Challenge to panel judges rejected as unfounded; appeal against merits ruling held admissible but impartiality claim failed.

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale la 20.01.2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 720/28.12.2021, emisă de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 1681/16.06.2022, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis acţiunea şi a anulat decizia nr. 720/28.12.2021, emisă de pârâtă.

Împotriva acestei sentinţa civile, pârâta Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca a declarat apel.

În cursul judecării apelului, intimata-reclamantă A. a formulat o cerere de recuzare a membrilor completului învestit cu soluţionarea căii de atac, cerere care a fost respinsă de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, prin încheierea din 10.01.2023.

Prin decizia civilă nr. 139/A/30.01.2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a admis apelul declarat de pârâta Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins contestaţia reclamantei având ca obiect anularea deciziei nr. 720/28.12.2021, emisă de pârâtă.

La 02.02.2023, reclamanta A. a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, aceasta a criticat soluţia instanţei devolutive de respingere a cererii de recuzare, susţinând că nu cunoaşte motivele acestei măsuri, dar din conduita completului de judecată, care a comunicat în mod netransparent cu pârâta, rezultă lipsa de imparţialitate a judecătorilor.

La 14.03.2023, recurenta a depus o completare la cererea de recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023 şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului de către un complet imparţial.

Prin această cerere, a formulat critici privind soluţia dată asupra cererii sale de recuzare, precizând că lipsa de imparţialitate a completului de judecată recuzat rezultă din împrejurarea că a comunicat cu partea adversă pentru a-i solicita, în scopul trimiterii către recurentă, o altă versiune a cererii de apel şi pentru a afla numele consilierului juridic care urma să reprezinte universitatea la următorul termen de judecată, dar şi din faptul că nu i s-a comunicat în termenul legal cererea de apel, care avea oricum un conţinut diferit faţă de cea încărcată pe portalul instanţei.

De asemenea, recurenta şi-a exprimat nemulţumirea faţă de conduita completului de apel ulterioară recuzării şi a formulat critici privind încheierea din 16.01.2023, pronunţată după respingerea cererii de recuzare.

În concluzie, a apreciat că se impune casarea deciziei atacate, întrucât a fost pronunţată de un complet de judecată lipsit de imparţialitate, împotriva căruia formulase cerere de recuzare, care a fost în mod greşit respinsă, printr-o încheiere care se impune a fi casată.

La 30.05.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

La termenul de astăzi, Înalta Curte a pus în dezbatere excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare şi împotriva deciziei instanţei de apel, asupra căreia, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., reţine următoarele:

Din examinarea actelor dosarului rezultă că, la data de 02.02.2023, reclamanta a declarat un recurs pretins a fi îndreptat împotriva deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023, iar la 17.03.2023, a depus o completare a motivelor de recurs.

La aceeaşi dată, 17.03.2023, recurentei i-au fost comunicate atât încheierea din 10.01.2023, prin care i s-a respins cererea de recuzare formulată împotriva membrilor completului de judecată din apel, precum şi decizia civilă nr. 139/A/30.01.2023, prin care a fost soluţionată calea de atac devolutivă.

Înalta Curte notează că, deşi autoarea căii de atac a indicat expres faptul că a formulat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, această menţiune este una pur formală, în condiţiile în care, din conţinutul memoriului său rezultă, fără echivoc, împrejurarea că toate criticile vizează exclusiv soluţia dată asupra cererii de recuzare formulate împotriva membrilor completului de judecată, casarea deciziei definitive pronunţate în apel impunându-se doar ca o consecinţă a desfiinţării încheierii de respingere a cererii de recuzare a membrilor completului de judecată; astfel, procedând la stabilirea exactă a obiectului recursului, instanţa supremă statuează că prezenta cale de atac se socoteşte formulată doar împotriva încheierii din 10.01.2023, prin care a fost soluţionat incidentul procedural în discuţie.

În aceste circumstanţe, în lipsa unui recurs concret şi efectiv împotriva deciziei pronunţate în apel, excepţia inadmisibilităţii recursului pretins declarat împotriva deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023 apare ca fiind lipsită de obiect, urmând a fi respinsă ca atare.

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii recursului formulat împotriva încheierii din 10.01.2023, în raport de prevederile art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., dedusă din împrejurarea că acesta a fost declarat la data de 02.02.2023, respectiv anterior comunicării deciziei pronunţate în apel asupra fondului cauzei, Înalta Curte notează că, potrivit normei legale citate, "încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri".

Textul articolului recunoaşte, aşadar, îndreptăţirea părţii care a formulat o cerere de recuzare ce a fost respinsă de către instanţa ce a soluţionat în mod definitiv cauza dedusă judecăţii, de a ataca cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, încheierea prin care a fost soluţionat incidentul procedural, statuând în acest sens un termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive.

În prezenta cauză, decizia civilă nr. 139/A/30.01.2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale are caracter definitiv, în sensul art. 634 coroborat cu art. 483 alin. (2) C. proc. civ., şi a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 17.03.2023, odată cu încheierea de respingere a cererii de recuzare din 10.01.2023, recursul împotriva acesteia din urmă fiind declarat însă imediat după pronunţarea deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023, respectiv la data de 02.02.2023, iar nu în termenul prevăzut de lege, de 5 zile de la comunicarea deciziei (17.03.2023 - 23.03.2023 inclusiv).

În acest context, Înalta Curte notează, în primul rând, faptul că premisele exercitării acestui drept de recurs sunt reprezentate de soluţiile nefavorabile pronunţate atât asupra cererii de recuzare, cât şi asupra fondului cauzei în care aceasta a fost formulată, în caz contrar neputând fi conturată condiţia interesului părţii în declanşarea controlului judiciar al încheierii de respingere a cererii de recuzare. Aceste premise sunt îndeplinite în cauză.

În al doilea rând, arată că acest termen special de recurs, de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive, a fost statuat în noul cadru legislativ prin dispoziţii derogatorii de la cele ale art. 485 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, în favoarea titularului cererii de recuzare respinse, pentru a garanta acestuia accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, inclusiv în situaţia în care incidentul procedural intervine pe parcursul judecării procesului în ultimă instanţă şi există una ierarhic superioară acesteia, iar pe de altă parte, în favoarea părţii care a câştigat definitiv litigiul, în scopul asigurării respectării principiilor securităţii raporturilor juridice şi soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil.

În al treilea rând, notează faptul că regula generală în materia căilor de atac este cea a declarării acestora de la comunicarea actului de procedură contestat, tocmai în scopul luării la cunoştinţă a soluţiei pronunţate şi a considerentelor acesteia, respectiv a conţinutului hotărârii în ansamblul său, împrejurare de natură a genera interesul declanşării controlului judiciar şi a condiţiona motivarea căii de atac formulate. Deopotrivă, arată că în materia analizată nu sunt aplicabile prevederile art. 468 alin. (3), raportate la cele ale art. 485 alin. (1) teza a II-a şi art. 494 C. proc. civ., nefiind operabil principiul echipolenţei, în condiţiile în care legiuitorul a înţeles să stabilească un alt reper pentru curgerea termenului, decât cel al comunicării încheierii atacate înseşi.

În prezentul context procesual, soluţia de respingere a cererii de recuzare a fost cunoscută de părţi încă din timpul procesului, respectiv anterior datei pronunţării hotărârii definitive asupra fondului - 30.01.2023 şi datei comunicării acesteia - 17.03.2023, interesul şi dreptul titularului cererii de recuzare respinse de a exercita calea de atac a recursului, pusă la îndemâna sa de legiuitor, născându-se însă numai la data pronunţării soluţiei nefavorabile şi asupra fondului cauzei, prin decizia civilă nr. 139/A/30.01.2023, iar nu la data pronunţării încheierii de respingere a cererii de recuzare - 10.01.2023 - când nu se cunoştea încă finalitatea procesului.

În aceste condiţii, declararea căii de atac a recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare imediat după pronunţarea hotărârii definitive, respectiv la data de 02.02.2023, iar nu în termenul de 5 zile de la comunicarea acesteia, nu poate fi de natură a îmbrăca valenţele de inadmisibilitate invocate, din perspectiva afectării dreptului de condiţia suspensivă a comunicării deciziei. Aceasta deoarece, în cazul particular supus atenţiei, cerinţa comunicării hotărârii definitive a fost prevăzută de legiuitor exclusiv în scopul luării la cunoştinţă despre soluţia pronunţată pe fondul litigiului, cea nefavorabilă fiind singura în măsură să genereze interesul şi, respectiv, dreptul titularului cererii de recuzare respinse de a acţiona în sensul reformării acesteia şi, pe cale de consecinţă, a deciziei. În caz contrar, o soluţie definitivă pe fondul litigiului favorabilă titularului cererii de recuzare respinse nu poate fi de natură a legitima interesul acestuia de a demara controlul judiciar al încheierii, întrucât ipoteza casării acesteia ar atrage, în mod necesar, şi soluţia drastică a casării deciziei definitive, potrivit art. 53 alin. (3) teza aII-a C. proc. civ., generând practic un conflict indezirabil între finalitatea demersului judiciar şi folosul practic urmărit.

Or, în cauză, recurenta a luat cunoştinţă despre soluţia nefavorabilă statuată de hotărârea definitivă cel mai târziu la data declarării de către aceasta a căii de atac - 02.02.2023, iar criticile dezvoltate în recursul exercitat împotriva încheierii din 10.01.2023 nu se raportează la considerentele deciziei definitive, cunoscute abia la data comunicării acesteia din urmă, ci, dimpotrivă, la motivele invocate în susţinerea cererii de recuzare şi la soluţia de respingere a acesteia, aspecte cunoscute recurentei anterior pronunţării şi comunicării deciziei definitive.

Faţă de acest context, instanţa supremă, cu majoritate, arată că excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, între momentul pronunţării soluţiei definitive pe fondul litigiului şi cel al comunicării acesteia, invocată de intimată în apărare, apare ca fiind caracterizată de un formalism excesiv, astfel încât urmează a fi înlăturată.

Înalta Curte reiterează faptul că această soluţie se justifică din perspectiva împrejurării că prevederile art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., ce instituie termenul de atacare a încheierii de respingere a cererii de recuzare, nu pot fi interpretate restrictiv, în sensul că ar avea ca scop împiedicarea părţii interesate, care a luat cunoştinţă despre hotărârea definitivă chiar de la data pronunţării acesteia, sau în orice alt moment anterior comunicării ei, să conteste imediat încheierea de respingerea a cererii de recuzare, ori determinarea părţii interesate de a rămâne în expectativă, urmărind şi aşteptând motivarea şi comunicarea deciziei definitive, pentru ca ulterior, în termen de 5 zile, să atace încheierea prealabilă acesteia. Dimpotrivă, legiuitorul a urmărit să prescrie un termen limită, dincolo de care, în interesul public al bunei administrări a justiţiei şi al securităţi raporturilor juridice, încheierea pretins nelegală nu mai poate fi contestat, rolul instituirii curgerii termenului de recurs de la comunicarea deciziei pronunţate pe fondul cauzei neputând fi acela al limitării accesului părţii interesate de a o ataca în instanţă pe cea dintâi, anterior comunicării deciziei definitive.

Aşadar, în opinie majoritară, susţinerea intimatei în sensul că o asemenea cale de atac poate fi exercitată exclusiv între momentul comunicării hotărârii definitive şi momentul împlinirii termenului de 5 zile nu poate fi reţinută, deoarece, în măsura în care partea interesată, cum este şi cazul recurentei de faţă, cunoaşte soluţia statuată de hotărârea definitivă (considerentele acesteia fiind irelevante în materia analizată) anterior comunicării ei, nimic nu se opune ca, în manifestarea unei conduite procesuale diligente, să exercite calea de atac a recursului, comunicarea devenind, pentru aceasta, lipsită de consecinţe juridice.

Concluzionând, vocaţia părţii la recurs, conturată la momentul respingerii cererii de recuzare, se transformă ulterior într-un drept la exercitarea căii de atac, prin intermediul interesului de a acţiona - născut la data pronunţării unei hotărâri definitive nefavorabile asupra fondului, iar nu la momentul cunoaşterii considerentelor acesteia, în urma comunicării ei.

În continuare, examinând motivele de recurs vizând această încheiere, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, cu majoritate, va înlătura ca nefondate criticile formulate, reţinând faptul că statuarea curţii de apel asupra cererii de recuzare respectă dispoziţiile legale în materia supusă atenţiei.

Astfel, recurenta a susţinut că, în mod nelegal, curtea de apel i-a respins cererea de recuzare în condiţiile în care există elemente ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea celor doi judecători din completul care a soluţionat cauza.

Prin memoriul de recurs, a invocat şi motive de recuzare suplimentare celor din cuprinsul cererii de recuzare ce au fost analizate prin încheierea atacată; în această etapă procesuală, instanţa de recurs va analiza însă legalitatea încheierii atacate exclusiv prin prisma motivelor de recuzare formulate de petentă prin cererea iniţială depusă în apel, iar nu şi din perspectiva celor invocate omisso medio prin cererea de recurs, care rămân astfel, în afara sferei de examinare.

Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil de a judeca atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Înalta Curte notează împrejurarea că, în favoarea judecătorului operează prezumţia de imparţialitate, astfel că partea care invocă textul de lege sus-menţionat trebuie să facă dovada contrară acesteia, în aplicarea prevederilor art. 249 C. proc. civ.

În cauză, în acord cu instanţa de apel, care a analizat aspectele prezentate în susţinerea cererii de recuzare, instanţa supremă constată faptul că acestea nu pot constitui împrejurări de natură să nască îndoieli rezonabile şi justificate cu privire la imparţialitatea judecătorilor recuzaţi. Invocarea unor inadvertenţe privind cuprinsul cererii de apel şi a unor pretinse neregularităţi vizând procedura de comunicare a acesteia, modul în care a fost scanată şi încărcată pe portalul instanţei întâmpinarea formulată în apel, nu reprezintă elemente circumscrise judecăţii propriu-zise a cauzei şi nu justifică temerile recurentei cu privire la obiectivitatea judecătorilor, astfel că nu pot conduce la răsturnarea prezumţiei de imparţialitate, din perspectiva unui observator dezinteresat şi rezonabil.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, cu majoritate, constată că argumentele invocate de recurentă nu justifică măsura casării încheierii atacate, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Respinge, ca lipsită de obiect, excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 139/A/30.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii din 10.01.2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 10.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2023.

Cu opinia separată a D-lui judecător B., în sensul respingerii ca inadmisibil a recursului declarat împotriva încheierii din 10.01.2023, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale

În dezacord parţial cu ceilalţi membri ai completului, al căror vot majoritar a condus la pronunţarea deciziei, apreciez că recursul declarat împotriva încheierii din 10.01.2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale este inadmisibil şi ar fi trebuit respins ca atare; în rest, decizia este rezultat al votului unanim.

Argumentele care mi-au justificat opinia sunt următoarele:

În materia recursului, regula conţinută de art. 485 alin. (1) C. proc. civ. este că acesta se poate declara în 30 de zile de la comunicarea hotărârii atacate; în acelaşi termen, ca regulă, se pot recura şi încheierile premergătoare.

Când însă procesul este soluţionat printr-o hotărâre definitivă, nici aceasta, nici încheierile premergătoare, nu mai pot fi recurate.

În materia incompatibilităţilor, dispoziţiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. derogă de la toate regulile expuse mai sus, statuând următoarele:

"Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri."

Aşadar, în materia examinată, regula impune ca încheierile de respingere a cererilor de recuzare să fie atacate odată cu hotărârea prin care s-a soluţionat cauza, iar excepţia, vizând situaţia soluţionării procesului prin hotărâre definitivă, permite totuşi atacarea cu recurs a încheierii de respingere a recuzării, prin art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.

Natura acestui text legal, de normă de excepţie, face necesară interpretarea lui formală, strictă şi restrictivă, căci exceptio est strictissimae interpretationis.

Adaug aici şi că, dacă instanţa de recurs constată că recuzarea a fost greşit respinsă, ea va casa nu doar încheierea atacată, ci şi decizia definitivă dată asupra litigiului, după cum indică prevederile art. 53 alin. (3) C. proc. civ.

Prin derogare de la dreptul comun, art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. prevede că recursul se poate exercita în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii (a hotărârii definitive, iar nu a încheierii atacate, s.n.).

Aşadar, derogarea de la regula generală se produce sub un dublu aspect: atât al duratei termenului de recurs, redus semnificativ, cât şi al momentului în care se naşte dreptul de a declara calea de atac a recursului.

Desigur, în privinţa celui dintâi aspect în care derogarea amintită intervine, între membrii completului nu există nicio divergenţă.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect, se cuvine notat că, în unanimitate, membrii completului sunt de acord că în speţă nu operează principiul echipolenţei. Acesta dă expresie aptitudinii unor acte de procedură sau împrejurări, constatate de instanţă, de a îndeplini/produce - prin echivalare - funcţia procesuală sau efectele actului formal prevăzut de lege. Astfel, atunci când recursul este promovat anterior comunicării hotărârii, art. 468 alin. (3), la care trimite art. 485 alin. (1) C. proc. civ., echivalează depunerea cererii de recurs cu momentul comunicării hotărârii atacate.

Aşadar, din perspectiva căilor de atac, echipolenţa determină momentul de debut al termenelor procesuale, prin efectuarea altor acte decât cel al comunicării propriu-zise.

Exemplul clasic, menţionat mai sus, este cel în care o parte declară apel sau recurs mai înainte de comunicarea hotărârii apelate/recurate, caz în care aceasta (hotărârea apelată/recurată) se socoteşte comunicată la data depunerii memoriului de exercitare a căii de atac. Observ, aşadar, că reperul - care nu poate fi schimbat, căci este prevăzut de lege - este acelaşi, unic şi constă în chiar hotărârea atacată.

În materia examinată, legea stabileşte un alt reper decât cel al comunicării încheierii recurate şi leagă, în mod expres, momentul naşterii dreptului de a declara calea de atac a recursului de comunicarea unei alte hotărâri decât cea atacată (de comunicarea hotărârii definitive prin care s-a soluţionat procesul).

Existenţa altui reper demonstrează, aşadar, inaplicabilitatea principiului echipolenţei; mai mult, este foarte probabil ca, dată fiind regula instituită de art. 44 alin. (1) C. proc. civ., încheierea de respingere a recuzării să fi fost comunicată deja părţii, anterior comunicării hotărârii definitive, ipoteză în care echipolenţa ar fi şi lipsită de sens.

În continuare, analizând conţinutul textului art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., din perspectiva celui de-al doilea aspect al derogării de la regula generală (cel al momentului în care se naşte dreptul de a declara calea de atac a recursului), reiterez că norma legală leagă acest reper de comunicarea hotărârii definitive, nu de pronunţarea ei, cu toate că, ori de cât ori legiuitorul a vrut să indice că dreptul de a ataca o hotărâre se naşte încă de data pronunţării, a făcut-o expres (a se vedea cazul perimării ori cel al diverselor proceduri speciale).

Aşa fiind, identificarea raţiunii pentru care legea a prevăzut ca dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării să fie exercitat într-un termen de 5 zile, care curge de la momentul comunicării hotărârii definitive prin care s-a soluţionat procesul - context în care nu contest că la data pronunţării hotărârii definitive, se naşte interesul atacării încheierii de respingere a recuzării -, m-a condus către concluzia că, anterior comunicării hotărârii definitive, partea nu are încă dreptul să o facă, demersul său fiind inadmisibil, întrucât a fost iniţiat înainte de momentul expres prevăzut, în care legea recunoaşte acest drept.

Aceasta, deoarece opţiunea legiuitorului de a stabili, în art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., posibilitatea declarării recursului împotriva unei încheieri date într-un proces soluţionat printr-o hotărâre definitivă (deci care, în regulă generală, nu ar mai fi putut fi recurată), în termen de 5 zile de la comunicarea - iar nu de la pronunţarea - hotărârii definitive dă expresie raţiunii care a fundamentat-o: părţii i se pretinde să aştepte nu doar pronunţarea hotărârii definitive, ci şi comunicarea ei, pentru ca, într-o conduită procesuală loială, pe care legea desigur că o aşteaptă de la destinatarii ei, aceasta să poată aprecia, în mod evident mai limpede decât atunci când ar fi cunoscut doar dispozitivul hotărârii (pronunţate, dar încă nemotivată), dacă judecătorul pe care l-a recuzat s-a manifestat în cele din urmă părtinitor în instrumentarea cauzei sale, aspect pe care îl poate constata numai în urma primirii şi lecturării considerentelor hotărârii, iar nu la data pronunţării dispozitivului, prin ipoteză defavorabil.

Chiar dacă la data pronunţării hotărârii definitive autorul cererii de recuzare cunoaşte dacă are interes sau nu să recureze încheierea de respingere a recuzării - având interes doar cel care a pierdut procesul, nu şi cel care l-a câştigat -, ţinând însă seama că interesul nu este singurul element al acţiunii civile (recursul fiind tot o formă de manifestare a acţiunii), consider că, deşi la data pronunţării hotărârii definitive, recurenta a avut interes să atace încheierea de respingere a recuzării, nu avea încă dreptul să o facă, întrucât demersul său a fost iniţiat înainte de momentul în care legea recunoaşte naşterea acestui drept, legându-l expres de comunicarea hotărârii definitive, iar nu de pronunţarea ei.

De aceea, la deliberare am exprimat opinia că dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării formulată în cadrul unui dosar în care hotărârea care urma să fie pronunţată era definitivă nu se naşte decât la data comunicării deciziei.

Interpretarea contrară, care îngăduie ca recursul să poată fi promovat înainte de comunicarea hotărârii definitive neagă sensul dispoziţiei art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. - potrivit căreia posibilitatea declarării unei astfel de căi de atac este recunoscută în intervalul a 5 zile de la comunicarea, iar nu de la pronunţarea hotărârii definitive -, pe care o goleşte de conţinut.

De aceea, contrar aprecierii celorlalţi membri ai completului, care au reţinut că o astfel de abordare este expresia unui formalism excesiv, reamintesc faptul că art. 53 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. constituie o normă de excepţie, care trebuie interpretată în mod formal, căci aceasta este măsura stricteţii la care se referă adagiul latin pe care l-am evocat mai sus; mai mult, o interpretare lipsită de rigoare ar putea fi folosită pentru a recunoaşte dreptul de a recura încheierea de respingere a recuzării formulată în cadrul unui dosar în care hotărârea ce urma a fi pronunţată era definitivă chiar şi anterior pronunţării acesteia din urmă, eventual încă de la data pronunţării încheierii date în soluţionarea cererii de recuzare, ceea ce, în mod evident, contravine nu numai scopului, ci şi înţelesului reglementării, pe care am încercat să-l identific în cele ce precedă.