Appeal annulled; penalties award of 307,004.96 RON under commercial contract stands as grounds challenge facts, not legality.

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la 23 decembrie 2020, reclamanta A. S.R.L., în insolvenţă, a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 307.004,96 RON, reprezentând penalităţi de întârziere datorate în temeiul raporturilor contractuale desfăşurate între părţi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1326/09.05.2022, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a respins ca neîntemeiate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L, prin administrator judiciar C., a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1019A din 21 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în totalitate sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 307.004,96 RON, a admis în parte cererea expertului judiciar D. şi a majorat onorariul acordat acestuia cu suma de 8.000 RON, în sarcina intimatei-pârâte, a obligat această din urmă parte la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.928 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 2.000 RON, reprezentând onorariu expert şi suma de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocat.

Pârâta B. S.R.L. a recurat această din urmă hotărâre, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia şi după rejudecare, respingerea acţiunii în ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei 307.004,96 RON, cu cheltuieli de judecată.

În susţinere, recurenta a expus, sub un prim aspect, argumentele formulate în faţa instanţelor de fond din perspectiva cărora a apreciat că acţiunea reclamantei este neîntemeiată.

Astfel, a afirmat că debitul pretins la plată nu este datorat, având în vedere înţelegerea părţilor, faptul că intimata nu a emis facturi pentru accesoriile pretinse, iar raportat la dispoziţiile art. 1.539 C. civ., intimata, acceptând fără rezerve executarea obligaţiei de plată din partea recurentei, a renunţat în mod tacit la dreptul de a solicita penalităţi de întârziere şi, implicit, şi la clauza penală stipulată în contract.

De asemenea, a precizat că între părţi există o practică cu privire la modalitatea în care plăţile facturilor emise de intimată se realizau.

În ceea ce priveşte cuantumul penalităţilor, a susţinut că la dosar nu au fost depuse toate facturile fiscale şi documentele care să ateste plăţile efectuate, data la care trebuia să fie emisă fiecare factură în funcţie de comanda efectuată şi de produsele livrate.

În continuare, evocând prevederile art. 11 din contract, a subliniat că aplicarea ştampilei cu menţiunea "recepţie marfă B." nu era suficientă pentru determinarea exactă a penalităţilor de întârziere. Aceasta, în condiţiile în care facturile emise de intimată nu cuprindeau nicio menţiune cu privire la data primirii lor de către recurentă, iar pentru comunicarea lor părţile au prevăzut în contract o procedură specială care nu putea fi omisă sau înlăturată de intimată.

Pe cale de consecinţă, recurenta a apreciat că, nefiind respectate prevederile contractuale, reclamanta nu putea pretinde plata penalităţilor de întârziere.

Asupra momentului de la care începeau să curgă accesoriile aferente debitului principal, recurenta a apreciat că în lipsa dovezilor de comunicare a facturilor, acesta nu putea fi stabilit.

A mai susţinut că intimata nu a făcut dovada transmiterii facturilor conform prevederilor contractuale, respectiv prin curier, cu confirmare de primire, în condiţiile în care de acest aspect era condiţionată aplicarea şi perceperea accesoriilor.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a încălcat voinţa părţilor, întrucât, potrivit contractului, penalităţile erau datorate numai dacă intimata respecta procedura stipulată în cuprinsul acestuia, respectiv comunica facturile prin curier, cu confirmare de primire. Or, în măsura în care această procedură nu a fost urmată, sancţiunea ce intervenea era decăderea părţii din dreptul de a mai solicita accesoriile aferente debitului principal.

De asemenea, a arătat că instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii atunci când evaluează probatoriul cauzei, iar sarcina acesteia este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de voinţa părţilor prin actele încheiate şi regulile speciale stabilite de acestea.

În acest context, a invocat principiul specialia generalibus derogant, subliniind că, în temeiul acestuia şi a limitelor instituite de art. 5 C. civ., nu era permisă înlăturarea de la aplicare a dispoziţiei speciale din convenţia părţilor.

A mai afirmat că nedepunerea dovezilor de comunicare a facturilor a fost sesizată şi de expertul judiciar prin raportul de expertiză întocmit, aspect care, potrivit acestuia, l-a plasat în imposibilitate de a efectua expertiza.

În continuare, autoarea căii de atac a prezentat elementele raportului de expertiză judiciară efectuată în cauză, precum şi dinamica raporturilor comerciale dintre părţi, subliniind că niciun document dintre cele prevăzute de art. 11 din contract nu a fost depus de intimată în dovedirea pretenţiilor sale. A arătat că relevanţă sub acest aspect prezintă şi somaţia transmisă de către administratorul judiciar al intimatei în care se menţionează că există facturi stornate, precum şi plăţi în avans efectuate de autoarea căii de atac.

Potrivit recurentei, depunerea înscrisurilor sus-menţionate era esenţială pentru determinarea penalităţilor de întârziere, având în vedere clauzele contractuale, dar şi faptul că acestea au fost contestate de intimată.

Autoarea căii de atac a mai arătat că în apel se impunea respingerea probei cu expertiza contabilă. În susţinere, a prezentat argumentele invocate în etapa devolutivă, subliniind că prin contract părţile au stabilit în mod expres actele pe care intimata ar fi trebuit să le prezinte în dovedire şi nu le-a depus nici în primă instanţă, deşi i s-a pus în vedere, iar aspectele invocate în apel nu reprezentau chestiuni noi care să justifice încuviinţarea administrării acestei probe.

La 4 ianuarie 2024, intimata, în insolvenţă, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului. În susţinerea primei excepţii, a arătat că din înscrisurile transmise acestei părţi rezultă ca autoarea căii de atac nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a timbra recursul. În motivarea celei de-a doua excepţii, intimata a afirmat, în esenţă, că susţinerile recurentei vizează starea de fapt, interpretarea contractului şi probatoriul cauzei şi că acestea reprezintă chestiuni de netemeinicie, incompatibile cu calea de atac exercitată . A mai arătat că prin cererea de recurs, autoarea căii de atac îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de soluţia instanţei de apel. Pe acest temei, a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, intimata a renunţat la excepţia netimbrării.

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin motivarea recursului trebuie înţeles nu doar indicarea unuia dintre motivele de casare, ci şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modalitatea de judecată a instanţei, raportată la motivul de recurs. Cu alte cuvinte, ipotezele statuate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt suficient de acoperitoare pentru a permite remedierea oricărei neregularităţi pe tărâmul dreptului substanţial, dar numai dacă invocarea acesteia de către recurent se face cu respectarea tuturor cerinţelor legale.

Aceasta, întrucât recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, care vizează în prealabil analiza măsurii în care criticile aduse hotărârii instanţei anterioare se încadrează sau nu în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Demersul judiciar de faţă este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ, potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. În susţinere, autoarea căii de atac arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 11 din contract prin raportare la faptul că intimata-reclamantă nu a făcut dovada comunicării facturilor fiscale prin curier. Pe acest temei, consideră că nu se putea determina cuantumul penalităţilor şi momentul de la care accesoriile erau datorate. De asemenea, susţine că în lipsa parcurgerii procedurii de la art. 11 din contract, instanţa de apel, admiţând apelul, a încălcat voinţa părţilor şi că, în mod nelegal, aceasta a încuviinţat proba cu expertiză contabilă.

Aceste susţineri reprezintă chestiuni de netemeinicie care repun în discuţie elemente factuale şi probatorii ale cauzei, incompatibile cu calea extraordinară de atac a recursului, ale cărei limite sunt stabilite de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie; numai instanţa de apel, ca instanţă de control devolutiv, are plenitudine de apreciere asupra probelor administrate în cauză şi este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora. De altfel, aspectele sesizate au făcut obiectul analizei instanţei de apel, primind o dezlegare din partea acesteia.

Instanţa supremă observă faptul că prin criticile invocate, recurenta urmăreşte, în realitate, efectuarea unui control de fond prin reevaluarea situaţiei de fapt stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator, chestiune nepermisă în raport cu ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs autoarea căii de atac impută instanţei de prim-control judiciar nerespectarea voinţei părţilor din perspectiva procedurii stabilite de părţi în contract pentru comunicarea facturilor - prin curier, cu confirmare de primire -, şi de care, potrivit recurentei, era condiţionată perceperea penalităţilor de întârziere.

Analiza actelor dosarului relevă că aceste susţineri au fost invocate direct în recurs, cu încălcarea prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care chestiunea astfel cum a fost sesizată în recurs nu a fost supusă dezlegării instanţelor de fond, deşi problema comunicării facturilor a reprezentat elementul central al judecăţii în etapele procesuale anterioare.

Totodată, aspectele privind comunicarea facturilor prin curier ignoră problema litigioasă dedusă judecăţii în apel, precum şi raţionamentul expus de către instanţa de prim-control judiciar sub acest aspect. Astfel, întemeiat pe raportul de expertiză judiciară, instanţa de apel a reţinut că înregistrarea facturilor în contabilitatea intimatei are semnificaţia primirii lor, acesta fiind şi momentul de la penalităţile au început să curgă.

Împotriva acestor considerente, autoarea căii de atac nu formulează nicio critică şi nici nu indică greşeala de judecată a instanţei de apel, ci se rezumă să reia susţinerile sale din etapa devolutivă privind lipsa comunicării, fără a le corela cu raţionamentul instanţei de prim-control judiciar şi fără a dezvolta alte argumente care să justifice raţionamentul eronat al acesteia.

Or, expunerea argumentelor din apel, neurmate de nicio critică îndreptată împotriva considerentelor instanţei de apel nu este de natură să răspundă exigenţelor prevăzute de 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. şi să determine limitele sesizării instanţei de recurs al cărei control este subsumat verificării conformităţii hotărârii cu normele de drept pretins încălcate.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta critică evaluarea probelor în apel şi modul de soluţionare a litigiului în raport cu situaţia de fapt, exprimându-şi nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată calea de atac devolutivă, şi nu interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor legale indicate.

Mai mult, stabilirea momentului de la care încep să curgă penalităţile, respectiv data primirii lor de către recurentă, nu poate face obiectul verificărilor instanţei de recurs, de vreme ce fundamentul concluziilor instanţei de prim-control judiciar sub acest aspect l-a reprezentat probatoriul cauzei, respectiv raportul de expertiză contabilă efectuat în apel.

În privinţa aspectelor privind renunţarea intimatei la dreptul de a pretinde penalităţile aferente sumei achitate cu întârziere, Înalta Curte constată că acestea au făcut obiectul dezbaterilor în faţa primei instanţe, care, în urma valorificării probelor, a stabilit că o ipoteza sesizată nu este incidentă în cauză. Aceste considerente nu au fost contestate în apel de către pârâtă, intrând în puterea de lucru judecat, aşa încât reexaminarea lor în această cale extraordinară de atac nu mai este permisă.

Invocarea în recurs a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a unor considerente ale instanţei de apel şi a unor dispoziţii de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, în lipsa oricărui efort al părţii de a demonstra, concret şi efectiv, în ce a constat greşeala de judecată a instanţei devolutive; examinarea recursului nu presupune, de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza punctuală a pretinselor erori de judecată care, prin modul în care sunt dezvoltate şi susţinute, fac posibilă încadrarea lor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte aminteşte că în temeiul principiului legalităţii căilor de atac, consacrat la nivel constituţional de art. 129 din Constituţia României şi prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), părţile sunt obligate să exercite căile de atac cu respectarea rigorilor legii, inclusiv sub aspectul motivării lor.

Aşa fiind, constatând că susţinerile părţii recurente nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi că în lipsa unor critici de nelegalitate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs intră sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2), raportat la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare şi, în consecinţă, va anula recursul, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei în recurs, dând eficienţă dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimată a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor depuse potrivit art. 452 din acelaşi act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1019A din 21 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar C..

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2024.