Prescription of contractual damages for lost use of undelivered housing: principal right status and validity of interruptive acknowledgments under Decree-Law No. 167/1958

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10.12.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia Naţională Pentru Locuinţe (ANL), Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Oraşul Voluntari şi Sector 1 Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige în solidar pârâţii să plătească reclamantei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei din Cartierul Henri Coandă, începând de la data la care aceasta trebuia predată la cheie şi până la predarea imobilului cu toate utilităţile funcţionale, despăgubiri evaluate la suma de 650 euro/lună, în echivalentul în RON la cursul valutar stabilit de B.N.R. în ziua plăţii efective, respectiv 85.800 euro până în octombrie 2018, data formulării acţiunii şi în continuare, până la predarea la cheie a locuinţei către reclamantă; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2646/17.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate şi a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Oraşul Voluntari, a obligat pârâta ANL la plata sumei de 51.100 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii, cu titlu de despăgubiri aferente lipsei folosinţă, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, şi a obligat pârâta ANL la plata către reclamantă a sumei de 14.290,21 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A., pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General.

Prin decizia civilă nr. 1797 A din 24 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca lipsit de interes apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a fost admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentinţa civilă primei instanţe, în sensul că a fost obligată pârâta ANL să plătească reclamantei suma de 498,56 euro/lunar, în echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, începând cu 01.06.2020 şi în continuare până la data recepţiei finale a locuinţei, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate, a fost obligată pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe să plătească reclamantei suma de 3.948,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtului Oraşul Voluntari, prin Primar, de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi, după rejudecarea cauzei, respingerea acţiunii, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recursul a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinere, a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, reţinând în mod greşit ca în cauză au intervenit recunoaşteri repetate din partea debitoarei, apte să întrerupă cursul termenului de prescripţie. În acest sens, a afirmat că, în conformitate cu norma legală enunţată, pentru ca recunoşterea să producă efect întreruptiv este necesar ca manifestarea de voinţă să privească dreptul a cărui acţiune se prescrie, în speţă, pretenţiile reclamantei.

De asemenea, a susţinut că textul de lege prevede în mod limitativ actele întreruptive, iar corespondenţa purtată între ANL şi celelalte părţi nu se încadrează în ipoteza textului de lege menţionat, pentru a avea ca efect recunoaşterea de către ANL a despăgubirilor solicitate în cauză.

Recurenta a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că prejudiciul se produce pe măsura săvârşirii, în mod continuu, a faptei ilicite constând în neîndeplinirea obligaţiei contractuale de predare a imobilului finalizat cu toate utilităţile necesare, întrucât despăgubirile solicitate sub forma daunelor pentru lipsa de folosinţă au regimul juridic al unor prestaţii accesorii, fiind vorba de o sancţiune pentru neexecutarea la termenul convenit a unei obligaţii principale, care constă în obligaţia de a preda imobilul contractat.

De asemenea, a apreciat că pretenţiile deduse judecăţii nu au caracter succesiv, deoarece o obligaţie este cu executare succesivă atunci când are caracter recurent, iar prestaţia trebuie realizată continuu, nu şi atunci când realizarea obligaţiei unice presupune curgerea unei perioade de timp.

A mai afirmat că reclamanta cunoştea faptul că prin neefectuarea lucrărilor până la termenul de predare convenit s-a creat un prejudiciu în patrimoniul său, adică la 28.09.2007, astfel că de la această dată a început să curgă termenul de prescripţie atât prin raportare la data comiterii pretinsei fapte ilicite, cât şi la data cunoaşterii prejudiciului, indiferent de tipul recunoaşterii.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că obligaţiile asumate de ANL sunt obligaţii de diligenţă, şi nu de rezultat, întrucât obligaţia ANL era de a depune toate diligenţele necesare atingerii unui anumit rezultat, fără a se obliga la producerea lui, aşa cum a fost identificat şi stabilit prin contractul de construire.

Subsecvent, a arătat că întinderea mandatului acordat se încadrează în limitele şi particularităţile unui mandat convenţional tipic şi special, care trebuie interpretat în mod restrictiv, deoarece acţiunea de a urmări executarea şi finalizarea construcţiei presupune o activitate de supraveghere care nu poate avea acelaşi sens cu cea de a finaliza lucrările de construire şi edilitare.

Astfel, a apreciat că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, atribuind ANL o obligaţie de rezultat inexistentă, cu ignorarea probatoriului care atesta diligenţele depuse de ANL pe lângă constructor şi autorităţile locale.

În ceea ce priveşte prejudiciul viitor, se arată că hotărârea sub acest aspect este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât prejudiciul nu este cert şi nu este o consecinţă directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contract.

La 28 august 2023, intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2646/17.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în ceea ce priveşte soluţia instanţei de respingere a cererii de chemare în judecată formulate în contradictoriu ea şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 31 august 2023, intimata A. a fomulat întâmpinare prin care a invocat, în baza art. 24 alin. (2), raportat la art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului. Pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor; niciuna dintre părţi nu a formulat punct de vedere la raport.

La termenul din 25 ianuarie 2024, instanţa supremă, constituită în complet de filtru, a respins excepţiile netimbrării, lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului Municipiul Bucureşti şi a nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia pe fond. În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, aceasta a fost calificată ca fiind o apărare de fond ce urmează a fi avută în vedere la soluţionarea recursului.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de casare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Preliminar, se constată că prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel sub trei aspecte, soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, calificarea greşită a obligaţiei asumate de ANL prin contractul de mandat ca fiind o obligaţie de rezultat şi acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul viitor.

Sub acest aspect, autoarea căii de atac invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură. Subsecvent, în ceea ce priveşte considerentele instanţei de prim-control judiciar în legătură cu excepţia prescripţiei şi prejudiciul viitor, a apreciat că în cauză este incident şi motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 6 al aceluiaşi text de lege, fără a dezvolta argumente distincte în susţinerea acestei ipoteze.

Faţă de modalitatea de configurare a ultimului caz de casare, Înalta Curte urmează a-l înlătura fără o cercetare în fond, întrucât ipoteza nemotivării, astfel cum aceasta este reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu înglobează şi situaţia în care în care pretinsa nemotivare este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a unei norme legale de către instanţă, aspectele sesizate urmând a face obiectul verificărilor integrate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ.

Primul set de critici îndreptate împotriva hotărârii recurate vizează, în esenţă, prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantei şi deduce verificării chestiuni legate de natura dreptului litigios şi de termenul de prescripţie, atât din perspectiva întinderii acestuia în timp, cât şi a incidenţei ipotezei reglementate de art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Statuând asupra acestor chestiuni, instanţa de apel a arătat că prima instanţă în mod corect a aplicat dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi ale art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, reţinând că termenul general de prescripţie este de 3 ani şi că atunci când dreptul se referă la repararea unei pagube cauzate de o faptă ilicită, prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Contrar susţinerilor pârâtei ANL, a statuat că, faţă de obiectul cauzei - acordarea unor despăgubiri pe temeiul răspunderii civile contractuale, pentru lipsa de folosinţă a imobilului pe perioada cuprinsă de la momentul la care trebuia predat "la cheie" şi până la momentul efectivei predări -, prejudiciul s-a produs pe măsura săvârşirii în mod continuu a faptei ilicite constând în neîndeplinirea obligaţiei contractuale de predare a imobilului finalizat, cu toate utilităţile necesare. În consecinţă, a apreciat că inacţiunea pârâtei nu s-a consumat la 28 septembrie 2007, ci ea continuă atât timp cât nu s-a realizat predarea imobilului, astfel că în mod corect tribunalul a reţinut că termenul de prescripţie pentru plata despăgubirilor aferente lipsei de folosinţă curge pe măsura neexecutării continue a obligaţiei de predare şi că este distinct de termenul de prescripţie pentru executarea în natură a obligaţiei de predare ce ar fi trebuit să se producă la 28 septembrie 2007.

De altfel, a apreciat că, în cauză, au intervenit acte de recunoaştere repetate din partea debitoarei, apte să întrerupă cursul termenului de prescripţie extinctivă, potrivit art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, dreptul reclamantei la predarea "la cheie" a locuinţei, în raport de care se invocă răspunderea contractuală a pârâtei ANL, prin adresele transmise atât reclamantei, în calitate de creditor, cât şi celorlalte societăţi implicate în acest proiect, pârâta a recunoscut implicit obligaţia sa în legătură cu finalizarea imobilului reclamantei.

Astfel, a considerat că actele de recunoaştere deduse din cuprinsul tuturor adreselor emise de ANL au puterea de a întrerupe cursul prescripţiei extinctive în cauză. Debitoarea, recunoscând existenţa obligaţiei asumate prin contractul de mandat, de a preda la "cheie" imobilul menţionat, a recunoscut implicit şi răspunderea care îi revine în cazul neîndeplinirii corespunzătoare a acestor obligaţii. În atare condiţii, a stabilit că dreptul la acţiune al reclamantei nu este prescris, atât timp cât pârâta ANL a acceptat, în toată această perioadă, obligaţiile care îi incumbă, în baza mandatului primit de la intimata reclamantă.

Aşa fiind, a considerat că indiferent dacă momentul de început al cursului prescripţiei extinctive este reprezentat de 28 septembrie 2007 sau de fiecare moment în care se prelungeşte neîndeplinirea obligaţiei de predare "la cheie" a imobilului, cu utilităţile necesare, în cauză, au intervenit multiple recunoaşteri ale acestei obligaţii neexecutate de către apelanta pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, aşa încât este justă soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune.

Pentru a statua asupra dezlegărilor instanţei de prim control judiciar referitoare la natura dreptului valorificat, de drept principal sau accesoriu, chestiune criticată în recurs, a cărei cercetare se impune a se realiza prioritar, Înalta Curte arată, premergător, ca niciuna dintre părţi nu a contestat caracterul personal al dreptului valorificat prin acţiune şi, pe cale de consecinţă, caracterul prescriptibil al dreptului material la acţiune, precum şi termenul de prescripţie afectat acesteia, de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Cu toate acestea, recurenta susţine că dreptul reclamantei este un drept accesoriu, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este ataşat, mai exact, dreptul reclamantei de a-i fi predată locuinţa.

Din considerentele deciziei recurate rezultă că analiza excepţiei prescripţiei s-a realizat prin raportare la dreptul valorificat în acţiunea pendinte ca un drept principal, care are un regim autonom, din perspectiva prescripţiei care îl sancţionează.

Potrivit dispoziţiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă este aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune-interese.

Însă, în măsura în care simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, cum în cauză niciuna dintre părţi nu evocă sancţionarea prin reziliere/rezoluţiune a vreunui contract ori orice modalitate de încetare a acestuia, mai mult chiar, cum niciuna dintre părţile litigiului nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din cartierul Henri Coandă, iar reclamanta îşi construieşte întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinţei, aceasta suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei, se justifică la nivel de prezumţie concluzia că pretinsul contract de mandat se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, adică este în executare cu întârziere.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 1082 C. civ., debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, independent de obligaţia de executare a contractului.

Astfel, dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosinţă a locuinţei pentru perioada solicitată este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relaţie cauzală cu obligaţia de predare a imobilului.

Totodată, se cuvine subliniat că obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, fiind lipsită de relevanţă din perspectiva incidenţei art. 12 din Decretul nr. 167/1958 modalitatea în care intimata-reclamantă şi-a cuantificat despăgubirile solicitate.

Prin urmare vor fi înlăturate criticile prin care recurenta pretinde greşita ignorare a normelor legale privind regulile prescripţiei unui drept accesoriu sau cele privind prestaţiile succesive.

În continuare, analizând legalitatea deciziei recurate sub termenului de prescripţie, Înalta Curte reţine că reclamanta a formulat împotriva pârâtei, recurentă în cauza de faţă, o acţiune personală, întemeiată pe răspunderea contractuală, prin care urmăreşte realizarea unui pretins drept de creanţă, căruia îi este corelativă obligaţia de plată a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei.

Temeiul principal al cererii deduse judecăţii a fost fundamentat pe fapta ilicită săvârşită de pârâtă - neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat -, cu consecinţa imposibilităţii predării la cheie a locuinţei contractate la termenul convenit, împrejurare care ar fi cauzat reclamantei prejudiciul material constând în lipsa de folosinţă a locuinţei. Prejudiciul se solicită a fi reparat prin plata de despăgubiri băneşti începând cu data la care trebuia predată (28 septembrie 2007) şi până la data la care va fi predată "la cheie".

Fiind o acţiune personală prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă derivat dintr-o faptă ilicită, cererea introductivă este supusă dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul general de prescripţie este de 3 ani şi a început să curgă, potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi decret, de la data la care intimata a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Cu toate acestea, împrejurarea că urmările faptei ilicite se produc în fiecare zi nu este de natură să influenţeze cursul prescripţiei, întrucât, pe de o parte, normele legale se referă la cunoaşterea pagubei, şi nu la întinderea ei, iar pe de altă parte, fapta imputată pârâtei este o faptă ilicită unică, care a dat naştere unui drept unic la despăgubire în momentul în care reclamanta a putut constata că nu poate beneficia de folosinţa locuinţei.

Or, de la data predării imobilului, intimata-reclamantă trebuia să cunoască existenţa pagubei ce îi este cauzată prin lipsirea de folosinţă a imobilului, cât şi persoana ce poate fi ţinută răspunzătoare pentru repararea prejudiciului cauzat astfel, deoarece avea deplină cunoştinţă de cadrul contractual ce a stat la baza raporturilor stabilite cu recurenta pentru edificarea imobilului.

Chiar dacă predarea locuinţei nu s-a realizat, acţiunea a fost formulată pentru reparaţia pagubei afirmată global, de aceea, abordarea prescripţiei trebuie să corespundă modului de aplicare al art. 1, 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, în caz contrar dreptul la acţiune al reclamantei tinde să se transforme într-unul imprescriptibil, aspect ce ar fi de natură să afecteze însăşi stabilitatea raporturilor juridice civile.

Aşa cum s-a reţinut anterior, dreptul afirmat în cauză este unul principal, personal, în privinţa căruia sunt aplicabile regulile generale din materia prescripţiei care impune, de altfel, titularului dreptului o anumită conduită în termenul legal de 3 ani pentru a obţine constrângerea debitorului în a-şi executa obligaţia de despăgubire.

Or, în cauză, raportat la elementele concrete ale speţei, dar şi la cauza acţiunii juridice, posibilitatea efectivă a titularului dreptului, reclamantă din cauză, de a acţiona în vederea sancţionării recurentei pentru inacţiunea sa a existat încă din momentul expirării termenului convenit pentru predarea imobilului, 28 septemrbie 2007, şi a subzistat pe tot parcursul celor 3 ani calculaţi de la această dată.

În acest context, în lipsa oricăror demersuri iniţiate pe parcursul celor 3 ani, Înalta Curte, pentru a stabili dacă dreptul valorificat pe calea demersului judiciar de faţă este prescris, urmează a analiza legalitatea valorizării de către instanţa de apel a cazului de întrerupere a termenului de prescripţie prevăzut de art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Astfel, pentru ca recunoaşterea să producă efect întreruptiv, conform textului de lege ultim-enunţat, este necesar ca manifestarea de voinţă a debitorului să privească dreptul a cărui acţiune se prescrie.

Instanţa de apel a asimilat acestei ipoteze adresele emise pârâtă în legătură cu executarea contractului de mandat.

Or, în măsura în care prin acestea nu s-a recunoscut dreptul reclamanţilor de a primi despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei contractate în cartierul Henri Coandă, nu se poate reţine incidenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 pentru actele de recunoaştere şi executare a obligaţiilor ce revin recurentei în temeiul legii şi al convenţiilor încheiate de acestea fără participarea reclamantei. Altfel spus, nu au relevanţă sub aspectul cursului neîntrerupt al prescripţiei recunoaşterile, actele de executare reţinute de instanţa de apel, de vreme ce acestea se referă la obligaţiile a căror neîndeplinire constituie faptele ilicite în opinia reclamanţilor (apelanţi), şi nu şi la obligaţia de despăgubire ce s-ar fi născut din săvârşirea acestor fapte.

Astfel, în lipsa unei recunoaşteri neîndoielnice, pure şi simple a dreptului în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în speţă nu se poate reţine că ar fi intervenit întreruperea cursului prescripţiei.

Ca atare, în măsura în care, în interiorul celor 3 de prescripţie care au curs neîntrerupt, cunoscând paguba - lipsa de folosinţă, dar şi pe cel care răspunde de ea - pârâta ANL, reclamanta nu a înţeles să acţioneze în sensul protejării dreptului său de creanţă, deşi, aşa cum rezultă din situaţia de fapt, astfel cum aceasta a fost reţinută de instanţele devolutive, nimic nu a împiedicat-o pentru a obţine obligarea recurentei la plata despăgubirilor până la predarea locuinţei la cheie, Înalta Curte constată că termenul de prescripţie a curs neîntrerupt până la împlinirea sa trei ani mai târziu, astfel că sesizarea primei instanţei s-a realizar ulterior împlinirii acestui termen.

Justificarea pasivităţii manifestate de reclamantă în ceea ce priveşte dreptul material la acţiune prin prisma nepredării locuinţei contravine însăşi raţiunii reglementării instituţiei prescripţiei extinctive, care, prin efectele ei energice, sancţionează chiar lipsa de acţiune pentru protecţia dreptului titularului.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel prin care s-a respins excepţia prescripţiei, este nelegală, în contextul în care, pe de o parte, dreptul la acţiune pentru realizarea creanţei aferente despăgubirilor trebuia valorificat în termenul general de 3 ani de la data expirării termenului stabilit pentru predarea imobilului la cheie şi, pe de altă parte, în cauză nu au intervenit acte de recunoaştere în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, apreciază că singurul remediu procesual ce se impune pentru înlăturarea vătămării produse recurentei este casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea reevaluării chestiunii prescripţiei, cu respectarea coordonatelor trasate în acest sens în cele ce preced.

În continuare, prin cel de-al doilea motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă deduce verificării modalitatea în care instanţa de apel a statuat asupra naturii obligaţiei asumate de către ea în baza contractului de mandat.

Examinând decizia recurată, Înalta Curte reţine că demersul judiciar a fost determinat de nefinalizarea lucrărilor de construire a locuinţei din "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", proiect derulat în cadrul programului guvernamental cu acelaşi nume.

Fundamentul acţiunii l-a reprezentat contractul de mandat nr. HC-0943 din 24 mai 2004, încheiat de reclamantă cu pârâta, prin care mandatarul A.N.L. a fost împuternicit de mandant să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Prin contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

Aşadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanţii, recurenta s-a obligat să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că aceasta va fi răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestei obligaţii.

Contrar opiniei recurentei, conţinutul obligaţiilor A.N.L. nu poate fi limitat la prevederile contractuale, ci se impune a fi stabilit în mod sistematic, şi prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001. Aceasta, în condiţiile în care, pe de o parte, contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, iar, pe de altă parte, analiza obligaţiilor născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., este subordonată scopului executării contractului, aşa încât ele trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

Mai mult, A.N.L., în temeiul atribuţiilor stabilite potrivit legii şi al altor angajamente, deşi extrinseci mandatului, s-a legitimat faţă de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competenţa şi atribuţiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că A.N.L. era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii şi furnizorii de utilităţi şi putea colabora eficace cu celelalte autorităţi ale statului -, beneficiarii proiectului, între care şi reclamanţii, au intrat în raportul juridic de mandat disputat, fiind încredinţaţi de îndeplinirea de către A.N.L. a misiunii declarate.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către A.N.L., în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

În acest context legal şi convenţional, obligaţiile recurentei depăşesc cadrul specific al unui simplu contract de mandat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

De asemenea, aceste obligaţii nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, incluzând, totodată, şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, întrucât art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909 din 6 mai 2004, A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, recurenta a fost numită conducător al Consiliului de coordonare, desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Aşadar, obligaţiile asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun în mod necesar executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

Toate aceste elemente impun concluzia că obligaţiile angajate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, sunt unele de rezultat, contractul de mandat nefiind semnat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama intimaţilor. În realitate, acest contract reprezintă un act juridic complex, prin care pârâta a fost împuternicită să reprezinte reclamanţii în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În acest cadru, obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, care au stat şi la baza încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, depăşind sfera obligaţiilor de diligenţă asumate, de regulă, de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat obişnuit, de drept comun.

Aşa fiind, calificarea dată de către instanţa de apel obligaţiei contractuale care a stat la baza demersului judiciar iniţiat de reclamanţi, în sensul că aceasta este una de rezultat, este legală, sens în care susţinerile recurentei sub acest aspect apar nefondate şi urmează a fi înlăturate.

În final, circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit a fost obligată la plata prejudiciului prejudiciul viitor, care, în opinia sa, nu este cert.

Criticile sunt fondate.

Distinct de faptul că faţă de dezlegările date asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a căror efecte se răsfrâng şi asupra acestor critici, determinând admiterea lor, Înalta Curte notează şi că pentru a se putea solicita angajarea răspunderii contractuale pentru repararea unui prejudiciu viitor este necesară îndeplinirea tuturor condiţiilor răspunderii contractuale, în special caracterul cert al acestuia. Constatarea certitudinii unui prejudiciu viitor presupune siguranţa că acesta se va produce şi determinarea întinderii sale în urma unei evaluări obiective.

Stabilirea cuantumului prejudiciului prin raportare la valoarea chiriilor pe piaţa imobiliară, valabilă la 31 mai 2020, data de referinţă menţionată în raportul de expertiză, nu susţine caracterul cert al prejudiciului viitor, deoarece sumele respective se referă la o perioadă de timp anterioară intervalului pentru care reclamanta a solicitat acordarea despăgubirilor pentru acest capăt de cerere. Se reţine astfel o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1084 - art. 1086 C. civ. din 1864.

Mai mult, nici caracterul de certitudine vizând îndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii contractuale pentru viitor nu poate fi reţinut, deoarece nu se poate prezuma că nepredarea imobilului va avea drept cauză neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi că va fi făcută cu vinovăţie, ori că nu vor fi incidente cauze de înlăturare a caracterului ilicit sau a vinovăţiei.

În ceea ce priveşte susţinerile intimatului Municipiul Bucureşti privind autoritatea de lucru judecat a sentinţei pronunţate de prima instanţă, Înalta Curte apreciază că nu se mai impun a fi analizate, având în vedere soluţia ce urmează a se pronunţa asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă ANL.

Aşa fiind, pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi alin. (2) şi al art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, pe care o va casa în parte şi va trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel în ceea ce priveşte apelurile declarate în cauză de această pârâtă, precum şi de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, cu păstrarea soluţiei date de instanţa de prim control judiciar asupra apelului declarat în cauză de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva aceleiaşi sentinţe şi asupra cererii pârâtului, Oraşul Voluntari, prin Primar, de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

În rejudecare, cu respectarea art. 501 C. proc. civ., urmează a reanaliza excepţia prescripţiei dreptului material, ţinând cont de dezlegările instanţei supreme asupra dreptului material la acţiune al reclamantei în ceea ce priveşte prescripţia şi efectele ei în cauză. Subsecvent, urmează a reevalua şi pretenţiile reclamantei privind cheltuielile de judecată la care aceasta ar fi îndreptăţită în toate fazele procesuale ale litigiului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1797A din 24 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi curţi de apel pentru o nouă judecată a apelurilor promovate de apelanta-reclamantă A. şi de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 2646 din 17 decembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Menţine dispoziţia din decizia civilă nr. 1797A din 24 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, de respingere ca lipsit de interes a apelului declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva aceleiaşi sentinţe şi ca neîntemeiată cererea pârâtului, Oraşul Voluntari, prin Primar, de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 martie 2024.