Cessation of avalist status via substitution of surety in leasing; autonomy of cambial aval versus accessory fidejussion

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea, astfel cum a fost completată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 15 mai 2019, sub număr de dosar x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtele B. şi C.., prin intermediul şi în numele Proprietăţii Segregate "B." (în prezent, C.), solicitând să se dispună:

- constatarea încetării calităţii de avalist a A. ca urmare a încheierii Actului adiţional nr. x/11.05.2010 la Contractul de Leasing nr. 11426IMM F/31.03.2006;

- constatarea atitudinii de rea-credinţă a pârâtelor şi, pe cale de consecinţă, inexistenţei obligaţiei A. de garantare pentru cele 41 de bilete la ordin emise în baza contractului de leasing;

- obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor de bani încasate în mod nelegal în baza avalului încetat;

- în subsidiar, în măsura în care vor fi respinse capetele de cerere principale, restituirea sumelor de bani achitate de către A. în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată suportate cu ocazia prezentului litigiu.

Prin întâmpinare, pârâta C. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată cu privire la toate capetele de cerere invocate, ca fiind nelegală şi netemeinică, precum şi obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată pricinuite de prezenta cauză.

Pe cale de excepţie a invocat:

a) excepţia inadmisibilităţii cererii formulate pe calea dreptului comun, iar nu a Legii speciale nr. 58/1934;

b) excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1982A/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasa definitiva prin decizia nr. 1645/09.11.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, faţă de inadmisibilitatea formulării prezentei cereri pe calea dreptului comun;

c) excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârilor nr. 3566/26.07.2018, 1602/18.04.2019, 529/20.12.2017, 5783/13.12.2018, 974/19.03.2019, 1593/07.07.2015, 4656/29.11.2017, 5499/05.12.2018, 4657/29.11.2017, 1535/03.04.2018, 2320/23.06.2016, 1357/04.04.2019 şi 4437/18.12.2019 raportat la aspectele invocate de către reclamantă în cadrul cererii de chemare în judecată, şi anume: încetarea calităţii de avalist, reaua-credinţă, semnarea avalului de către A., iar nu de către administratorul D. S.A..

Prin încheierea din 12 aprilie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile inadmisibilităţii, autorităţii de lucru judecat şi excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive ca nefondate.

Prin sentinţa civilă nr. 2002 din 15 iulie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

A admis acţiunea, astfel cum a fost completată, cu privire la capetele de cerere principale.

A constatat încetarea calităţii de avalist a reclamantei A. S.A. ca urmare a încheierii actului adiţional nr. x/11.05.2010 la Contractul de Leasing nr. x/31.03.2006.

A constatat inexistenţa obligaţiei de garantare a reclamantei A. pentru cele 41 de bilete la ordin emise în baza contractului de leasing.

A obligat pârâtele la restituirea către reclamantă a tuturor sumelor încasate de la aceasta în baza avalului încetat.

A respins capătul subsidiar din cererea introductivă ca nefondat.

A obligat pârâtele la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată onorariu de avocat, precum şi a sumei de 75.636,66 RON reprezentând taxa judiciară de timbru.

Pârâta C. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 2002/15.07.2021, dar şi a încheierii din data de 12.04.2021.

Intimata A. S.A. a depus apel incident, solicitând schimbarea sentinţei apelate în sensul obligării pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate.

În şedinţa publică din data de 10 ianuarie 2023, Curtea a pus în discuţie excepţia tardivităţii apelului declarat împotriva încheierii din data de 12.04.2021, pe care, ulterior, a admis-o în aceeaşi şedinţă publică.

Apelul declarat împotriva încheierii din data de 12.04.2021 fiind tardiv, nu au mai fost puse în discuţie excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. (soluţia dată acestei din urmă excepţii nici nu a fost apelată).

Prin decizia civilă nr. 191 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul principal formulat de către apelanta-pârâtă C., împotriva sentinţei civile nr. 2002/15.07.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata B. şi cu apelanta-reclamantă A. S.A., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei şi ale încheierii apelate.

A respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.A, împotriva sentinţei civile nr. 2002/15.07.2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019.

A obligat apelanta principală la plata către apelanta incidentă a sumei de 37.819 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin încheierea din 10 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus îndreptarea, din oficiu, a erorii materiale strecurate în minuta şi în dispozitivul deciziei civile nr. 191 A din 10 februarie 2023, în sensul că în loc de "Obligă apelanta principală la plata către apelanta incidentă a sumei de 37.819 RON, reprezentând cheltuieli de judecată" se va citi "Obligă apelanta incidentă la plata către apelanta principală a sumei de 37.819 RON, reprezentând cheltuieli de judecată".

Împotriva deciziei civile nr. 191 A din 10 februarie 2023 şi a încheierii din 10 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., recurenta a arătat că, potrivit deciziei recurate, motivul pentru care instanţa a dispus admiterea apelului în ceea ce priveşte biletele la ordin care au fost executate silit a fost legat de existenţa unei aşa-zise puteri de lucru judecat în raport de hotărârile pronunţate în dosare având ca obiect contestaţiile şi opoziţiile la executare promovate de recurentă în trecut.

Sub acest aspect, s-a reţinut în mod nelegal că:

"[...] în privinţa biletelor la ordin cu soluţii favorabile apelantei sau antecesoarei acesteia [...] prima instanţă trebuia să valorifice efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi să respingă acţiunea ca neîntemeiată."

Pentru a putea reţine efectul pozitiv al lucrului judecat, instanţa a efectuat în mod nelegal o distincţie cu privire la diferitele "categorii" de bilete la ordin, respectiv: (a) bilete la ordin cu soluţii favorabile A.; (b) bilete la ordin cu soluţii favorabile C. sau antecesoarei acesteia şi (c) bilete la ordin în legătură cu care nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă. În urma efectuării acestei distincţii, instanţa a admis apelul în ceea ce priveşte biletele la ordin cu soluţii favorabile C. sau antecesoarei acesteia şi pe cale de consecinţă a respins acţiunea formulată de A. cu privire la aceste bilete la ordin.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa a admis apelul cu privire la "biletele la ordin cu soluţii favorabile apelantei" în urma reţinerii efectului pozitiv al lucrului judecat, în baza unei distincţii pur artificiale (bazate pe faptul că bilete la ordin au numere diferite), ignorând faptul că, în conformitate cu propriul raţionament "chestiunea litigioasă" era identică atât în dosarele favorabile apelantei, cât şi în dosarele favorabile intimatei.

În acest context, în urma înlăturării efectului pozitiv al lucrului judecat, consideră că se impune casarea deciziei recurate în vederea soluţionării cauzei în baza unei analize proprii, în raport de susţinerile primei instanţe şi restului argumentelor şi probelor invocate de părţi.

Arată că, deşi nici instanţa de apel şi nici intimata nu au contestat că A. a invocat argumente noi în susţinerea încetării calităţii de avalist ca urmare a încheierii Actului aditional nr. 3/2010, instanţa de apel în mod nelegal a apreciat că, sub aspectul puterii de lucru judecat, acestea ar fi nerelevante întrucât "[...] autoritatea de lucru judecat, inclusiv din perspectiva efectului pozitiv, se raportează la identitatea de chestiune litigioasă, iar nu la identitatea de motive/argumente aduse de părţi."

Întrucât art. 431 alin. (2) C. proc. civ. se referă la identitatea "lucrului anterior judecat într-un alt litigiu", susţine că este evident că pentru a putea fi reţinută puterea de lucru judecat, se impune ca argumentele invocate de părţi în dosarul respectiv (care stau la baza "chestiunii litigioase" tranşate) să fie identice cu cele invocate în dosarul în care se invocă puterea de lucru judecat.

Considerentele Curţii de Apel Bucureşti potrivit cărora neindicarea tuturor temeiurilor de drept şi de fapt din spectrul posibilităţilor în momentul analizei unei dispute cu privire la un act juridic - "sub sancţiunea de a nu le mai putea invoca într-un alt proces" - consideră că sunt în măsură să aducă o încălcare flagrantă a legii, a dreptului la apărare şi a dreptului de acces la justiţie a recurentei, neexistând nicio prevedere normativă care să o susţină.

Prin urmare, puterea lucrului judecat nu este în măsură să împiedice judecarea unei cereri de chemare în judecată cu privire la un act juridic, pentru simplul motiv că acel act juridic a făcut obiectul unei judecăţi anterioare întemeiată pe alte motive de drept şi de fapt şi în cadrul unei alte proceduri de judecată.

Totodată, contrar soluţiei instanţei de apel, deşi este adevărat că art. 247 alin. (3) din C. proc. civ. prevede obligaţia părţilor de a invoca "toate mijloacele de apărare şi toate excepţiile procesuale de îndată ce le sunt cunoscute", sancţiunea legală pentru nerespectarea acestei obligaţii este aceea că părţile "vor răspunde pentru pagubele pricinuite părţii adverse, dispoziţiile art. 189-191 [privind amenzile judiciare - n.n.] fiind aplicabile", iar nu negarea dreptului recurentei de a formula acţiuni în justiţie.

În acest context, soluţia instanţei de apel privind puterea de lucru judecat este nelegală şi este de natură să aducă atingere dreptului fundamental al liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, susţine că instanţa de apel nu putea reţine efectul pozitiv al lucrului judecat (şi ignoră argumentele noi invocate de A. în raport de biletele la ordin cu soluţii favorabile C.) având în vedere că respectivele hotărâri judecătoreşti au fost pronunţate în dosare având obiecte diferite şi specifice, care, spre deosebire de cauza de faţă, nu permit invocarea unor argumente de drept comun.

În concret, în dosarele respective, A. a invocat pretenţii specifice unei contestaţii la executare/opoziţii la executare, diferite de pretenţiile invocate în prezentul dosar, respectiv: (i) constatarea intervenirii perimării executării silite; (ii) anularea unor acte de executare; (iii) anularea încheierilor de încuviinţare a executării silit (iv) anularea biletelor la ordin.

Totodată, consideră că pentru a putea fi reţinută puterea de lucru judecat, se impune ca instanţa să analizeze comparativ obiectul dosarelor, respectiv dacă argumentele invocate în celelalte dosare (care au stat la baza "lucrului tranşat" de alte instanţe) au fost identice cu argumentele invocate de recurentă în dosarul de faţă.

Or, în dosarul de faţă, este necontestat că s-au invocat numeroase temeiuri distincte de cele invocate în dosarele având ca obiect contestaţiile la executare, niciunul dintre aceste argumente nefiind supus analizei instanţelor care au pronunţat hotărârile judecătoreşti invocate de C..

În consecinţă, temeiurile invocate în celelalte dosare (care au stat la baza "lucrului tranşat" de alte instanţe) nu sunt identice cu temeiurile de drept şi de fapt invocate de recurentă în dosarul de faţă şi nu au fost avute în vedere de instanţele învestite cu soluţionarea contestaţiilor la executare.

În pofida acestor chestiuni necontestate, susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal pretinsul efect pozitiv al lucrului judecat şi, în consecinţă, a ignorat argumentele noi invocate de recurentă.

Referitor la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată este nemotivată şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a regulilor de procedură privind prezumţiile.

În susţinerea voinţei părţilor, respectiv a faptului că prin Actul adiţional nr. x/11.05.2010 părţile au intenţionat să agreeze inclusiv încetarea calităţii de avalist, recurenta a invocat mai multe argumente conform cărora o interpretare contrară (în sensul că părţile ar fi convenit doar eliberarea A. de obligaţiile de fidejusor, urmând ca A. să continue să fie ţinută de obligaţiile de avalist) este lipsită de orice raţiune juridică sau economică fiind contrară voinţei reale a părţilor.

Susţine că în mod nelegal a calificat instanţa de apel argumentele invocate de recurentă ca fiind prezumţii conform art. 1203 C. civ. 1864, cu consecinţa încălcării prevederilor legale care reglementează prezumţiile (art. 1199 şi art. 1203 C. civ. 1864), precum şi a prevederii privind interpretarea contractelor în funcţie de voinţa părţilor (art. 977 C. civ. 1864).

Or, în cazul de faţă, nu discutăm despre identificarea unui fapt necunoscut prin intermediul unui fapt cunoscut, ci despre aplicarea normelor de drept privind prevalenta voinţei părţilor şi interpretarea contractelor în funcţie de voinţa părţilor. Cu alte cuvinte, argumentele invocate de A. reprezentau elemente extrinseci şi intrinseci care, dacă ar fi fost analizate de instanţa de apel, erau capabile să dezvăluie intenţia reală a părţilor la momentul încheierii Actului adiţional nr. x/11.05.2010. Prin urmare, Curtea a respins o serie de argumente esenţiale ale A., fără să le analizeze şi fără să motiveze în mod corespunzător un astfel de refuz.

Mai arată că, procedând astfel, Curtea de Apel Bucureşti a refuzat în mod nelegal să analizeze argumentele invocate de recurentă în susţinerea voinţei părţilor, motiv pentru care a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conform cărora:

"hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor." Astfel, susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea flagrantă a normelor materiale privind interpretarea contractelor şi a principiului prevalenţei voinţei reale a părţilor.

Având în vedere că instanţa de apel nu a analizat voinţa părţilor în raport de elementele invocate de recurentă, respingându-le de plano pentru simplul motiv că acestea ar constitui "prezumţii simple", în cauză se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării acestor elemente şi identificării voinţei reale a părţilor.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept din materia civilă, cu precădere a celor care guvernează prevalenta voinţei părţilor, precum şi a celor din materia dreptului cambial.

Raţionamentul instanţei de apel a fost în sensul că, în raport de prevederile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 58/1934, avalul ar fi independent de obligaţia garantată şi de fidejusiune, în orice situaţie şi indiferent de modul în care părţile au configurat mecanismul de garantare sau de înţelesul acordat de părţi garanţiilor asumate.

Astfel, instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 977 C. civ. 1864, conform cărora "interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor", cât şi prevederile art. 960 C. civ. 1864, conform căruia:

"Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante."

Totodată, aşa cum vom arăta, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale din materia avalului aplicat pe biletele la ordin, respectiv art. 187 şi art. 196 din Normele BNR nr. 6/1994.

Arată că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că, în raport de "independenţa" avalului faţă de Contractul de Leasing, nu ar putea exista echivalenţă între conceptele de "fidejusor" şi de "avalist", motiv pentru care Actul adiţional nr. x/11.05.2010 nu ar fi atras şi încetarea calităţii de avalist, ci doar a celei de fidejusor.

Contrar principiului prevalenţei voinţei părţilor şi a normelor de drept aplicabile în materia avalului, instanţa de apel nu a ţinut cont de modul în care părţile au înţeles semnificaţia noţiunii de "aval" în cazul de faţă, respectiv de faptul că părţile au acordat o semnificaţie echivalentă conceptului de "fidejusor" şi de "avalist".

Se observă aşadar că dispoziţiile legale din materia avalului aplicat pe biletele la ordin permit ipoteza ca între aval şi fidejusiune să existe echivalenţă.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, din economia prevederilor Contractului de leasing şi Actului adiţional nr. x/11.05.2010 şi dispoziţiilor legale în materie rezultă că avalul este o garanţie personală constituită de avalist, acţionând ca fidejusor, între cele două concepte existând echivalenţă în cazul de faţă, atâta vreme cât sunt constituite de către aceeaşi persoană (în cazul de faţă, de avalistul fidejusor - A.), sunt constituite în beneficiul aceluiaşi creditor (în cazul de faţă, C. şi antecesoarea sa) şi garantează aceeaşi obligaţie (în cazul de faţă, fidejusiunea şi avalul garantează plata ratelor de leasing) respectiv au aceeaşi întindere (în cazul de faţă, fidejusiunea şi avalul se întind asupra valorii ratelor de leasing).

Considerentele instanţei de apel, în sensul că, contractul de leasing nu menţionează existenţa avalului nu face decât să întărească această concluzie.

Lipsa oricăror menţiuni cu privire la obligaţia avalizării biletelor la ordin de către recurenta-reclamantă era unul din cele mai importante indicaţii asupra faptului că, tocmai, intenţia reală şi înţelegerea părţilor a fost că există o echivalenţă între noţiunile de "fidejusor" şi "avalist", cu atât mai mult cu cât o astfel de echivalenţă este permisă şi prefigurată chiar prin art. 196 din Normă BNR nr. 6/1994.

Un indiciu suplimentar în acest sens este tocmai art. 4 din Actul adiţional 3 la Contractul de leasing care se referă la recurenta în contextul:

"care până la încheierea prezentului act a deţinut calitatea de Fidejusor". Prin urmare, singura calitate pe care recurenta o avea la momentul Actului adiţional nr. x, în concepţia şi în înţelegerea părţilor, era cea de fidejusor, părţile neconsiderând niciodată că recurenta ar acţiona în calităţi distincte de fidejusor, respectiv de avalist.

Or, în loc să valorifice acest aspecte, instanţa de apel a ajuns la concluzia contrară, cu încălcarea principiilor fundamentale de interpretare a contractului privind voinţa reală a părţilor şi a normelor de drept material care le instituie.

În al doilea rând, deşi a reţinut că principiul prevalenţei voinţei reale a părţilor este aplicabil, instanţa de apel a apreciat că voinţa părţilor de la momentul încheierii Actului adiţional nr. x/11.05.2010 nu ar fi fost în sensul că recurenta ar urma să nu mai garanteze sub nicio formă obligaţiile debitoarei D. (nici măcar ca avalist).

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, cu ocazia încheierii Actului adiţional nr. x/11.05.2010, toate părţile raportului obligaţional iniţial şi-au exprimat în mod expres consimţământul ca recurenta să nu mai garanteze, sub nicio formă, obligaţiile contractuale ale D..

Prin urmare, este cât se poate de evident că intenţia părţilor la încheierea actului adiţional a fost liberarea de obligaţii a recurentei. Este la fel de evident, că în interpretarea reţinută de instanţa de apel nu se produce nicio astfel de liberare - întrucât în măsura în care recurenta ar păstra calitatea de avalist, acesta ar avea în esenţă acealeaşi obligaţii cu cele deţinute în calitate de fidejusor, completate cu un regim chiar mai dur de executare silită.

Prin urmare, distincţia teoretică şi abstractă între aval şi fidejusiune realizată de instanţa de apel în susţinerea deciziei recurate este cu totul irelevantă şi netemeinică, având în vedere că nu are absolut nicio legătură cu efectele juridice pe care părţile au dorit să le creeze. Or, în cauza de faţă, actul juridic constitutiv de efecte şi obligaţii este Contractul de leasing şi actele adiţionale, iar efectele acestora vor fi stabilite prin raportare la voinţa reală a părţilor.

În speţă, atât Contractul de leasing, cât şi Actul adiţional nr. x au fost încheiate între profesionişti în decursul activităţii lor comerciale care au dorit să producă efecte juridice clare şi concordante logicii lor comerciale (i) la încheierea Contractului de leasing părţile au dorit ca recurenta să garanteze plăţile - ceea ce a presupus asumarea calităţii de "fidejusor" ce presupunea inclusiv avalizarea biletelor de ordin şi (ii) prin Actul adiţional nr. x părţile au dorit că A. să nu mai garanteze plăţile şi să fie înlocuit de E., ceea ce presupunea inclusiv încetarea calităţii A. de avalist.

Aceasta este singura interpretare logică, rezonabilă şi care reflectă intenţia părţilor şi specificul activităţii lor, pe când interpretarea reţinută de instanţa de apel nu face decât să creeze un context absurd din punct de vedere comercial şi juridic atât pentru încheierea Contractului cât şi pe cea a Actului adiţional nr. 3.

Sub un al doilea aspect, dacă înţelegerea părţilor ar fi fost că avalul continuă să producă efecte juridice (iar voinţa părţilor ar fi fost sa înceteze doar efectele fidejusiunii, iar nu şi a avalului), atunci nu ar mai fi existat nicio raţiune pentru care părţile au stabilit o garanţie suplimentară, constând în constituirea unui depozit colateral la dispoziţia băncii.

Din analiza prevederilor contractuale indicate mai sus, rezultă cu claritate că banca a impus instituirea depozitului colateral (300.000 EUR) pentru a fi de acord cu schimbarea fidejusorului, iar raţiunea instituirii depozitului colateral a fost aceea de a garanta bonitatea noului fidejusor. Totodată, art. 24 din Actul adiţional stabileşte că neconstituirea depozitului colateral atrage asumarea obligaţiilor fidejusorului E. de fostul fidejusor A., fiind astfel clar scopul instituirii acestui depozit: garantarea bonităţii noului fidejusor E..

Prin urmare, voinţa părţilor a fost în sensul că, dacă se va institui depozitul coletaral (iar acesta a fost instituit) A. urma să nu mai fie ţinut de obligaţiile faţă de C., inclusiv din perspectiva avalului, fiind clar pentru toate părţile că A. nu va mai garanta, în niciun fel, obligaţiile D..

Sub un al treilea aspect, legătura strânsă dintre calitatea de fidejusor şi cea de avalist, configurată chiar de părţi, confirmă raţionamentul primei instanţe în sensul că, cel puţin în prezenta cauză, încheierea Actului adiţional atrage încetarea calităţii de avalist.

Drept urmare, contrar aspectelor învederate de C., prin încetarea calitatăţii de fidejusor ce a avut loc ca urmare a încheierii Actului adiţional x/11.05.2020 s-a stins şi obligaţia de garanţie personală, adică atât fidejusiunea, precum şi calitatea de avalist, existând o puternică dependenţă a rapoartelor juridice menţionate mai sus.

Prin urmare, chiar părţile au fost cele care au atribuit biletelor la ordin o legătură strânsă cu Contractul de leasing, în sensul că fiecare bilet la ordin urmează să garanteze câte o rată de leasing. În aceste condiţii, o interpretare în sensul că biletele la ordin ar fi "independente" de Contractul de leasing nu doar că ignoră ci este evident contrar intenţiei părţilor şi modului în care acestea au înţeles să configureze întreaga opeaţiune juridică. În acest context, decizia recurată încalcă caracterul obligatoriu şi prevalent al voinţei părţilor în ce priveşte efectele juridice precum şi drepturile şi obligaţiile care se nasc din Contractul de leasing şi Actul adiţional.

Pe de altă parte, argumentul caracterului "independent" al avalului faţă de obligaţia principală este cu atât mai nerelevant cu cât nu se pune problema stingerii sau nulităţii obligaţiei principale (care aparţine D.), ci stingerea directă a obligaţiei avalistului ca urmare a unui act juridic încheiat între avalist şi beneficiarul biletelor de ordin.

Cât priveşte prevalenţa voinţei reale a părţilor, legea stabileşte că judecătorul are libertatea de a apela la orice alte împrejurări (chiar în afara contractului) pentru a putea identifica intenţia reală a părţilor.

Or, apelând la metoda de cercetare subiectivă, rezultă cu claritate că, în cazul particular de faţă, intenţia reală a părţilor a fost ca recurenta să nu mai garanteze, sub nicio formă, obligaţiile contractuale ale D.. În acest sens, doctrina şi jurisprudenţa naţională au statuat în nenumărate rânduri asupra imperativului identificării voinţei reale a părţilor.

În al patrulea rând, având în vedere cele de mai sus, este evident că părţile au atribuit biletelor la ordin valoarea unor instrumente de garantare a obligaţiilor contractuale şi un caracter accesoriu obligaţiilor fundamentale. Cu alte cuvinte, dacă rolul biletelor la ordin este acela de garantare a obligaţiilor contractuale, acestea nu mai pot produce efecte în lipsa existenţei obligaţiilor contractuale asumate de A..

Având în vedere caracterul uzual al biletelor la ordin în raporturile dintre profesionişti, raţiunea care stă la baza emiterii acestora diferă în funcţie de scopul emiterii. În cazul de faţă, părţile nu au acordat biletelor la ordin valoarea unor acte juridice abstracte şi nici valoarea unor instrumente de plată, ci au stabilit că acestea au valoarea unor instrumente de garantare a obligaţii contractuale fundamentale.

Într-o asemenea ipoteză, biletului la ordin îi este imprimat un caracter secundar şi accesoriu faţă de obligaţia fundamentală (accesorium sequitur principale). Ca atare, obligaţiile indicate în biletul la ordin urmează să se stingă, fără alte formalităţi, la data încetării raportului juridic garantat.

În aceste condiţii, invocarea autonomiei biletelor la ordin de către partea care a consimţit la încheierea Actului adiţional reprezintă un veritabil abuz de drept, sancţionabil prin admiterea cererii de chemare în judecată.

În al cincilea rând, raţionamentul instanţei de apel privitor la pretinsa imposibilitate de a invoca excepţii personale ca urmare a faptului că biletele la ordin au fost girate, este nelegal, fiind încălcate atât prevederile din Legea nr. 58/1934 privind girul (art. 16 din Legea nr. 58/1034), cât şi prevederile din C. civ. privind cesiunea de creanţe sau cesiunea de contract.

Sub acest aspect, instanţa de apel a ignorat faptul că între F. S.A. şi succesorii acesteia nu a existat o simplă operaţiune de gir, ci chiar o cesiune a Contractului de leasing, girul fiind doar o operaţiune auxiliară cesiunii.

Astfel, raţiunea avută în vedere de prima instanţă, întemeiată pe art. 16 alin. (1) din Legea nr. 58/1934 şi pe art. 106 -107 din Normele BNR are în vedere faptul că, fiind vorba despre titluri de valoare transmisibile, bilete la ordin au un caracter autonom faţă de terţul - posesor al biletelor la ordin, care nu are cum să cunoască particularităţile sau stingerea raportului fundamental.

În speţă, C. este succesor al G. (devenită între timp B.), iar G. este succesor al F. S.A., ca urmare a contractelor de cesiune intervenite între acestea.

Este, aşadar, evident că, atât C., cât şi antecesorii săi, au cunoscut stingerea raportului fundamental faţă de A. la momentul girării biletelor la ordin (1 aprilie 2012) şi, în consecinţă, nu se poate considera că A. nu ar putea invoca faţă de aceasta excepţii personale sau argumente decurgând dintr-un act adiţional la care părţile au consimţit.

Acelaşi argument confirmă şi că, având în vedere că C. şi antecesorii săi cunoşteau existenţa raportului juridic fundamental, aceştia nu pot invoca autonomia biletelor la ordin.

Pe de altă parte, trebuie arătat că la momentul încheierii Contractului de cesiune încheiat între B. şi S.G.A. S.P.A., cât şi ulterior acestui moment, B. şi S.G.A. - S.P.A. nu îndeplineau condiţiile legale pentru a fi parte într-un contract de cesiune derivat din încheierea unui contract de leasing financiar. Prin urmare, pe lângă faptul că nu poate invoca necunoaşterea stingerii obligaţiilor A., reiese fără putinţă de tăgadă făptui că C. nu poate opune A. pretinsa calitate de avalist, din moment ce însăşi cesiunea de creanţă îi este inopozabilă, fiind încheiată cu nerespectarea dispoziţiilor legale. Prin urmare, în pofida comportamentului său ulterior, este evident ca C. şi-a asumat pierderea calităţii de garant a A. în mecanismul de leasing.

Considerentele contrare ale instanţei de apel reprezintă o aplicare evident eronată a normelor materiale atât în materia interpretării reale a voinţei părţilor, a legislaţiei aplicabile biletelor la ordin şi a prevederilor normative care reglementează cesiunea de contract şi cesiunea de creanţă indicate anterior.

Decizia recurată este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor legale privind interpretarea clauzelor contractuale în sensul în care acestea pot produce efecte juridice - art. 978 C. civ.

Nici măcar C. nu a contestat faptul că, prin Actul Adiţional nr. 3, intenţia părţilor a fost în sensul ca A. să părăsească calitatea de garant din mecanismul contractual, fapt susţinut şi de introducerea în acest mecanism a terţului E. (care a preluat toate obligaţiile de garantare ce reveneau A.) dar şi de constituirea de către debitoarea D. a unui depozit colateral în valoare de 300.000 de Euro la dispoziţia creditoarei antecesoare a Pârâtelor.

Obiectul fideiusiunii şi al avalului este identic: garantarea obligaţiei principale a utilizatorului din Contractul de leasing. Or, dacă A. păstrează calitatea de avalist, aceasta ar continua să fie executată silit, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de calitatea de fidejusor, calitatea de avalist atrage posibilitatea executării silite directe, în temeiul biletelor la ordin, fără a mai fi nevoie de obţinerea unui titlu executoriu ca în cazul fidejusiunii.

Faţă de aceste considerente, se impune concluzia că interpretarea reţinută de instanţa de apel este în măsură să lipsească de efecte juridice prevederile Actul adiţional nr. x/11.05.2010 privind liberarea de obligaţii a A., fiind astfel contrară art. 978 C. civ.

În al doilea rând, interpretarea primei instanţe privind existenţa în paralel şi independentă a calităţilor de fideiusor şi de avalist este în măsură să conducă la lipsa de efecte juridice a avalului.

Singura garanţie pe care trebuia A. să o constituite pentru intrarea în vigoare a Contractului de leasing este fideiusiunea.

Aceasta presupune că A. şi-a asumat benevol şi gratuit, o obligaţie suplimentară, "independentă" de cea a fideiusiunii, respectiv avalul. Or, constituirea de către A. a unei garanţii în folosul unui terţ, cu titlu gratuit, în lipsa unei obligaţii în acest sens şi mai ales fără ca o astfel de garanţie să fie necesară atrage nulitatea garanţiei astfel constituite pentru lipsa cauzei.

În acest sens, în practica judiciară s-a stabilit în mod constant că garanţiile constituite de o societate în favoarea unui terţ, fără ca aceasta să aibă un interes sau obligaţie de a constitui o astfel de garanţie atrage nulitatea garanţie.

În acest context, având în vedere că modalitatea de interpretare reţinută de instanţa de apel este în măsură să creeze un context juridic în care constituirea avalului ar fi lovit de nulitate absolută pentru lipsa cauzei, este evident că modul deficitar de interpretare reţinut de instanţa de apel încalcă cerinţele art. 978 C. civ.

O altă critică se referă la faptul că decizia recurată încalcă principiul legal accesorium sequitur principale şi prevederile legale privind raportul de accesorialitate dintre aval şi obligaţia principală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind încetarea contractelor şi raportul de accesorialitate între obligaţia avalistului şi obligaţia principală.

Rezultă fără putinţă de tăgadă dependenţa şi subsidiaritatea raportului juridic de aval de raportul juridic principal, invocând faptul că instanţele naţionale au reţinut că încetarea raportului juridic care fundamenta plata avalului atrage încetarea avalului.

Situaţia de faţă este identică cu cea analizată în articolul menţionat, având în vedere că (a) părţile au atribuit un caracter accesoriu şi secundar biletelor la ordin, care au valoarea unor instrumente de garantare a obligaţiilor contractuale; (b) biletul la ordin conţine menţiuni privind seria, numărul şi rata de leasing pe care o garantează, fiind evidentă intenţia părţilor de garantare a executării raportului juridic fundamental; (c) într-o asemenea situaţie particulară, efectele biletelor la ordin încetează ca urmare a stingerii raportului juridic obligaţional.

În acest context, este evident că atât timp cât rolul avalului este acela de garantare a obligaţiilor contractuale (cazul de faţă), acesta nu mai poate produce efecte în lipsa existenţei obligaţiilor contractuale asumate de A., având în vedere că pierderea calităţii de fidejusor atrage inclusiv lipsirea garanţiei (avalului) de cauză juridică.

Prin urmare, stingerea raportului juridic preexistent prin Actul adiţional (raportul garantat) conduce la încetarea raportului juridic obligaţional născut din biletul la ordin (raportul de garanţie) în temeiul principiului accesorium sequitur principale. Mai mult decât atât, lipsa cauzei juridice reiese şi din considerentul că D. S.A. şi-a îndeplinit o parte din aceste obligaţii în cursul procedurii insolvenţei demarate împotriva sa.

Cu toate că raportul de accesorialitate al avalului constituit în contextul specific al prezentei cauze a fost observat şi recunoscut atât de prima instanţă cât şi de practica şi doctrina juridică invocată de recurentă, instanţa de apel a respins în mod vădit eronat şi nelegal să dea relevanţă juridică acestui raport, stabilind că avalul va supravieţui stingerii obligaţiilor constituite în temeiul Contractului de leasing.

În susţinerea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a reţinut că avalul este întotdeauna independent şi autonom în raport cu obligaţiile din raportul juridic principal şi că acesta supravieţuieşte. Concluzia primei instanţe este evident contrară prevederilor art. 35 şi pct. 187 din Normele BNR nr. 6/1994, astfel cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţă şi doctrină.

Faţă de aceste considerente, se impune concluzia că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor materiale care reglementează principiul accesorium sequitur principale, precum şi a raportului de accesorialitate care se poate stabili între aval şi raportul juridic principal în considerarea garantării căruia s-a emis avalul, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

Decizia recurată a fost emisă cu aplicarea greşită a principiului libertăţii contractuale, principiului forţei obligatorii a contractelor şi principiului caracterului dispozitiv al normelor civile

În motivarea soluţiei pronunţate, instanţa de apel a respins argumentele A. privind legătura cauzală dintre aval şi Contractul de leasing, precum şi efectul extinctiv al Actului adiţional nr. x atât asupra avalului cât şi asupra fidejusiunii, invocând caracterul imperativ al regulilor de drept cambial, care "sunt fixate într-un mod aproape rigid de legiuitor".

Aceste argumente nu au un temei juridic, având în vedere că pe tărâmul dreptului civil şi a raporturilor juridice private prevalează principiul voinţei reale a părţilor şi a libertăţii contractuale, precum şi posibilitatea părţilor de a stabili convenţii derogatorii de la normele private, în măsura în care acestea nu ar fi interzise explicit sau implicit, în acord cu practica obligatorie a Curţii Constituţionale.

Totodată, conform art. 969 C. civ.:

"Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante."

Or, în cauza de faţă, nu există nicio interdicţie legală implicită sau explicită care să împiedice părţile să stabilească un raport de subsidiaritate între raportul juridic principal şi aval, sau care să stabilească încetarea avalului odată cu încetarea fideiusiunii.

Deşi reiese cu evidenţă că aceasta a fost intentia reală a părţilor din prezenta cauză, instanţa de apel a refuzat să recunoască efectele juridice ale acordului părţilor motivând că acesta este contrar normelor imperative ale dreptului cambial.

Se impune concluzia, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor materiale privind libertatea contractuală, principiului forţei obligatorii a contractelor şi principiului caracterului dispozitiv al normelor civile, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Decizia recurată a fost emisă cu aplicarea greşită a normelor materiale privind îmbogăţirea fără justă cauză, întrucât prin decizia recurată, instanţa de apel a respins cererea de restituire formulată de A. în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, reţinând în esenţă că în prezenta cauză îmbogăţirea este justificată, întrucât aceasta a rezultat din executarea unor obligaţii cambiale valabile.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în cauza de faţă sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, având în vedere că executarea biletelor de ordin avalizate a avut loc după încetarea oricăror obligaţii asumate de A. în considerarea Contractului de leasing.

Prin urmare, îndeplinirea condiţiilor juridice ale îmbogăţirii fără justă cauză reglementate de art. 1345 şi următoarele din noul C. civ., respectiv lipsa unei cauze juste a îmbogăţirii şi însărăcirii corelative rezultă din prevederile Actul adiţional nr. x/11.05.2010, prin care părţile au suplimentat garanţiile Contractului de leasing şi au agreat substituirea A., care până la acel moment îndeplinea calitatea de fidejusor, cu E.. Drept consecinţă, fidejusorul iniţial A. a pierdut calitatea de parte a contractului de leasing, drepturile si obligaţiile sale fiind preluate de către noul fidejusor E. SRL

În acest context se impune a observa că, chiar dacă, s-ar recunoaşte supravieţuirea formală a avalului după momentul încetării asumate de A. în temeiul Contractului de leasing, executarea acestuia după acest moment este lipsită de cauză juridică având în vedere că părţile au stabilit în mod expres că scopul biletelor la ordin este garantarea şi stingerea obligaţiilor din Contractul de leasing.

Or, după data stingerii acestor obligaţii faţă de A., executarea silită A., profitând de o existenţă formală a avalului, este nelegitimă, încasarea respectivelor sume nemaiavând la bază un temei juridic.

Conchizând, se impune concluzia că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită normelor materiale privind îmbogăţirea fără justă cauză, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 10.03.2023, recurenta a precizat că motivele de recurs cu privire la decizia recurată sunt în egală măsură aplicabile încheierii din 10.03.3023 ce priveşte problema cheltuielilor de judecată, această hotărâre impunându-se a fi casată.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Preliminar, excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C. prin întâmpinare, urmează a fi respinsă, întrucât o parte dintre criticile invocate de recurenta-reclamantă se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept procesual sau substanţial, fiind, astfel, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamanta A. S.A. are caracter nefondat, pentru argumentele ce succed.

Cu referire la primul motiv de recurs invocat, prin care s-a susţinut încălcarea regulilor privind puterea de lucru judecat, respectiv incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat, întrucât instanţa de apel a reţinut corect incidenţa efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor pronunţate în contestaţiile (opoziţiile) la executare, analizându-le atât pe cele favorabile reclamantei, cât şi pe cele favorabile pârâtei.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., conform căruia casarea unei decizii poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte reţine că invocarea acestuia presupune tocmai ignorarea autorităţii de lucru judecat, iar nu greşita sa valorificare, motiv pentru care susţinerile din recurs nu pot fi circumscrise acestui motiv de casare.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A. vizează faptul că, prin decizia recurată, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., aşa încât vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă acestea nu sunt fondate.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă".

Astfel cum rezultă din textul anterior menţionat, autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

În acest mod, legiuitorul a consacrat, în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Înalta Curte reţine că între părţile litigante au existat anterior procese prin care s-a statuat în sensul că avalul nu a încetat ca urmare a încheierii actului adiţional nr. x/11.05.2020.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a analizat toate hotărârile judecătoreşti anterioare, inclusiv pe cele favorabile acesteia, reţinând:

"În ceea ce priveşte hotărârile judecătoreşti favorabile intimatei (dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2015), respectiv în legătură cu biletele la ordin nr. 26 şi 33, Curtea reţine că nu s-ar mai putea pronunţa în sensul că avalul nu a încetat ca urmare a actului adiţional nr. x, din moment ce s-a statuat definitiv în sens contrar.

Cu toate acestea, soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată pentru această categorie de bilete la ordin este greşită, pentru că ea fie conduce la o dublă reparaţie a prejudiciului invocat de reclamantă, fie conduce la o reparaţie a unui prejudiciu nedovedit.

Astfel, în dosarul nr. x/2014 s-a dispus deja obligarea creditorului la restituirea sumei de 468.116,5 RON, neputându-se dispune încă o dată repararea prejudiciului în dosarul de faţă.

Pe de altă parte, în dosarul nr. x/2015, unde se solicitase şi "întoarcerea executării silite, în ipoteza în care creanţa ce face obiectul executării s-ar realiza până la soluţionarea dosarului", Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis cererea de chemare în judecată în tot, fără însă a se referi expres la capătul de cerere privind întoarcerea executării silite.

În dosarul de faţă însă, reclamanta nu a depus dovezi din care să reiasă că suma aferentă biletului la ordin nr. 33 a fost efectiv încasată din conturile sale, iar pentru un prejudiciu nedovedit nu se poate dispune admiterea cererii de chemare în judecată."

Prin urmare, în analiza efectuată de către instanţa de apel, aceasta a reţinut şi hotărârile favorabile recurentei, motivând de ce a apreciat că nu se poate dispune admiterea cererii de chemare în judecată cu privire la biletele la ordin 26 şi 33 care au făcut obiectul dosarelor anterior indicate.

Este nefondată şi critica recurentei potrivit căreia există o diferenţă notabilă între prezenta acţiune, formulată pe baza dreptului comun, prin care s-au invocat aspecte noi şi contestaţiile la executare, unde instanţa s-a limitat doar la anumite aspecte.

În mod corect, instanţa de apel a constatat că atât prin contestaţiile la executare, cât şi prin prezenta acţiune, este dedusă judecăţii aceeaşi chestiune de drept, fiind analizată aceeaşi situaţie de fapt, independent de argumentele şi temeiurile de drept invocate de părţi, urmărindu-se acelaşi efect, respectiv desfiinţarea garanţiei constituite de recurenta-reclamantă prin aval, cu toate consecinţele ce decurg, respectiv restituirea sumelor obţinute în opinia recurentei în mod nelegal.

Mai mult, corect s-a reţinut că prin modul cum au fost detaliate motivele contestaţiilor la executare, recurenta a promovat în realitate veritabile contestaţii la titlu conform art. 713 alin. (2) C. proc. civ., întrucât criticile privind validitatea titlului - lipsa consimţământului şi lipsa cauzei pot fi invocate numai pe calea unei contestaţii la titlu.

Specificitatea titlurilor comerciale de valoare din funcţiile pe care le îndeplinesc derivă în principal din identitatea existentă între titlu şi dreptul pe care îl încorporează, din funcţiile pe care le îndeplinesc, justifică unicitatea dreptului cambial, atât din perspectiva dispoziţiilor referitoare la formularea şi valorificarea titlurilor de valoare, cât şi a celor referitoare la realizarea creanţei cambiale, la procedura execuţională şi constituie raţiunea care a stat la baza creării dreptului cambial, ca sistem distinct, autonom reglementat de Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.

Prin art. 16 al Titlului IV denumit Modificarea şi completarea unor legi speciale din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, art. 62 a fost modificat în sensul că unica posibilitate, de atacare a obligaţiei cambiale o reprezintă contestaţia la executare, eliminându-se calea procesuală a opoziţiei la executare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite prin Decizia nr. 4 din 19 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I nr. 381 din 4 iunie 2009, a statuat asupra caracterului exclusivist, derogatoriu şi special al dreptului cambial faţă de dreptul comun, faţă de faptul că prioritatea incidenţei dreptului cambial este strict condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi specifice pentru valorificarea titlurilor de credit şi că executarea cambială constituie un sistem executor propriu dreptului cambial.

Aşadar, dreptul cambial are un caracter derogatoriu şi special în raport de dreptul comun, împrejurare ce presupune aplicarea principiului specialia generalibus derogant, ceea ce impune în această materie unicitatea căii procesuale ce poate fi valorificată în vederea constatării unei creanţe cambiale, aceasta fiind contestaţia la executare reglementată de art. 62 din Legea nr. 58/1934, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 76/2012.

În egală măsură, recurenta-reclamantă nu afirmă o vătămare procesuală concretă izvorâtă din aplicarea dispoziţiilor privind efectul pozitiv al lucrului judecat, nemulţumirea acesteia constând în neanalizarea unor argumente privind valabilitatea biletelor la ordin care susţine că nu au fost avute în vedere de instanţele învestite cu soluţionarea contestaţiilor la executare.

Contrar acestor susţineri, instanţa de apel a constatat în mod corect că toate argumentele invocate de recurentă ca fiind susţineri noi în prezenta cauză, au fost invocate şi în cadrul contestaţiilor la executare care au fost soluţionate prin hotărâri definitive.

În acest context, nefondat este şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., referitor la faptul că instanţa de apel nu a analizat voinţa părţilor în raport de argumentele invocate de recurentă, respingându-le cu motivarea că ar constitui prezumţii simple.

Este adevărat faptul că în contractul de leasing s-a prevăzut că vor fi emise bilete la ordin avalizate de către administratorul utilizatorului şi că prin actul adiţional nr. x la contract recurenta a pierdut calitatea de fidejusor, fiind înlocuită de către E..

Însă, este de necontestat că în baza contractului de leasing au fost emise un număr de bilete la ordin, avalizate de către recurentă.

În mod legal curtea de apel a arătat că nu pot fi reţinute susţinerile recurentei conform cărora prin Actul Adiţional nr. 3 ar fi încetat atât calitatea de fidejusor cât şi aceea de avalist, în condiţiile în care voinţa părţilor a fost clar exprimată în sensul de a se înlocui recurenta-reclamantă din calitatea sa de fidejusor cu societatea E., fără vreo trimitere la calitatea acesteia de avalist.

Avalul este o garanţie personală ce poate însoţi o obligaţie pentru executarea căreia s-a emis un instrument de plată pe care legea îl declară executoriu; este o garanţie care are drept scop asigurarea executării unei obligaţii cambiale, de aici şi denumirea de garanţie cambială, iar nu a unei obligaţii contractuale prevăzute într-un contract de bază; pe când fidejusiunea este o garanţie personală ce ia naştere numai prin convenţia încheiată între fidejusor şi creditor.

Avalul este o garanţie autonomă şi independentă, care se aplică numai în măsura în care este compatibilă cu dreptul cambial; rezultă aşadar că avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat, obligaţiunea sa fiind valabilă chiar dacă obligaţia pe care a garantat-o ar fi nulă din orice altă cauza decât un viciu de formă.

În ceea ce priveşte fidejusiunea, aceasta este o obligaţie accesorie, subsidiară fata de obligaţia principală.

Fidejusorul este persoana care se angajează în faţa creditorului să execute obligaţia debitorului în cazul în care acesta nu ar executa-o el însuşi în termen. Este evident că cele două noţiuni nu numai că sunt reglementare distinct, dar impun şi condiţii diferite, efecte, sancţiuni etc., astfel încât în niciun caz nu se poate face confuzie între cele două instituţii de drept civil, după cum procedează recurenta. În acest sens recurenta insistă asupra faptului că pierderea calităţii de fidejusor prin actul adiţional nr. x a dus în mod direct şi la pierderea calităţii de avalist, aspect complet eronat, astfel cum în mod corect a stabilit şi instanţa de apel.

A interpreta peste contract şi actele sale adiţionale contravine întru totul voinţei părţilor, cu atât mai mult cu cât în cuprinsul Actului adiţional nr. x nu există nicio minimă referire la calitatea recurentei de avalist.

Pe de altă parte, numeroase instanţe de judecată, în soluţionarea aceleiaşi chestiuni s-au pronunţat în mod definitiv arătând că prin Actul Adiţional nr. 3 a încetat numai calitatea de fidejusor, iar nu şi cea de avalist, fiind vorba de garanţii diferite, independente, autonome, care nu se exclud una pe cealaltă, putând coexista sau nu şi fără ca încetarea uneia să ducă în mod automat şi la încetarea celeilalte, după cum încearcă să demonstreze recurenta.

Înalta Curte reţine că este vorba despre două garanţii diferite şi independente: garanţia născută ca urmare a semnării biletului la ordin în calitate de avalist şi garanţia născută în temeiul contractului de leasing financiar, în speţă fidejusiunea.

Prin urmare, în raport de cele arătate, presupusa intenţie reală a părţilor contractante, pe care o susţine recurenta, nu transpare nicidecum din prevederile actului adiţional nr. x şi nici nu poate fi dedusă prin mecanismul prezumţiilor simple, e ceea ce înscrisul prevede.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că alegaţiile recurentei cu privire la încetarea calităţii de avalist ca urmare a încetării calităţii de fidejusor pentru diferitele motive indicate de către aceasta nu pot fi avute în vedere în absenţa unui probatoriu în acest sens, fiind doar prezumţii simple ale recurentei, care nu pot fi acceptate însă peste cuprinsul unui înscris.

În aceste condiţii, împrejurarea că instanţa de apel nu a soluţionat cauza în sensul dorit de recurenta-reclamantă nu echivalează cu nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat şi, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocat de recurentă, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat, întrucât instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor materiale care reglementează prevalenţa voinţei părţilor, precum şi a celor din materia dreptului cambial.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ., conform căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, este în obligaţia instanţei de apel să examineze în mod real voinţa părţilor semnatare ale contractului şi actului adinţional nr. 3 încheiate de părţi, or, în cauză, aceste aspecte au fost pe deplin analizate, instanţa de apel făcând o corectă interpretare a acestora.

Instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 977 C. civ., conform cărora interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, constatând că presupusa intenţie reală a părţilor contractante pe care o susţine reclamanta nu transpare nicidecum din prevederile actului adiţional nr. x şi nici nu poate fi dedusă prin mecanismul prezumţiilor simple, peste ceea ce înscrisul prevede.

Or, avalul nu a fost dat prin contractul de leasing financiar, în respectivul contract nefiind prevăzut nimic în acest sens şi nici actul adiţional nr. x nu se referă deloc la această calitate, ci doar la calitatea de fideiusor. Curtea de apel a reţinut că în art. 4 s-a stabilit substituirea A. S.A., "care până la încheierea prezentului act a deţinut calitatea de fideiusor", cu E., iar în art. 23 s-a arătat că "începând cu data semnării prezentului act adiţional, drepturile şi obligaţiile A. S.A. ce decurg din calitatea sa de fideiusor încetează irevocabil, acestea fiind preluate în întregime de către noul fideiusor E.".

În calea de atac a recursului, reclamanata reiterează ideea că părţile au decis ca şi calitatea de avalist să înceteze, tinzând, astfel, să completeze, nu să interpreteze prevederile actului adiţional nr. x, ceea ce însă nu este posibil.

În legătură cu susţinerea potrivit căreia că nicio garanţie personală nu se prezumă, ci trebuie expres asumată de către constituitor, posibilitatea de naştere a unei obligaţii personale de garanţie pe cale de interpretare sau echivocă fiind exclusă, s-a arătat că avalul nu a fost prezumat sau stabilit pe cale de interpretare, ci a fost dat prin menţiune semnată în acest sens pe fiecare dintre biletele la ordin.

Cu privire la natura juridică a avalului, curtea de apel a reţinut corect că acesta reprezintă o obligaţie independentă, prin care posesorul unei cambii sau bilet la ordin dobândeşte un nou debitor, respectiv avalistul, obligaţia asumată de acesta din urmă fiind autonomă şi abstractă, identică cu obligaţia oricărui alt semnatar al respectivului bilet la ordin.

Prin urmare, stingerea raportului fundamental - cel de fidejusiune prin înlocuirea recurentei-reclamante cu E. nu poate conduce la lipsirea de cauză a avalizării biletelor la ordin de către recurentă. Avalul nu poate fi condiţionat de menţinerea în fiinţă a fidejusiunii, pentru că obligaţiile cambiale nu pot fi afectate de modalităţi. Cum cele două tipuri de garanţii pot coexista în mod autonom una fata de cealaltă, stingerea uneia nu antrenează automat şi încetarea celeilalte, ştergerea avalului acordat fiind posibilă numai cat timp biletul la ordin se află în mâna avalistului, fiind fără relevanţă încetarea unei alte garanţii acordate acestuia.

Chiar dacă părţile raportului juridic iniţial au decis substituirea recurentei din calitatea sa de fidejusor cu un alt subiect de drept, stingerea raportului juridic fundamental dintre acest garant şi creditoare nu poate produce aceleaşi efecte şi cu privire la avalizare, întrucât normele legii cambiale prezintă, în general, un caracter imperativ, drepturile şi obligaţiile cambiale fiind fixate într-un mod aproape rigid de legiuitor.

Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a aplicat greşit art. 187 şi art. 196 din Normele BNR nr. 6/1994, astfel cum susţine recurenta.

Chiar dacă legea nu defineşte avalul, acest lucru este făcut de Normele-cadru BNR nr. 6/1994 care, la pct. 187, prevăd că avalul este o garanţie personală prin care o persoană, denumită avalist, adică acela care dă avalul, garantează obligaţia unuia dintre obligaţii cambiali, direcţi sau pe cale de regres, numit avalizat, pentru toată suma menţionată pe titlu sau pentru o parte din ea. Validitatea avalului presupune ca suport existenţa măcar formală a obligaţiei, al cărei accesoriu este.

Art. 196 din aceeaşi Normă BNR prevede că "Avalul se dă pe faţa cambiei, utilizându-se una dintre expresiile "aval", "pentru aval" sau "pentru garanţie", "pentru fidejusiune" ori altă expresie echivalentă, urmată de semnătura avalistului sau a împuternicitului său."

Totodată, art. 35 alin. (2) din Legea nr. 58/1934 prevede că obligaţiunea sa (a avalistului, n.n.) este valabilă chiar dacă obligaţiunea pe care a garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un viciu de formă.

Una dintre caracteristicile biletelor la ordin, ca titluri comerciale de valoare, este aceea că drepturile conferite de acestea sunt autonome, aceasta însemnând că dreptul şi obligaţia corelativă născute din biletele la ordin sunt independente faţă de actul juridici din care decurg - raportul juridic fundamental, astfel că posesorul legitim al titlului îşi exercită dreptul în temeiul titlului biletul la ordin, nu în baza raportului juridic care a ocazionat emiterea biletelor la ordin.

În ceea ce priveşte natura juridică a avalului, Înalta Curte reţine că avalul reprezintă obligaţie independentă, prin care creditorul dobândeşte, pe lângă debitorul iniţial, un nou debitor - avalistul. Prin urmare, avalistul nu este un fidejusor al debitorului, ci este un garant al plăţii, alături de debitor şi nu este guvernat de regulile fidejusiunii.

Prin urmare, avalul este independent de obligaţia garantată, sub rezerva valabilităţii formale a acesteia şi nu poate fi supus vreunei condiţii, această concluzie rezultând din principiul interdicţiei condiţiilor în general în obligaţiile cambiale, principiu care îşi găseşte aplicaţia în dispoziţiile Legii nr. 58/1934.

Astfel, Înalta Curte reţine că pentru validitatea avalului este suficient ca pe biletul la ordin să fie menţionată intenţia de asumare a obligaţiei în calitate de avalist prin menţiunea "pentru aval" sau prin orice altă formulă echivalentă şi să existe semnătura avalistului.

Pct. 207 din Normele cadru BNR prevede că "Obligaţia avalistului este o obligaţie cambială autonomă, în sensul că avalistul se poate servi în contra posesorului de excepţiile derivând din raporturile sale personale cu acesta, dacă ele există, dar în niciun caz nu se poate servi de excepţiile personale ale persoanei pentru care a dat avalul faţă de posesorul cambiei. Posesorul poate să se îndrepte pe cale legală direct în contra avalistului obligatului principal, pe calea acţiunii cambiale directe, fără a mai fi respectată ordinea din dreptul civil, căci obligaţia acestuia este o obligaţie autonomă şi solidară."

În acest context, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante privind aplicarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor menţionate din Norma BNR nr. 6/1994, întrucât între avalist şi fideiusor nu există niciun raport juridic.

Corect s-a reţinut că părţile nu vor putea, în lipsa unui text expres care să prevadă respectiva posibilitate, să înlăture sau să atenueze caracterele biletelor la ordin, interesând aici caracterul abstract, autonom şi necondiţionat, iar pretinsele efecte specifice pe care părţile le-ar fi stabilit în legătură cu biletele la ordin şi cu avalurile date nu pot fi diferite de cele stabilite prin Legea nr. 58/1934.

Curtea de apel a constatat corect că, în cauză, avalul a fost dat necondiţionat (astfel cum rezultă din examinarea biletelor la ordin), astfel că susţinerile reclamantei referitoare la efectele stingerii fidejusiunii asupra avalului sunt lipsite de fundamentare legală.

În acest context, criticile privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a principiului libertăţii contractuale, principiului forţei obligatorii a contractelor, principiului caracterului dispozitiv al normelor civile, precum şi a dispoziţiilor legale privind interpretarea clauzelor contractuale, prevăzute la art. 978 C. civ. nu pot fi reţinute.

În cazul disputei dintre părţi cu privire la înţelesul şi aplicarea unor clauze contractuale, lămurirea intenţiei reale a părţilor poate fi considerată o chestiune de fapt, ce presupune interpretarea probatoriului. Se intră în domeniul legalităţii numai în situaţia în care interpretarea clauzelor presupune aplicarea regulilor de interpretare a convenţiei prevăzute de C. civ. sau aplicarea unor norme de drept material în materia convenţiilor.

Din argumentele prezentate, rezultă faptul că recurenta a dat o intepretare proprie normelor de drept cambial la situaţia de fapt din speţă.

Faţă de aceste aspecte, reţinând distincţia dintre cele două garanţii, în mod corect instanţa de apel a apreciat că prin Actul adiţional nr. x s-a transmis numai calitatea de fidejusor a recurentei, rămânând în fiinţă calitatea acesteia de avalist. Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Actul adiţional, noul fidejusor garantează îndeplinirea tuturor obligaţiilor rezultate din Contractul de leasing financiar. Per a contrario, acesta nu garantează îndeplinirea obligaţiilor rezultate din biletele la ordin avalizate de recurentă.

Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea principului accesorium sequitur principale, recurenta susţinând că pierderea calităţii de fideiusor conduce la dispariţia cauzei pentru care recurenta a dobândit calitatea de avalist, dată fiind legătura de accesorialitate care se poate stabili între aval şi raportul juridic principal în considerarea căruia s-a emis avalul.

Prin "drepturi accesorii" se înţeleg acele drepturi a căror soartă juridică depinde de existenţa unui alt drept subiectiv civil, cu rol de drept principal, fiind incluse în această categorie drepturile reale accesorii (dreptul de ipotecă şi privilegiile mobiliare) şi drepturile de creanţă accesorii (dreptul creditorului de a percepe dobânda legală, convenţională, dreptul la arvună, dreptul creditorului de a solicita plata de la fideiusor etc.)

Una dintre caracteristicile biletului la ordin ca titluri comerciale de valoare este aceea că drepturile conferite de acestea sunt autonome, aceasta însemnând că dreptul şi obligaţia corelativă născute din biletele la ordin sunt independente faţă de actul juridici din care decurg - raportul juridic fundamental, astfel că posesorul legitim al titlului îşi exercită dreptul în temeiul titlului biletul la ordin, nu în baza raportului juridic care a ocazionat emiterea biletelor la ordin.

În ce priveşte natura juridică a avalului, Înalta Curte reţine că avalul reprezintă obligaţie independentă, prin care creditorul dobândeşte, pe lângă debitorul iniţial, un nou debitor - avalistul. Prin urmare, avalistul nu este un fidejusor al debitorului, ci este un garant al plăţii, alături de debitor şi nu este guvernat de regulile fidejusiunii.

Susţinerile recurentei potrivit cărora hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind încălcate atât prevederile din Legea nr. 58/1934 privind girul (art. 16 din Legea nr. 58/1034), cât şi prevederile din C. civ. privind cesiunea de creanţe sau cesiunea de contract sunt nefondate.

Conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 58/1934, girul transmite toate drepturile izvorâte din cambie.

În mod corect, curtea de apel a reţinut că giratarul dobândeşte un drept propriu, autonom, arătat în titlu, iar nu dreptul pe care girantul îl avea, precum în cazul unei cesiuni, astfel că, în principiu, nu îi pot fi opuse excepţiile personale ce ar fi putut fi invocate împotriva girantului.

În acest sens, conform pct. 106 din Norma-cadru nr. 6/1994, emisă de BNR, transmiterea cambiei prin gir are ca efect transmiterea către giratar a tuturor drepturilor izvorând din titlu, în mod autonom, astfel că debitorul cambial nu îi va putea opune giratarului excepţiile personale pe care le-ar putea ridica contra girantului. Giratarul va putea prezenta cambia la acceptare şi la plată debitorului cambial şi se va putea îndrepta pe cale de regres împotriva obligaţilor cambiali.

De asemenea, pct. 107 din Norma-cadru BNR nr. 6/1994 prevede că transmiterea cambiei prin gir nu implică şi transmiterea raporturilor materiale care au dat naştere raporturilor cambiale, inclusiv a raporturilor între trăgător şi tras ce decurg din raportul cambial fundamental şi a raporturilor dintre giranţi şi ceilalţi semnatari ai cambiei, deoarece documentul care constată obligaţiile cambiale nu cuprinde şi aceste raporturi.

Astfel, curtea de apel a concluzionat corect că excepţiile personale, cum sunt şi cele referitoare la raportul fundamental care a determinat crearea sau circulaţia cambiei, pot fi invocate împotriva giratarului numai dacă se dovedeşte că acesta, dobândind cambia, a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului, devenind incidente şi prevederile art. 19 din Legea nr. 58/1934, potrivit cărora persoanele împotriva cărora s-a pornit acţiune cambială nu pot opune posesorului excepţiunile întemeiate pe raporturile lor personale, cu trăgătorul sau cu posesorii anteriori, afară numai dacă posesorul dobândind cambia a lucrat cu ştiinţă în paguba debitorului."

În speţă, recurenta nu a fost preocupată să probeze sau măcar să argumenteze "lucrarea cu ştiinţă în paguba debitorului" în sensul textului citat.

Printr-o altă critică, recurenta a reiterat faptul că încetarea calităţii sale de avalist este relevată şi de faptul că la momentul încheierii contractului de cesiune între B. şi SGA - SPA, dar şi ulterior, aceste două entităţi nu îndeplineau condiţiile legale pentru a fi parte într-un contract de cesiune derivat din încheierea unui contract de leasing financiar, însă instanţa de apel a reţinut cu justeţe că în cauza de faţă nu se analizează legalitatea respectivului contract de cesiune, ci dacă în urma încheierii actului adiţional nr. x la contractul de leasing a încetat calitatea de avalist a recurentei-reclamante.

Nefondată este şi critica privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

În urma analizei probatoriului din dosar, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, curtea de apel a constatat în mod corect, contrar susţinerilor recurentei, că îmbogăţirea este justificată, ea rezultând din executarea unor obligaţii cambiale valabile.

Mai mult, cu privire la oricare dintre biletele la ordin sunt incidente prevederile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 58/1934, potrivit cărora când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea împotriva celui garantat, precum şi împotriva celor care sunt obligaţi faţă de acesta din urmă, în temeiul cambiei.

Aşadar, din punct de vedere juridic, patrimoniul recurentei cuprinde şi drepturile izvorând din biletele la ordin, aceasta fiind, de altfel, înscrisă la masa credală a debitoarei D. S.A.

În concluzie, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală prin care a analizat şi a răspuns tuturor criticilor formulate, în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică.

Cu privire la recursul declarat de recurentă împotriva încheierii din 10 martie 2023, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a soluţionat o cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în minuta şi dispozitivul deciziei civile nr. 191 A din 10 februarie 2023, Înalta Curte constată că nu au fost formulate critici de nelegalitate cu privire la aceasta.

În altă ordine de idei, prin cererea de îndreptare s-a remediat o greşeală materială cu privire la partea căzută în pretenţii care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către partea care a câştigat în apel, astfel că susţinerile recurentei nu ar avea niciun fel de relevanţă asupra soluţiei adoptate în recurs, în condiţiile în care cererea de acordare a cheltuielilor de judecată a primit o judicioasă dezlegare.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 10 februarie 2023 şi a încheierii din 10 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.A. la plata sumei de 16.714,66 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 A din 10 februarie 2023 şi a încheierii din 10 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 16.714,66 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 noiembrie 2023.