Sale contract void for lack of cause and illicitity: Supreme Court upholds absolute nullity and rejects buyer's and intervenor's appeals

Şedinţa publică din data de 18 aprilie 2024

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanţa la 21 decembrie 2018 sub nr. x/2018, reclamantul Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.:

- constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de Biroul notarului public B.;

- repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul restituirii prestaţiilor executate în temeiul contractului de vânzare-cumpărare menţionat;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 3.461.004,62 RON, echivalentul sumei de 742.736,732 Euro (sumă evaluată provizoriu la data introducerii cererii de chemare în judecată), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 aferentă perioadei dintre data încheierii acestui contract şi până la data introducerii acţiunii, precum şi obligarea la plata dobânzii legale aferente;

- obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă cu privire la imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de la data introducerii cererii de chemare in judecata până la data restituirii efective a imobilului;

- dispunerea rectificării înscrierilor în cartea funciară, în sensul radierii menţiunilor subsecvente încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi, pe cale de consecinţă, înscrierea reclamantei în calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilelor care au făcut obiectul contractului menţionat, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 15 aprilie 2019, reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat obligarea societăţii pârâte A. S.R.L. la plata dobânzii legale aferente debitului principal, menţionat la pct. 3, calculată pentru perioada de la data cererii de chemare în judecată până la achitarea efectivă a debitului principal estimat, cu titlu provizoriu la suma de 3.461.004,62 RON. Totodată, a solicitat compensaţia judiciară între sumele la plata cărora va fi obligat C. S.A., ca efect al anulării contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001, cu sumele reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi a dobânzii legale datorate de pârâta A. S.R.L., până la concurenta celei mai mici dintre acestea.

În subsidiar, în măsura în care se constată că este imposibilă restituirea totală în natură a prestaţiilor executate de reclamant, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea prin echivalent a prestaţiilor la valoarea actualizată de la data pronunţării hotărârii pentru partea ce nu poate fi restituită în natură.

Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională prin care a solicitat să se dispună în principal, respingerea acţiunii introductive de instanţă ca nefondată, iar în subsidiar, în eventualitatea admiterii acţiunii principale, admiterea cererii reconvenţionale, repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 la Biroul Notarului Public B. în sensul:

a) obligării reclamantei-pârâte la plata preţului achitat de societate reclamantei-pârâte în temeiul contractului de vânzare-cumpărare actualizat cu rata inflaţiei, calculat ca fiind în cuantum de 708.030,14 RON;

b) obligării reclamantei-pârâte la plata sumei de 758.703,38 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă preţului plătit, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, calculată de la data achitării acestuia şi până la data de 1 aprilie 2019, precum şi obligarea reclamantei-pârâte la plata dobânzii legale penalizatoare aferente preţului plătit, în continuare, începând cu data de 1 aprilie 2019 şi până la data restituirii efective. Totodată, a solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16 aprilie 2019, D. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei A. S.R.L. solicitând respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamant ca neîntemeiată şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a formulat, la 15 mai 2019, răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la cererea reconvenţională prin care a solicitat admiterea cererii de chemare în judecată motivat de faptul că instanţa penală a considerat că respectivul contract de asociere în participaţiune a fost nul absolut, întrucât a fost încheiat cu încălcarea principiului specialităţii de folosinţă a persoanelor juridice, fiind reluate o parte din argumentele expuse în acţiunea formulată.

La data de 21 mai 2019, reclamantul-pârât a formulat cerere precizatoare, în ceea ce priveşte capătul nr. 5 din cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, solicitând obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în cuantum de 3.213.421,90 RON aferente debitului principal de la data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la achitarea efectivă a debitului.

Prin încheierea din 21 mai 2019, instanţa a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul D. S.R.L..

Prin sentinţa civilă nr. 540 din 3 mai 2022, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanta Biroul de Turism pentru Tineret S.A., în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., astfel cum a fost modificată şi precizată, şi cererea reconvenţională.

A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de Biroul notarului public "B.".

A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi restituirea prestaţiilor executate în temeiul contractului anterior menţionat.

A obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata sumei de 182.744 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă cu privire la imobilele ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de Biroul notarului public "B." de la data încheierii contractului (16.06.2001) şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 20.12.2018.

A obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata sumei de 12.859 Euro reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă anilor 2018-2019, precum şi în continuare până la data restituirii imobilelor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 de Biroul notarului public "B.".

A obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata dobânzii legale aferentă contravalorii lipsei de folosinţă în cuantum de 80.018,91 RON pentru perioada 2001-01.09.2011, la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă contravalorii lipsei de folosinţă pentru perioada 02.09.2011-20.12.2018 în cuantum de 389.307,84 RON, precum şi în continuare până la data plăţii efective.

A obligat reclamanta-pârâtă către pârâta-reclamantă la plata sumei de 860.639,18 RON reprezentând contravaloarea preţului achitat, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 la Biroul notarului public "B.".

A obligat reclamanta-pârâtă către pârâta-reclamantă la plata dobânzii legale aferentă preţului achitat pentru perioada 2001-01.09.2011, în cuantum de 358.562,59 RON, la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă preţului achitat pentru perioada 02.09.2011-20.12.2018, în cuantum de 238.817,23 RON, precum şi în continuare până la data plăţii efective.

A dispus rectificarea cărţii funciare nr. x - Costineşti în sensul înscrierii reclamantei-pârâte ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului intravilan în suprafaţă de 4.031 mp. din acte şi măsurată de 4102 mp. din localitatea Costineşti, judeţul Constanţa.

În temeiul dispoziţiilor art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008 a obligat reclamanta-pârâtă la restituirea ajutorului public judiciar, prin plata către stat a sumei de 45.716,64 RON.

A obligat pârâta-reclamantă către reclamanta-pârâtă la plata sumei de 56.284 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 21.580 RON taxa judiciară de timbru proporţional pretenţiilor admise, 28.204 RON onorariu avocat şi 6.500 RON onorarii experţi.

A obligat reclamanta-pârâtă către pârâta-reclamantă la plata sumei de 29.317 RON reprezentând cheltuieli de judecată, respectiv 23.404 RON taxa judiciară de timbru şi 5.913 RON onorariu expert.

A dispus compensarea sumelor la care a fost obligată reclamanta-pârâtă cu sumele la care a fost obligată pârâta-reclamantă, inclusiv în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, până la concurenţa celei mai mici dintre ele.

A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind înscrierea reclamantei-pârâte ca titular al dreptului de proprietate asupra construcţiei reprezentând D. situat în staţiunea Costineşti în suprafaţă construită la sol de 1.946,06 m.p.

A respins ca neîntemeiate, capetele de cerere privind solicitarea reclamantei-pârâte şi a pârâtei-reclamante de actualizare a sumelor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă şi preţul achitat, cu rata inflaţiei.

A respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei-reclamante formulată de intervenientul D. S.R.L..

Prin încheierea nr. 260/24.05.2022, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 540 din 3 mai 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă, în sensul că în dispozitiv se va menţiona "Cererea de apel se depune la Tribunalul Constanţa" în loc de "Cererea de apel se depune la Judecătoria Constanţa", cum în mod eronat s-a consemnat. Restul menţiunilor rămânând nemodificate.

Împotriva sentinţei au declarat apel părţile, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, la data de 11 iulie 2022.

Prin decizia civilă nr. 483 din 28 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi au fost respinse ca nefondate apelurile promovate de reclamantul Biroul de Turism pentru Tineret S.A., intervenienta D. S.R.L. şi pârâta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 540 din 3 mai 2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta A. S.R.L. şi intervenienta D. S.R.L..

Recursul pârâtei A. S.R.L..

În memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., pârâta A. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, în rejudecare, admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii principale ca nefondată şi, pe cale de consecinţă, şi a cererii reconvenţionale, iar într-un al doilea subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe, în sensul respingerii capetelor de cerere privitoare la obligarea societăţii recurente la plata contravalorii lipsei de folosinţă şi/sau la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume.

În susţinerea memoriului de recurs, recurenta consideră că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 477 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât nu a analizat si nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod.

Într-o altă critică, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel cuprinde considerente contradictorii - motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, a reţinut că, lipsa cauzei a fost determinată de neîndeplinirea condiţiei de a fi licită, dar nu a mai analizat motivul de apel care viza greşita reţinere, de către prima instanţă, a caracterului ilicit al cauzei, iar pe de altă parte, a reţinut că lipsa cauzei ar fi determinată de lipsa, pentru vânzător, a scopului mediat la încheierea acestui act juridic.

Mai susţine recurenta că, reţinându-se faptul că "lipsa cauzei poate fi determinată şi de neîndeplinirea condiţiei esenţiale de a fi licită" instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a art. 966 şi art. 968 din C. civ. de la 1864 - critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 966 raportat la art. 954 alin. (1) C. civ. de la 1864, reţinând că soluţia instanţei de fond privind constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 pentru lipsa cauzei ar fi corectă, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamantul a invocat nulitatea absolută a actului juridic atacat, motivat de lipsa cauzei acestuia, susţinând, în esenţă că, la perfectarea sa, scopul imediat urmărit de reclamant nu ar fi fost încasarea preţului vânzării, ci executarea obligaţiei de vânzare stabilite în sarcina sa, prin sentinţa civilă nr. 5944/09.10.2000 a Tribunalului Bucureşti.

Aşadar, preluând susţinerile reclamantului, instanţa de fond nu a observat confuzia făcută de acesta între scopul imediat şi scopul mediat, ca elemente ale cauzei actului juridic şi, mai mult, a săvârşit aceeaşi confuzie în considerentele hotărârii sale, critică ce a fost supusă analizei instanţei de apel.

Spre deosebire de instanţa de fond, instanţa de apel nu a reţinut lipsa scopului imediat, ci lipsa scopului mediat urmărit de reclamantul vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare atacat şi, prin aceasta, lipsa cauzei acestui act juridic.

În raport de considerentele deciziei recurate, se poate observa că şi instanţa de apel a făcut o confuzie între scopul imediat şi scopul mediat, ca elemente ale cauzei şi că a reţinut greşit că lipsa scopului mediat ar reprezenta o lipsă a cauzei actului juridic şi, deci, un motiv de nulitate absolută a vânzării.

Prin urmare, în cauza de faţă, este evident că nu se regăseşte ipoteza lipsei scopului imediat al vânzării, întrucât actul autentic translativ de proprietate a cuprins menţiuni privitoare la obligaţiile societăţii pârâte, în calitate de cumpărător, de plată a preţului bunului vândut, corelativ obligaţiei reciproce şi interdependente a reclamantului vânzător de a ne transfera proprietatea asupra bunului imobil determinat în cuprinsul său.

Sub acest aspect, urmează a se observa că, deşi în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a susţinut pretinsa lipsă a scopului imediat la încheierea contractului de vânzare atacat, în realitate, toate susţinerile sale au vizat scopul mediat al actului juridic civil, respectiv motivul determinant al încheierii, din perspectiva reclamantului, a contractului contestat, afirmând că, prin perfectarea acestuia, nu ar fi urmărit încasarea preţului, ci executarea unei hotărâri judecătoreşti, chestiune reţinută ca atare de instanţa de apel.

În aceste sens, trebuie reţinut că aceste susţineri ale reclamantului relevă faptul că, în mod real, ceea ce a înţeles a invoca nu este inexistenţa scopului imediat - şi deci, inexistenţa cauzei, ca şi condiţie de valabilitate a actului juridic civil, ci pretinsa eroare în care s-a aflat, din cauza pronunţării sentinţei civile nr. 5944/09.10.2000 a Tribunalului Bucureşti, asupra scopului mediat al acestei convenţii.

Or, eroarea asupra scopului mediat determină falsitatea cauzei şi atrage anulabilitatea (prescriptibilă) a actului juridic civil, iar nu nulitatea absolută invocată de reclamant.

Astfel, în cauza de faţă, instanţa de apel, reţinând ca atare situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, nu a avut în vedere că, deşi, potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revenea reclamantului, acesta nu a dovedit că motivul determinant care a stat, pentru sine, la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare atacat a constat exclusiv în executarea obligaţiei stabilite în sarcina sa prin sentinţa civilă nr. 5944/09.10.2001 a Tribunalului Bucureşti.

Totodată, se arată că, la baza perfectării vânzării atacate, nu a stat numai sentinţa civilă nr. 5944/09.10.2000 a Tribunalului Bucureşti, ci şi hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor C. S.A. nr. 2/09.06.2001, înscris a cărui validitate nu a fost vreodată contestată şi prin care organul de conducere al reclamantei a hotărât vânzarea actului ce a format obiect al vânzării atacate, în condiţiile stipulate în cuprinsul său.

În continuare, recurenta arată că, în condiţiile în care, s-ar aprecia că instanţa de apel s-ar fi pronunţat şi asupra motivului de apel care viza modalitatea în care instanţa de fond a dezlegat motivul de nulitate absolută constând în cauza ilicită a actului atacat, aceasta apreciază că evocata chestiune a fost tranşată printr-o interpretare şi aplicare eronată a dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864, critica fiind subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşadar, ceea ce a invocat, în cauza de faţă, reclamantul a fost cauza ilicită sub forma fraudei la lege, acesta susţinând că, prin încheierea actului juridic atacat, s-a urmărit fraudarea dispoziţiilor Legii nr. 133/1999, motiv de nulitate care, în opinia sa, nu subzistă.

Mai susţine recurenta că, fundamentat pe o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor art. 485 - 487 C. civ. de la 1864, instanţa de apel a apreciat că nu ar fi întemeiată critica pe care a adus-o hotărârii primei instanţe, în ceea ce priveşte modul în care aceasta a soluţionat capătul de cerere privind obligarea societăţii pârâte la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare autentificat sub nr. x/16.06.2001 - critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, se arată că, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, de care s-a prevalat reclamantul în susţinerea acestui capăt de cerere, cunoaşte şi excepţii, una dintre acestea fiind cea a posesorului de bună-credinţă care este îndreptăţit să reţină fructele culese până la data intentării acţiunii în anularea justului său titlu, neretroactivitatea efectelor nulităţii fundamentându-se, în această ipoteză, pe ideea de protecţie a posesorului de bună-credinţă.

Drept urmare, statuând că, în speţă, societatea pârâtă nu ar fi fost de bună-credinţă, întrucât "prin hotărârea penală definitivă s-a reţinut că aceasta nu îndeplinea condiţiile pentru vânzare", recurenta apreciază că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 486 C. civ. de la 1864.

Aşadar, în virtutea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, în situaţia constatării nulităţii absolute a actului juridic translativ de proprietate, nici chiar posesorul de rea-credinţă nu este dator a plăti proprietarului, în temeiul art. 485 C. civ. de la 1864, "contravaloarea lipsei de folosinţă" a bunului ce a format obiectul actului juridic constatat nul, ci doar contravaloarea "fructelor culese".

În acest sens, recurenta susţine că, de la momentul perfectării actului atacat şi până la data sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată, societatea pârâtă nu a cules "fructe" ale bunului imobil în litigiu, iar reclamantul nu a susţinut şi nici nu a dovedit că pârâta ar fi realizat venituri din închirierea imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare atacat în prezenta cauză.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a respins în mod greşit, fundamentat pe o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor art. 1 şi art. 2 din O.G. nr. 9/2000 şi ale art. 1 şi art. 2 din O.G. nr. 13/2011 - motivul de apel care viza modalitatea în care prima instanţă a dezlegat capătul de cerere privitor la obligarea societăţii pârâte la plata dobânzii legale (penalizatoare) aferente sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, critică subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În raport cu dispoziţiilor legale evocate, recurenta consideră că dobânda legală nu se datorează în orice situaţie, ci numai în situaţia în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, obligaţia este purtătoare de dobândă, dar cuantumul său nu a fost stabilit, iar în speţă, nu se regăseşte niciuna dintre cele două ipoteze menţionate, căci obligaţia de plată a "contravalorii lipsei de folosinţă" solicitate de reclamant nu este nici potrivit legii şi nici potrivit vreunei convenţii a părţilor purtătoare de dobândă al cărei cuantum să nu fi fost stabilit, pentru a se avea în vedere cuantumul dobânzii legale.

Prin urmare, obligaţia de plată a sumei solicitate de reclamant cu titlu de "contravaloare lipsă de folosinţă" ia naştere şi devine scadentă la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti executorii în cauza de faţă, astfel că, până la momentul pronunţării unei asemenea hotărâri, această obligaţie de plată nu există şi prin urmare, nici nu este exigibilă. Or, dobânda legală penalizatoare ar putea fi datorată numai de la data scadenţei obligaţiei de plată, iar nu şi anterior acestui moment, în cazul de faţă anterior naşterii obligaţiei însăşi.

Pentru aceste motive, recurenta se consideră îndreptăţită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată.

Recursul intervenientei accesorii D. S.R.L..

În memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., intervenienta D. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor formulate în cauză.

În temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată este parţial nemotivată pentru că nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul formulat de intervenienta accesorie şi nici motivele pentru care a fost respins apelul A. S.R.L. privind anularea contractului de vânzare pentru cauză ilicită.

În acest sens, se susţine că instanţa era obligată să arate în considerente motivele pentru care a admis sau a respins apărările formulate de intervenient, acestea neputând fi respinse fără nicio analiză, doar pentru că a fost respins apelul părţii în sprijinul căreia a fost formulată cererea de intervenţie, întrucât în cauză s-au formulat apărări întemeiate pe principiul erorii comune şi invincibile, aspecte neevocate de pârâta A. şi care au fost ignorate total de instanţa de apel.

Tot în acelaşi context, recurenta arată că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul pârâtei privitor la constatarea cauzei ilicite a contractului de vânzare

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material din materia cauzei actului juridic, stabilind în mod greşit că motivele de nulitate privind lipsa cauzei şi existenţa unei cauze ilicite pot coexista. De asemenea, instanţa de apel a stabilit în mod greşit că, cauza contractului de vânzare a dispărut în mod retroactiv.

In acest sens, se arată că instanţa de apel a menţinut concluzia greşită a primei instanţe, iar aceste considerente încalcă prevederile art. 966 şi 968 C. civ. de la 1864.

În acest sens, rezultă că condiţiile pentru validitatea cauzei sunt distincte, vizând aspecte diferite ale cauzei. Distincţia dintre obligaţia fără cauză şi cea care are o cauză ilicită fiind evidenţiată de faptul că art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1864 foloseşte termenul "sau" care indică o alternativă, nu un cumul de condiţii, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Mai susţine recurenta, că decizia atacată stabileşte în mod greşit faptul că contractul de vânzare nu a avut cauză. În primul rând, instanţa nu a explicat motivul pentru care cauza C. la încheierea contractului de vânzare ar fi constat exclusiv în respectarea sentinţei nr. 5944/09.10.2000 şi, cum dispariţia retroactivă a acestei hotărâri face cauza să dispară retroactiv şi face să dispară şi cauza constând în obţinerea preţului vânzării.

În al doilea rând, dispariţia retroactivă a obligaţiei de încheiere a contractului de vânzare prin anularea sentinţei nr. 5944/09.10.2000 nu determină dispariţia/lipsa cauzei contractului de vânzare.

În acest context, recurenta susţine că decizia atacată are un raţionament profund viciat, fiind necesară casarea acesteia, întrucât cauza contractului de vânzare există şi este reprezentată de primirea contraprestaţiei - preţul. Astfel, chiar dacă sentinţa nr. 5944/09.10.2000 a fost anulată, aceasta nu ar determina decât, cel mult, existenţa unei erori asupra cauzei mediate a contractului, care este însă sancţionată cu nulitatea relativă şi care nu face obiectul prezentei cauze.

Mai arată recurenta că, cauza contractului de vânzare este licită, pârâta A. fiind de bună-credinţă, iar decizia atacată nu face decât să confirme raţionamentul primei instanţe, fără a-1 analiza şi fără a analiza motivele de apel referitoare la cauza ilicită.

În opinia recurentei, raţionamentul instanţei este greşit şi încalcă normele privitoare la cauza ilicită, la modul de apreciere a condiţiilor de validitate a actelor şi la specificul cauzelor de nulitate.

Astfel, în primul rând, instanţa penală nu a analizat caracterul licit al contractelor de asociere în participaţiune, limitându-se la analiza potenţialelor motive de nelegalitate decurgând direct din activitatea infracţională a lui E., societăţile cocontractante nefiind considerate ca fiind responsabile pentru vreo încălcare a legii.

Aşadar, contrar celor reţinute de prima instanţă şi de instanţa de apel, decizia penală nu a analizat caracterul licit al cauzei şi nu a stabilit o cauză ilicită a contractului de asociere în participaţiune, neexistând considerente care să se aplice cu putere de lucru judecat în prezenta cauză.

În al doilea rând, decizia penală pronunţată în rejudecare după casare de către Curtea de Apel a dispus anularea contractului de asociere al A., reţinând, în mod generic, că aceste contracte reprezentau consecinţa activităţii infracţionale a lui E. şi că, specific pentru pârâtă, contractul ar fi încălcat principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice.

Or, acest considerent este greşit în ce o priveşte pe pârâtă, în condiţiile în care s-a demonstrat în prezenta cauză că pârâta avea, la momentul asocierii cu C., activitatea de turism în obiectul de activitate şi că exercita activităţi de turism în Costineşti, aceste susţineri fiind probate prin înscrisurile redepuse în apel.

Mai susţine recurenta, că considerentele reţinute de instanţa penală nu determină existenţa unei cauze ilicite la încheierea contractului de asociere în participaţiune şi nici a contractului de vânzare şi că, cauza contractului de asociere nu trebuie confundată cu cauza contractului de vânzare, acestea trebuind să fie stabilite şi analizate distinct, în contextul specific în care s-au format.

Aşadar, la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune şi a contractului de vânzare, pârâtei i s-a creat aparenţa drepturilor sale de a se asocia cu C. şi, ulterior, de a achiziţiona D..

Astfel, în mod greşit a fost menţinută concluzia primei instanţe privitoare la caracterul ilicit al cauzei la încheierea contractului de vânzare, stabilindu-se în mod eronat că pârâta nu a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, cu obligarea acesteia la restituirea fructelor bunului - echivalentul lipsei de folosinţă şi dobânda legală aferentă.

Mai susţine recurenta, eroarea comună şi invincibilă la încheierea contractului de vânzare, arătând că decizia atacată a ignorat argumentele intervenientei privitoare la aparenţa de drept a pârâtei la încheierea contractului de vânzare, iar în aceste condiţii, trebuie să se dea valenţă bunei-credinţe şi principiului securităţii circuitului civil, fiind contrară acestor principii anularea contractului de vânzare după o perioadă atât de îndelungată de timp, mai ales în condiţiile în care C. a primit un preţ corect, stabilit prin evaluare, pentru D., nefiind păgubită prin încheierea contractului.

Pentru aceste considerente, D. S.R.L., solicită instanţei supreme admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursurile declarate de recurenta-pârâtă A. S.R.L. şi de recurenta-intervenientă accesoriu D. S.R.L. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul pârâtei A. S.R.L..

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În acest sens, recurenta susţine încălcarea normelor de procedură, apreciind că s-au nesocotit dispoziţiile art. 477 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât instanţa nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate.

În raport cu prevederile evocate de către recurentă, instanţa supremă constată că, procedând la soluţionarea cauzei în limitele stabilite expres de apelant, instanţa de apel a verificat corecta stabilire a situaţiei de fapt şi corecta aplicare a legii de către prima instanţă, sens în care a analizat şi motivat fiecare capăt de cerere din motivele invocate, astfel cum se poate observa în considerentele hotărârii atacate, răspunzând argumentelor părţilor şi analizând probele administrate în cauză, care susţin soluţia pronunţată în dispozitiv.

Aşadar, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

În ceea ce priveşte critica ce vizează motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta A. S.R.L. susţine faptul că, în opinia sa, considerentele instanţei de apel sunt contradictorii, întrucât pe de o parte s-a reţinut că, lipsa cauzei a fost determinată de neîndeplinirea condiţiei de a fi licită, dar nu a mai analizat motivul de apel care viza greşita reţinere de către prima instanţă, a caracterului ilicit al cauzei, iar, pe de altă parte, s-a reţinut că lipsa cauzei ar fi determinată de lipsa, pentru vânzător, a scopului mediat la încheierea acestui act juridic.

Analizând această critică, instanţa supremă apreciază că în mod corect a reţinut instanţa de fond că este lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare în litigiu, întrucât cauza contractului în privinţa vânzătorului S.C. C. S.A. nu exista la momentul încheierii acestuia, sens în care s-a constatat că obligaţia fără cauză nu poate avea niciun efect.

Aşadar, lipseşte cauza contractului de vânzare-cumpărare, adică scopul mediat, atunci când promitentul vânzător nu urmăreşte, prin încheierea actului juridic, să înstrăineze bunul şi să obţină un preţ, ci urmăreşte un alt scop, iar în speţă, se contată că contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat având în vedere sentinţa civilă nr. 5944/09.10.2000 a Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, motivul determinant pentru care promitentul vânzător a încheiat contractul nu a fost acela de a înstrăina imobilul şi terenul în schimbul unui preţ corespunzător, ci executarea unei obligaţii care nu îi revenea.

Astfel, în analizarea cauzei, ca şi condiţie necesară pentru încheierea unui contract, cauza actului juridic reprezintă o condiţie de fond, prin care se înţelege obiectivul urmărit de părţi la încheierea actului, iar la momentul la care instanţa penală a stabilit ca lovit de nulitate absolută contractul pentru fraudarea legii, pe cale de consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între cele două părţi a fost lipsit de cauză, întrucât s-a bazat pe un înscris la încheierea căruia nu a fost respectată condiţia existenţei unei cauze licite.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a apreciat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 966 şi art. 968 C. civ. de la 1864, susţineri care nu pot fi primite.

Astfel, prin reţinerea faptului că este lovit de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare, întrucât cauza contractului în privinţa vânzătorului S.C. C. S.A. nu exista la momentul încheierii acestuia s-a apreciat, în mod corect de către cele două instanţe, incidenţa prevederilor art. 948, art. 966 art. 968 C. civ. de la 1864, reţinându-se nulitatea contractului de vânzare-cumpărare pentru lipsa cauzei la data perfectării acestuia, aplicând astfel efectele nulităţii actului juridic civil quod nullum est, nullum producit effectum, în sensul desfiinţării raportului juridic generat de actul juridic civil lovit de nulitate şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii, precum şi a principiului resoluto iuris dantis, resolvitur ius accipientis.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 966 raportat la art. 954 alin. (1) C. civ. de la 1864, reţinând că soluţia instanţei de fond privind constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 pentru lipsa cauzei ar fi corectă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa supremă constată că, cauza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 încheiat între C. S.A. şi A. S.R.L. nu există, acest aspect fiind corect reţinut de către cele două instanţe.

Aceasta deoarece, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare, la secţiunea privind actele care au stat la baza încheierii acestuia, C. S.A. şi A. S.R.L. au prevăzut în mod expres, faptul că acest contract a fost încheiat în baza sentinţei civile nr. 5944/09.10.2000 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, iar prin sentinţa civilă nr. 540/03.05.2022, Tribunalul Constanţa a analizat întocmai prevederile contractuale convenite de părţi la încheierea contractului de vânzare, fundamentându-şi hotărârea în acest sens pe însuşi contractul de vânzare supus judecăţii, iar obligaţia rezultată din hotărârea anterioară momentului încheierii vânzării, demonstrează faptul că scopul imediat al C. S.A. a fost executarea obligaţiilor izvorâte din sentinţa civilă nr. 5944/09.10.2000, nu de obţinere a preţului.

În acest context, se reţine că, contractul de vânzare supus judecăţii este lovit de nulitate absolută, conform dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864, potrivit cărora "obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect".

Într-o altă critică, recurenta arată faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că soluţia instanţei de fond privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare pentru cauză ilicită ar fi corectă, însă această susţinere nu poate fi primită, întrucât cauza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 încheiat între C. S.A. şi A. S.R.L. este ilicită, aspect corect reţinut de cele două instanţe, contractul respectiv fiind lovit de nulitate absolută, conform dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864, fiind încheiat în scopul fraudării dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 133/1999.

Recurenta mai consideră că instanţa de apel, printr-o interpretare şi aplicare eronată a prevederilor art. 485 - 487 C. civ. de la 1864 a apreciat că nu ar fi întemeiată critica referitoare la modul în care aceasta a soluţionat capătul de cerere privind obligarea societăţii A. S.R.L. la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare autentificat sub nr. x/16.06.2001.

De asemenea, recurenta a precizat faptul ca instanţa de apel în mod greşit a respins motivul de apel care viza modalitatea în care prima instanţă a dezlegat capătul de cerere privitor la obligarea societăţii la plata dobânzii legale aferente sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă.

În cauză, se reţine că Tribunalul Constanţa în mod corect a apreciat că pârâta nu a fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001, în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească penală s-a reţinut că aceasta nu îndeplinea condiţiile pentru vânzare.

Astfel, instanţa penală a reţinut reaua-credinţă a societăţii A. S.R.L. la încheierea contractului de asociere în participaţiune a cărui nulitate a fost pronunţată de aceeaşi instanţă, având în vedere faptul că aceasta a încălcat în deplină cunoştinţă de cauză prevederile art. 34 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune, referitoare la drepturile persoanei juridice care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.

Aşadar, obligarea societăţii A. S.R.L., potrivit hotărârii Tribunalului Constanţa privind plata dobânzii legale aferente contravalorii lipsei de folosinţă, se constată că este legală şi temeinică, recurenta datorând suma de 358.562,59 RON pentru perioada 2001-01.09.2011 şi suma de 238.817,23 RON pentru perioada 02.09.2011-20.12.2018, conform dispoziţiilor art. 1084 C. civ. de la 1864, raportat la art. 1088 din acelaşi Cod.

Prin urmare, instanţa supremă constată că instanţa de apel, în mod legal a menţinut soluţia instanţei de fond care a admis capetele de cerere privind plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, precum şi plata dobânzii legale aferente acesteia, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat de către instanţă, fiind afectat de o cauză de nulitate absolută, determinând aplicarea, pe cale de consecinţă, şi a principiilor efectelor nulităţii în prezenta cauză şi anume principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic şi principiului repunerii în situaţia anterioară.

Prin urmare, recurenta nu a demonstrat încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt reţinută, de către instanţa de apel.

Recursul intervenientei accesorii D. S.R.L..

Recurenta intervenientă accesorie şi-a întemeiat motivele de recurs pe dispoziţiile prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În cadrul motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere când, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii", recurenta susţine faptul că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul formulat de intervenienta accesorie şi nici motivele pentru care a fost respins apelul formulat de pârâta A. S.R.L. referitor la constatarea cauzei ilicite a contractului de vânzare.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere că, în cauză, apelul formulat de pârâta A. S.R.L. a fost respins ca nefondat, iar apelul intervenientei accesorii D. S.R.L. a fost, de asemenea, respins ca nefondat.

În acest context, se reţine că soluţia privind cererea de intervenţie voluntară accesorie, va depinde de soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în judecată, iar în cauza de faţă, cererea principală a fost admisă în parte, iar pârâta A. S.R.L. a căzut în pretenţii, aşa încât, cererea de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtei-reclamante formulată de intervenienta D. S.R.L. a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Astfel, prin intervenţia accesorie formulată de intervenienta D. S.R.L. în favoarea pârâtei A. S.R.L., Înalta Curte constată că aceasta nu a invocat un drept propriu, ci a urmărit ca prin apărările făcute, soluţia în proces, să se dea în favoarea părţii pentru care a intervenit, iar faţă de soluţia de admitere a acţiunii principale, instanţa a respins cererea de intervenţie voluntară accesorie, ca neîntemeiată.

Tot în acelaşi context, recurenta susţine că decizia atacată nu cuprinde motivele pentru care a fost respins apelul pârâtei A. S.R.L. referitor la constatarea cauzei ilicite a contractului de vânzare.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază şi această critică a fi nefondată, întrucât contrar susţinerilor recurentei, hotărârea este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, aspect corect reţinut de instanţa de apel, care a apreciat că "instanţa trebuie să răspundă argumentelor principale ale părţilor şi să analizeze probele decisive administrate în cauză, care susţin soluţia pronunţată, nefiind obligată să răspundă tuturor susţinerilor părţilor".

În cadrul motivului de casare, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta susţine că decizia atacată încalcă normele în materia cauzei ilicite, stabilind în mod greşit că motivele de nulitate privind lipsa cauzei şi existenţa unei cauze ilicite pot coexista.

În acest sens, recurenta apreciază că instanţa de apel a menţinut concluzia greşită a primei instanţe, potrivit căreia, motivele de nulitate absolută privitoare la lipsa cauzei şi la existenţa cauzei ilicite pot coexista, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 966 şi 968 C. civ. de la 1864.

Această critică este nefondată, având în vedere considerentele instanţei de apel, care a reţinut că pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să existe, să fie reală şi să fie licită şi morală, condiţii ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, în caz contrar lipsind cauza.

Tot în acelaşi context, s-a reţinut că nevalabilitatea cauzei poate fi determinată de neîndeplinirea uneia dintre condiţiile acesteia, pentru că aceasta nu poate fi valabilă decât dacă întruneşte cumulativ cele trei condiţii, astfel că, lipsa cauzei poate fi determinată şi de neîndeplinirea condiţiei esenţiale de a fi licită, cum este şi speţa de faţă.

Într-o altă critică, recurenta susţine că decizia atacată a stabilit în mod greşit lipsa cauzei contractului de vânzare, însă aceste critici sunt nefondate, întrucât cauza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.06.2001 încheiat între C. S.A. şi A. S.R.L. nu există, aspect corect reţinut de cele două instanţe.

Aceasta deoarece, în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare menţionat, la secţiunea privind actele care au stat la baza încheierii contractului, C. S.A. şi A. S.R.L. au prevăzut în mod expres faptul că acest contract a fost încheiat în baza sentinţei civile nr. 5944 din 9 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2000, iar prin sentinţa civilă nr. 540 din 3 mai 2022, Tribunalul Constanţa a analizat întocmai prevederile contractuale convenite de părţi la încheierea contractului de vânzare care face obiectul prezentei cauze, fundamentându-şi hotărârea în acest sens pe contractul de vânzare supus judecăţii.

Aşadar, obligaţia rezultată din hotărâre, anterioară momentului încheierii vânzării, dovedeşte faptul că scopul imediat al C. S.A. a fost executarea obligaţiilor izvorâte din sentinţa civilă nr. 5944 din 9 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Tot în acelaşi context, se reţine că Înalta Curte a respins, prin decizia 2119 din 14 decembrie 2016, recursul formulat de A. S.R.L., menţinând astfel decizia Curţii de Apel Bucureşti, prin care instanţa a admis cererea de revizuire formulată de C. S.A., schimbând în tot sentinţa civilă nr. 5944 din 9 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, respingând astfel, cererea formulată de către A. S.R.L. pentru obligarea C. S.A. la vânzarea cu plata în rate a activelor obţinute în baza contractului de asociere în participaţiune nr. x/16.06.2001.

Prin urmare, faţă de soluţionarea de către instanţa supremă, în mod definitiv a legalităţii hotărârii ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare, se reţine că acesta a fost lipsit în mod retroactiv de unul dintre elementele esenţiale pentru încheierea sa valabilă, respectiv existenţa cauzei.

Din această perspectivă, se constată că evocatul contract de vânzare supus judecăţii este lovit de nulitate absolută, aspect corect reţinut de către instanţele de fond şi de apel, întrucât cauza contractului în privinţa vânzătorului S.C. C. S.A. nu exista la momentul încheierii acestuia.

Mai susţine recurenta că, cauza contractului de vânzare este licită, pârâta A. fiind de bună-credinţă, iar decizia atacată nu face decât să confirme raţionamentul primei instanţe, fără a-1 analiza şi fără a analiza motivele de apel referitoare la cauza ilicită.

Susţinerea recurentei nu poate fi primită, în condiţiile în care, din întreaga conduită a A. S.R.L., chiar de la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune, a rezultat că aceasta nu a fost de bună-credinţă, aspect corect reţinut atât de către organele de urmărire penală prin rechizitoriul întocmit în dosarul penal, cât şi de instanţa penală, prin decizia nr. 180/A/27.06.2014.

Astfel, instanţa penală a reţinut cu privire la contractul nr. x/14.05.1999 dintre S.C. C. S.A. şi S.C. A. S.R.L. Bucureşti cu privire la D. din Costineşti, că acesta a fost încheiat fără ca societăţile să fi desfăşurat vreo activitate de la înfiinţare sau fără să fie trecute în statut ca obiect de activitate turismul, context în care, contractul de asociere în participaţiune a fost considerat nul absolut de către instanţa penală, fiind încheiat cu încălcarea principiului specialităţii de folosinţă a persoanelor juridice, potrivit art. 34 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, cauza contractului de vânzare este licită, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că acest aspect a fost lămurit anterior, fiind corect apreciat de către instanţa de fond şi de apel.

Astfel, prin hotărârea penală s-a reţinut că atât contractul de asociere în participaţiune ce a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a fost solicitată a fi constatată, dar şi actele în temeiul cărora s-a încheiat contractul de asociere, au cauză ilicită, atunci şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.06.2001 are cauză ilicită.

Într-o ultimă critică adusă deciziei atacate, recurenta susţine că în mod greşit a fost menţinută concluzia primei instanţe privitoare la caracterul ilicit al cauzei la încheierea contractului de vânzare, stabilindu-se în mod eronat că pârâta nu a fost de bună-credinţă la încheierea contractului, cu obligarea acesteia la restituirea fructelor bunului - echivalentul lipsei de folosinţă şi dobânda legală aferentă.

Aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere că pârâta A. S.R.L. datorează contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilelor, întrucât are calitatea de posesor de rea-credinţă. Aceasta cunoştea încă de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare care sunt viciile acestui act, astfel că, în ceea ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară, se constată că acest aspect operează ca efect al nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi a principiului restitutio in integrum, iar veniturile care se obţin din cedarea folosinţei imobilelor sunt fructe civile, fiind incidente prevederile art. 485 - 486 C. civ. de la 1864.

Aşadar, daunele-interese datorate de pârâtă au fost calculate la nivelul dobânzii penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/20007, respectiv conform art. 3 raportat la art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/20118 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţiile băneşti, instanţa de apel reţinând că instanţa de fond în mod temeinic a admis capetele de cerere referitoare la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului, precum şi la plata dobânzii legale aferente acesteia, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat de către instanţă, fiind afectat de o cauză de nulitate absolută.

Referitor la cererea intimatului-reclamant Biroul de Turism pentru Tineret S.A. privind obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimatul-reclamant Biroul de Turism pentru Tineret S.A. a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 2.436,53 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu avocaţial dovedite prin înscrisurile aflate la paginile 122-125 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, instanţa supremă, constatând îndeplinite cerinţele art. 452 şi pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă A. S.R.L. şi recurenta-intervenientă accesoriu D. S.R.L. să plătească intimatului-reclamant suma de 2.436,53 RON constând în onorariu avocaţial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă A. S.R.L. şi de recurenta-intervenientă accesoriu D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 483 din 28 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, pe care le va obliga la plata sumei de 2.436,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-pârâtă A. S.R.L. şi de recurenta-intervenientă accesoriu D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 483 din 28 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă de insolvenţă şi litigii cu profesionişti şi societăţi, în contradictoriu cu intimatul-reclamant BIROUL DE TURISM PENTRU TINERET S.A..

Obligă recurenţii la plata sumei de 2.436,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatului-reclamant.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 aprilie 2024.