pe inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această sentinţă, analizând probatoriul administrat în cauză pe parcursul urmăririi penale şi al cercetării judecătoreşti, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, deşi fapta de "pretindere de bani şi foloase necuvenite" există în materialitatea ei, nu este întrunită una dintre condiţiile de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen., respectiv inculpatul A. nu a avut drept atribuţie de serviciu să propună în şedinţa de comandă din data de 16.07.2020 persoanele din cadrul Biroului Control Intern, care sunt exigibile să primească salariul de excelenţă, în baza art. 15 din Anexa nr. VI la Legea nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

Prin urmare, având în vedere că activitatea pentru exercitarea căreia inculpatul a pretins sporul de salariu de la agentul de poliţie B. nu este reglementată drept atribuţie de serviciu nici în legislaţia primară şi nici în legislaţia secundară, în speţă, lipseşte una dintre condiţiile de tipicitate ale laturii obiective ale infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen., respectiv că banii sau foloasele necuvenite să fie pretinse în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A..

Ministerul Public a criticat hotărârea primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că instanţa de fond, în mod greşit, a considerat că lipseşte una dintre condiţiile de tipicitate ale laturii obiective ale infracţiunii de luare de mită, prevăzute de art. 289 alin. (1) C. pen., respectiv că banii sau foloasele necuvenite nu au fost pretinse în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public, făcând, în acest sens, trimitere la dispoziţiile legale care au fost încălcate de inculpat.

Inculpatul A., prin apărător ales, a solicitat achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., arătând că, fapta nu există, întrucât nu i-a solicitat niciodată martorei suma de bani pe care aceasta at fi putut să o primească în urma desemnării sale ca beneficiară a premiului de excelenţă.

Prin decizia penală nr. 1726/A din 02.11.2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2021, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva sentinţei penale nr. 288 din 15.03.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, în dosarul nr. x/2021.

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi, rejudecând cauza în fond, în baza art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., i-a fost aplicată inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen. pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) C. pen., i-au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) şi k) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei pe un termen de supraveghere de 4 ani, stabilit în condiţiile art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, s-a stabilit că inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Ilfov la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de supraveghere desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe în prealabil schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., i s-a impus inculpatului obligaţia de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere s-a stabilit ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 80 de zile la una din instituţiile din comunitatea unde locuieşte, decisă de consilierul de probaţiune, dintre Primăria comunei Tunari sau Clubul Sportiv Tunari, cu excepţia cazului în care acesta nu poate presta munca din cauza stării de sănătate.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În baza art. 404 alin. (2) din C. proc. pen., i s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din C. pen., a căror nerespectare are drept urmare revocarea a beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

Conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., executarea pedepsei complementare începe de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi se va executa în măsura anulării/revocării suspendării.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, în fond.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiaşi sentinţei penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Parchet, au rămas în sarcina statului, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la plata sumei de 500, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că fapta de "pretindere de bani" există în materialitatea ei şi, contrar susţinerilor instanţei de fond, este întrunită, inclusiv, condiţia de tipicitate a infracţiunii prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. referitoare la atribuţiile de serviciu în cadrul cărora inculpatul a pretins suma de bani.

Cu privire la legislaţia primară în baza cărora inculpatul A. avea obligaţia de serviciu de a propune persoane pentru salariul de excelenţă, Curtea a arătat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea nr. 153/2017 şi art. 4 din Legea nr. 360/2002.

Astfel, art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea nr. 153/2017, prevede "Pentru personalul militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil care execută lucrări de excepţie sau misiuni speciale, apreciate ca atare de către conducătorii acestora, se acordă o majorare de până la 50% calculată la solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul de bază"

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 prevede "Poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, prevederile regulamentelor de serviciu şi să îndeplinească ordinele şi dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea sa profesională."

Din dispoziţiile art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea nr. 153/2017 reiese fără dubiu că aprecierea lucrărilor de excepţie se face de către conducătorul persoanelor propuse pentru salariul de merit or, la data săvârşirii faptei, conducătorul Biroului de Control Intern din Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" era inculpatul A. astfel că era în sarcina sa exclusivă aprecierea cu privire la persoana îndreptăţită să primească salariu de excelenţă, sarcină ce decurgea direct din legea care prevedea acest drept.

Aplicabilitatea în cauză a art. 4. alin. (1) din Legea nr. 360/2002 rezultă pe de o parte din conţinutul însuşi al adresei nr. x/13.07.2020 a Serviciului Management Resurse Umane din cadrul Academiei de Poliţie, prin care s-a solicitat ca toţi şefii de structuri să analizeze activitatea din perioada ianuarie - iulie 2020 a întregului personal din subordine, în vederea acordării salariului de excelenţă.

Curtea a reamintit că potrivit art. 4. alin. (1) din Legea nr. 360/2002, poliţistul este obligat să respecte dispoziţiile şefilor ierarhici privind activitatea profesională or, dispoziţia privea în mod direct activitatea profesională a inculpatului A. întrucât, pentru a formula propunerea în vederea acordării salariului de excelenţă, era necesară evaluarea întregului personal din subordine, activitate, care, conform fişei postului, era în sarcina exclusivă a inculpatului.

Cu privire la legislaţia secundară în baza căreia inculpatul A. avea obligaţia de serviciu de a propune persoanele pentru salariul de excelenţă, în cauză sunt incidente sarcinile prevăzute la lit. A). pct. 5, lit. D), secţiunea Sarcini şi îndatoriri lit. s), u), y) din Fişa postului.

Deşi instanţa de fond a apreciat că, potrivit fişei postului, inculpatul A. nu avea ca atribuţie de serviciu desemnarea acestor persoane pentru primirea primelor de excelenţă, Curtea a constatat că, dimpotrivă, potrivit punctului 5, lit. A), inculpatul, ca şef de Birou "planifică, coordonează, conduce, controlează şi evaluează personalul din subordine iar potrivit punctului D. lit. u) acesta coordonează întocmirea de analize, sinteze, puncte de vedere, situaţii centralizatoare şi alte tipuri de rapoarte solicitate de structura ierarhic superioară la termenele stabilite de aceasta ori stabilite de dispoziţiile legale (ceea ce i s-a solicitat în fapt prin adresa nr. x/13.07.2020 - evaluarea personalului din subordine şi propunerea sa, ca şef de structură), lit. y) prevăzând explicit că evaluează anual şi ori de câte ori este nevoie rezultatele şi performanţele individuale ale personalului din subordine" .

Or, trecând peste împrejurarea că aceste solicitări i-au fost adresate direct inculpatului, în calitatea sa de împuternicit şef birou, Curtea a reţinut că tot lui i s-a solicitat participarea la şedinţa de comandă pentru susţinerea candidaturii propuse, unde a şi votat, toate acestea conducând, fără echivoc, la concluzia că acesta era procedura, cunoscută şi asumată ca atare de toată conducerea Academiei de Poliţie, nimeni neinvocând în cadrul acelei şedinţe de comandă că inculpatul nu putea el personal să desemneze persoana pentru prima de excelenţă, că nu are această atribuţie.

Împrejurarea că această procedură nu este - poate - una suficient de transparentă sau implică un grad ridicat de subiectivism nu echivalează însă cu absenţa predictibilităţii sau accesibilităţii sale, de vreme ce toate persoanele o cunoşteau, nici unul dintre martorii audiaţi neinvocând necunoaşterea sa.

Pe de altă parte, este evident că atribuţiile de serviciu au un caracter general dar şi unul specific fiecărei specializări, însă o lege de funcţionare sau chiar un regulament nu pot enumera exhaustiv, în toate detaliile, sarcinile pe care le implică o anumită funcţie, fiind suficientă însă, pentru înţelegerea naturii atribuţiei, descrierea sa în aspectele esenţiale.

Prin urmare, Curtea a constatat că este nefondată aprecierea instanţei de fond conform căreia dacă Regulamentul de organizare şi funcţionare a Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", aprobat prin Ordin nr. 14/02.02.2017 emis de către MAI, publicat în Monitorul Oficial în data de 14.02.2017, regulament în vigoare la data săvârşirii infracţiunii deduse judecăţii, nu prevedea vreo atribuţie de serviciu în sarcina inculpatului, în sensul ca aceasta să propună subordonaţii în vederea acordării salariului de merit, precum şi faptul că, dacă în cadrul Academiei nu este instituţionalizată o procedură cu privire la acordarea acestui spor, adresa emisă în data de 13.07.2020 de către Serviciul Management Resurse Umane din cadrul Academiei de Poliţie, prin care se solicita tuturor şefilor de structuri să analizeze activitatea din perioada ianuarie - iulie 2020 a întregului personal din subordine, în vederea acordării salariului de excelenţă, nu este de natură să creeze în sarcina inculpatului atribuţii de serviciu, deoarece este o simplă solicitare administrativă, şi nu un ordin de serviciu.

În esenţă, funcţia de conducere presupune în principal luarea de măsuri administrative pentru a se asigura buna desfăşurarea a activităţii biroului (repartizarea lucrărilor personalului din subordine, evaluarea subordonaţilor, formularea de răspunsuri la solicitările petenţilor sau ale instituţiilor etc,), măsuri administrative ce se iau în exercitarea atribuţiilor de serviciu iar aprecierea judecătorului că luarea măsurilor administrative nu sunt atribuţii de serviciu este greşită.

Adresa emisă în data de 13.07.2020 de către Serviciul Management Resurse Umane din cadrul Academiei de Poliţie cuprinde o dispoziţie a şefului ierarhic, dispoziţie a cărei îndeplinire de către inculpatul A. era obligatorie conform art. 4 din Legea nr. 360/2002 .

De asemenea este greşită aprecierea conform căreia Ordinul Ministrului nr. S/7/2018 fiind un înscris clasificat, care nu se publică în Monitorul Oficial, nu îndeplineşte condiţia de accesibilitate, pentru a naşte atribuţii de serviciu în sarcina inculpatului atâta timp cât inculpatul A., conform fişei postului, avea accesul la informaţii clasificate din clasa Secrete Stat - nivelul Strict secret şi în consecinţă inculpatul avea acces la ordinul menţionat (nivel de secretizare superior Ordinului Ministrului nr. S/7/2018, lit. S) semnifică nivelul Secret de serviciu - nivel inferior nivelului Strict secret - a se vedea în acest sens H.G. nr. 585/2002).

De altfel inculpatul A. nu a invocat faptul că nu se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu când a nominalizat subordonaţii pentru salariul de excelenţă în nici una dintre declaraţiile date, nu a invocat necunoaşterea acestui ordin, dimpotrivă, a precizat în mod expres că putea să nu propună pe nimeni din cadrul Biroului Control Intern sau pe unul dintre ei (rezultând dincolo de orice îndoială că inculpatul a înţeles că intra în atribuţiile sale de serviciu să aprecieze dacă propune pentru salariul de merit o persoană, două sau niciuna).

În consecinţă, Curtea a apreciat, contrar instanţei de fond, că fapta de pretindere de bani şi foloase necuvenite există în materialitatea ei, fiind întrunită inclusiv condiţia de tipicitate a infracţiunii prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., respectiv inculpatul A. a avut drept atribuţie de serviciu să propună în şedinţa de comandă din data de 16.07.2020, persoanele din cadrul Biroului Control Intern, care sunt exigibile să primească salariul de excelenţă în baza art. 15 din Anexa nr. VI la Legea nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

Ca atare, Curtea, reţinând existenţa infracţiunii de luare de mită, comiterea acesteia de inculpatul A. cu vinovăţia cerută de lege, a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă situată între limitele prevăzute de lege, închisoarea de la 3 la 10 ani, fără executarea sa efectivă în regim de detenţie, prin suspendarea sub supravegherea Serviciului de Probaţiune a conduitei inculpatului pe durata unui termen maxim de supraveghere de 4 ani.

Împotriva hotărârii instanţei de apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A., la data de 07.12.2023, prin apărător ales C., invocând motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a arătat că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a dispus condamnarea sa sub aspectul săvârşirii infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În susţinere, a arătat, în esenţă, că, activitatea pentru care se reţine că a pretins sporul de salariu pe care l-ar fi primit martora B. nu este reglementată drept atribuţie de serviciu a inculpatului.

În acest sens, a menţionat că inculpatul nu a pretins sporul în legătură cu evaluarea agentului de poliţie B., pentru a se putea aprecia că a fost încălcată atribuţia de serviciu prevăzută de pct. D, lit. y) din fişa postului inculpatului, din probele administrate la dosar, rezultând că inculpatul a pretins banii în legătură cu activitatea de a o propune pe martoră în şedinţa de comandă a Academiei de Poliţie din data de 16.07.2020, în vederea acordării salariului de merit.

Astfel, făcând trimitere la declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, s-a arătat că, în vederea acordării salariului de excelenţă, şeful fiecărei structuri făcea propunerea pentru structura pe care o coordona, propunere însoţită de o notă de fundamentare, iar, în şedinţa de comandă nu se putea vota o persoană, în afara propunerilor şefului de structură.

Prin urmare, având în vedere că inculpatul nu a încălcat vreo atribuţie de serviciu prevăzută de fişa postului, fapta reţinută în sarcina sa nu întruneşte exigenţele impuse de legiuitor pentru a fi întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de luare de mită.

Concluzionând, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei penale atacate şi achitarea inculpatului A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Prin încheierea din 01 februarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1726/A din 02 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, dispunându-se, totodată, trimiterea cauzei Completului nr. 6, în vederea judecării pe fond a căii de atac.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În cauză, se constată că recurentul inculpat A. a invocat acest motiv de casare, susţinând, în esenţă, că fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală, deoarece lipseşte condiţia esenţială ataşată laturii obiective ca, banii ori foloasele necuvenite să fie pretinse în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public, câtă vreme inculpatul nu avea drept atribuţie de serviciu să propună în şedinţa de comandă din data de 16.07.2020, persoanele din cadrul Biroului Control Intern, care sunt exigibile să primească salariul de excelenţă.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, cu autoritate de lucru judecat sub aspectul situaţiei de fapt, în esenţă, că, în luna iulie 2020, inculpatul A. a solicitat de la martora B. o sumă de bani constând în cuantumul premiului de excelenţă lunar ce urma a fi încasat de martoră, în schimbul propunerii acesteia pentru a fi desemnată la primirea premiului.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice reţinute şi configurarea legală a infracţiunii de luare de mită incriminată în legea specială, Înalta Curte constată în acord cu hotărârea Tribunalului şi contrar susţinerilor instanţei de apel, că fapta ce îi este imputată inculpatului A., aşa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanţa de apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, nu întruneşte toate elementele de conţinut prevăzute de normele de incriminare.

Astfel, potrivit art. 289 alin. (1) C. pen., fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

Conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 78/2000, infracţiunile de luare de mită, prevăzută la art. 289 C. pen., dare de mită, prevăzută la art. 290 C. pen., trafic de influenţă, prevăzută la art. 291 C. pen., şi cumpărare de influenţă, prevăzută la art. 292 C. pen., se pedepsesc potrivit prevederilor acelor texte de lege. Dispoziţiile art. 308 C. pen. se aplică în mod corespunzător.

Se observă, astfel, că pentru existenţa infracţiunii de reglementată de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor cerinţe esenţiale, una dintre acestea fiind ca acţiunea de pretindere să fie în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, condiţie a cărei existenţă a fost contestată de recurent.

Prin urmare, raportat la împrejurările de fapt reţinute cu titlu definitiv de către instanţa de apel, care nu mai pot fi reevaluate prin intermediul recursului în casaţie, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită cerinţa esenţială prevăzută de norma de incriminare, ca acţiunea de pretindere să fie în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale inculpatului sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, astfel că nu există concordanţă între situaţia de fapt stabilită cu autoritate de lucru judecat şi latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită pentru care s-a dispus condamnarea recurentului inculpat.

Înalta Curte observă, aşadar că inculpatul A. nu a avut drept atribuţie de serviciu să propună în şedinţa de comandă din data de 16.07.2020, persoanele din cadrul Biroului Control Intern, care sunt exigibile să primească salariul de excelenţă în baza art. 15 din Anexa nr. VI la Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

Potrivit art. 15 alin. (1) din Anexa nr. VI la Legea nr. 153/2017"pentru personalul militar, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalul civil care execută lucrări de excepţie sau misiuni speciale, apreciate ca atare de către conducătorii acestora, se acordă o majorare de până la 50% calculată la solda de funcţie/salariul de funcţie/salariul de bază".

Conform art. 15 alin. (3) din Anexa nr. VI din Legea nr. 153/2017, condiţiile de acordare a dreptului prevăzut la alin. (1) se stabilesc prin norme metodologice aprobate prin ordin al ordonatorului principal de credite, în speţă, Ministerul Afacerilor Interne.

Or, potrivit adresei nr. x din 17.06.2022 emisă de către Ministerul Afacerilor Interne, procedura de acordare a majorării salariale este reglementată detaliat prin Ordinul Ministrului nr. S/7/2018 privind aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor legale referitoare la salarizarea personalului militar, poliţiştilor şi personalului civil din Ministerul Afacerilor Interne.

Contrar calificării în drept făcută de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că Adresa emisă la data de 13.07.2020 de către Serviciul Management Resurse Umane din cadrul Academiei de Poliţie, prin care se solicită tuturor şefilor de structuri să analizeze activitatea din perioada ianuarie - iulie 2020 a întregului personal din subordine, în vederea acordării salariului de excelenţă nu este de natură să creeze în sarcina inculpatului atribuţii de serviciu, respectiv să i le completeze cu competenţa de a desemna persoanele beneficiare ale respectivelor prime de excelenţă, astfel încât să fim în prezenţa "pretinderii sumei de bani în legătură cu îndeplinirea actului de serviciu" cum cere norma de incriminare.

Înalta Curte constată că nici fişa postului inculpatului nu conţine vreo îndatorire de serviciu în legătură cu care acesta a pretins sporul de salariu, din probele administrate cu autoritate de lucru judecat la dosar, rezultând că inculpatul nu a pretins sporul de salariu în legătură cu evaluarea agentului de poliţie B., ci în legătură cu activitatea de propunere a martorei în vederea acordării salariului de merit.

Aşadar, având în vedere că activitatea pentru exercitarea căreia inculpatul a pretins sporul de salariu de la martora B. nu este reglementată drept atribuţie de serviciu a inculpatului A., nici de către legislaţia primară şi nici de către cea secundară, Înalta Curte, în majoritate, reţine că lipseşte una dintre condiţiile de tipicitate ale laturii obiective ale infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., în sensul ca banii sau foloasele necuvenite să fie pretinse în legătură cu îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public.

Ca urmare, se constată că soluţia de condamnare a inculpatului pentru infracţiunea de luare de mită este nelegală, în raport de lipsa tipicităţii faptei impunându-se achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Având în vedere considerentele anterior menţionate, Înalta Curte, în majoritate, va admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1726/A din 02 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, va casa, în totalitate, decizia atacată şi, în rejudecare, în baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., îl va achita pe inculpatul A. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate,

Admite recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1726/A din 02 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021.

Casează, în totalitate, decizia atacată şi, rejudecând:

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 396 alin. (5) C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achită pe inculpatul A. pentru infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 martie 2024.

Cu opinia separată, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 1726/A din 02 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021 şi obligării acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Motivarea opiniei separate

În dezacord cu opinia majoritară, consider că se impunea pronunţarea unei soluţii de respingere, ca nefondata, a recursului în casaţie declarat de către recurentul A. împotriva deciziei penale nr. 1726/A din 02 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021., pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalităţii, pe de o parte, şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, pe de altă parte, recursul în casaţie permite cenzurarea legalităţii unei categorii limitate de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres prevăzute de legea procesual penală.

În acest sens, dispoziţiile art. 433 din C. proc. pen.. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând că acest mecanism urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este, însă, una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres şi limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.., instanţa de recurs în casaţie examinând cauza numai în limitele motivelor de casare invocate în cererea de recurs în casaţie şi care pot fi circumscrise cazului de casare invocat, potrivit art. 442 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, recursul în casaţie nu permite reevaluarea unor elemente sau împrejurări factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanţele de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nefiind abilitată, în procedura extraordinară supusă analizei, să dea o nouă interpretare materialului probator şi să reţină o stare de fapt diferită de cea descrisă şi valorificată ca atare în hotărârea atacată. Aceasta deoarece instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă numai dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Recurentul A. a criticat decizia pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., susţinând, în esenţă, că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu este prevăzută de legea penală în condiţiile în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită, deoarece nu se prevedea în fişa postului vreo o atribuţie legată de propunerea unor persoane din subordine pentru acordarea salariului de merit, după cum acest lucru nu rezulta nici din legislaţia primară sau secundară.

Susţinerile recurentului nu pot fi primite, în condiţiile în care, în mod evident, ceea ce solicită aceştia instanţei de recurs în casaţie este reanalizarea probelor administrate şi stabilirea unei alte stări de fapt decât ceea care a fost reţinută definitiv de către instanţa de apel.

În condiţiile în care mare parte din motivele de recurs formulate vizează reanalizarea probelor de vinovăţie administrate în cauza, este de precizat faptul că Înalta Curte, investită cu calea extraordinară de atac, nu poate proceda la unei stări de fapt diferite de cea reţinută de către instanţa de apel.

Ca atare nu se impune analiza acestor critici, ele excedând procedurii judiciare de faţă.

Cu privire la susţinerile recurentului, în primul rând, este de remarcat faptul că instanţa de apel a stabilit pe baza probelor existente la dosarul cauzei, împrejurarea că între atribuţiile de serviciu ale inculpatului intra şi aceea de a propune în şedinţa de comandă din data de 16 iulie 2020 persoanele din cadrul Biroului de Control Intern care sunt exigibile să primească salariul de excelenţă, în baza art. 15 din Anexa nr. VI la Legea nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.

Înalta Curte nu poate proceda la reanalizarea probelor existente la dosarul cauzei, cu privire la acest aspect, întrucât o asemenea activitate ar depăşi limitele competenţei sale.

Starea de fapt este în mod definitiv stabilită de către curtea de apel, iar instanţa de recurs în casaţie poate doar ca să constate eventuala neîncadrare a acestei stări de fapt în tipicitatea obiectivă a infracţiunii stabilită prin norma de incriminare.

Pe de altă parte, chiar dacă ar proceda la o asemenea analiză, cu încălcarea competenţei sale în această cale de atac, prin analiza probelor dosarului, Înalta Curte nu ar putea reţine o stare de fapt diferită de aceea reţinută de instanţa de apel în condiţiile în care există la dosarul cauzei adresa nr. x emisă la data de 14 iulie 2020 de către Serviciul Management Resurse Umane din cadrul Academiei de Poliţie, prin care se solicita tuturor şefilor de structuri să analizeze activitatea din perioada ianuarie - iulie 2020 a întregului personal din subordine, în vederea acordării salariului de excelenţă, iar inculpatul ocupa la data respectivă funcţia de şef al Biroului Control Intern din cadrul Academiei de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza".

În mod evident, dacă nu intra în atribuţiile sale de serviciu emiterea unei asemenea propuneri, inculpatului nu i-ar fi fost adresată solicitarea, iar acesta nu s-ar fi conformat, în sensul formulării unor propuneri ce au fost ulterior discutate în şedinţele de comandă.

În considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a indicat textele legale şi regulamentare în baza cărora a considerat că inculpatul avea atribuţia de serviciu menţionată, iar acestea sunt unele clare.

Distincţia pe care recurentul o face între propunerea pentru acordarea salariului de merit a martorei B., atribuţie care susţine că nu era prevăzută în fişa postului şi evaluarea activităţii acesteia, apare ca fiind una pe de o parte nerelevantă, în condiţiile în care aşa cum a reţinut instanţa de apel aceasta avea atribuţia de a formula respectiva propunere, deci avea această atribuţie de serviciu, iar pe de altă parte ca una nereală, propunerea putând fi formulată doar subsecvent evaluării activităţii martorei, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei, fiind indicate şi elementele orientative ce urmau a determina formularea propunerii.

Pe cale de consecinţă, apreciciez că acţiunea recurentului întruneste tipicitatea obiectivă a infracţiunii reţinute în sarcina sa.

Având în vedere aceste considerente, apreciez că soluţia ce se impunea a fi adoptată în prezenta cauză era aceea de respingere a recursului ca nefondat, soluţia adoptată prin hotărârea criticată fiind una legală şi temeinică.