Abusiveness of bank fee clauses for lack of service specificity under Directive 93/13 and domestic consumer protection law

Şedinţa publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 10 februarie 2015 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- anularea următoarelor prevederi din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 16 iulie 2008, ca fiind abuzive:

a) pct. 6, 7, 8, 9 şi 10 ale art. III referitoare la dobânda penalizatoare, comisionul de acordare, comisionul de administrare, comisionul de rambursare anticipată şi alte comisioane bancare;

b) pct. 7 al art. IV referitor la comisionul de 4% din suma rambursată în avans;

c) pct. 3 teza finală al art. V referitor la posibilitatea creditorului de a folosi mijloacele proprii de luare în posesie a bunului afectat garanţiei, în caz de neexecutare a contractului;

d) subpct. 5 al pct. 1.2. din art. VI referitor la garanţii suplimentare;

e) subpct. 2 al pct. 1.3.1. din art. VI referitor la declararea unilaterală a scadenţei anticipate şi rambursarea subsecventă a creditului;

f) subpct. 4, 7, 8, 9 şi 10 ale pct. 1. din art. VII referitoare la cazuri ce atrag declararea unilaterală de către pârâtă a exigibilităţii anticipate a scadenţei creditului;

g) pct. 2. al art. VII referitor la declararea anticipată a scadenţei creditului în caz de deces al oricărui împrumutat;

h) subpct. 7 al pct. 1. din art. VIII referitor la modificarea unilaterală a condiţiilor de creditare;

- anularea următoarelor prevederi din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x din 16 iulie 2008, ca fiind abuzive:

a) pct. 2.2. al art. 1 referitor la dobânda penalizatoare;

b) pct. 2.3. al art. 1 referitor la comisionul de acordare;

c) pct. 2.4. al art. 1 referitor la comisionul de administrare;

d) pct. 2.5. al art. 1 referitor la comisionul de rambursare anticipată;

- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 3.311,16 CHF, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând comisionul de acordare;

- obligarea pârâtei la convertirea în RON a creditului acordat reclamanţilor, la cursul de schimb CHF/RON de la data acordării creditului, respectiv, 16 iulie 2008, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi obligarea pârâtei la restituirea sumei de 77.947,04 RON, reprezentând diferenţă curs CHF/RON pentru perioada august 2008- noiembrie 2014;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 11336 din 30 octombrie 2015, a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 29 iulie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 965/2017 din 22 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta C.; s-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei pct. 2 cap. VII din contractul de credit, cu privire la menţiunea "situaţie în care în opinia băncii ar face imposibilă rambursarea creditului de către celălalt împrumutat" şi la menţiunea "şi celelalte împrumuturi pe care împrumutatul le-a contractat cu banca, garantate sau nu cu acelaşi imobil" şi nulitatea absolută parţială a clauzei subpct. 7 al pct. 1 din art. VIII din contract, cu privire la modificarea unilaterală a condiţiilor de creditare; s-a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii A. şi B., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1632 A/2017 din 11 octombrie 2017, a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile pronunţate de instanţa de fond, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. VI pct. 1.2 subpct. 5 şi art. VII pct. 1.1. subpct. 4, 8, 9 şi 10 din Condiţiile generale ale contractului de credit nr. x din 16 iulie 2008, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 1632 A/2017 din 11 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., precum şi pârâta C.

Calitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte C. a fost preluată de D. S.A. şi, respectiv E. S.A.

Prin decizia nr. 2552 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1632 A/2017 din 11 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a casat în parte decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, a apelului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 965 din 22 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate; s-a respins ca nefondat recursul formulat de pârâtele D. S.A. (care a absorbit C.) şi E. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Prin decizia civilă nr. 1285A din 16 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 965 din 22 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. S.A. şi E. S.A.; s-a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. III pct. 7 din condiţiile generale de creditare ale contractului de credit nr. x din 16 iulie 2008 şi la pct. 2.3 din condiţiile speciale de creditare ale contractului de credit nr. x din 16 iulie 2008 referitoare la perceperea comisionului de acordare; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la art. III pct. 8 din condiţiile generale de creditare ale contractului de credit nr. x din 16 iulie 2008 şi la pct. 2.4 din condiţiile speciale de creditare ale contractului de credit nr. x din 16 iulie 2008 referitoare la perceperea comisionului de administrare; pârâta D. S.A. a fost obligată să restituie reclamanţilor suma de 3.311,16 CHF, echivalentul în RON la data restituirii, reprezentând comisionul de acordare achitat în temeiul clauzelor nule; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

La data de 24 martie 2022 s-au înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2016*, recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) şi de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1285A din 16 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

1. Recursul formulat de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.)

Recurenta-pârâtă D. S.A. a solicitat admiterea recursului în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului apelanţilor-reclamanţi care a vizat:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare perceput în contractul de credit x/16.07.2008 şi restituirea sumei de 3.311,16 CHF, achitată în temeiul acestei clauze;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare;

S-a solicitat casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei, spre rejudecare, de către instanţa de recurs, urmând să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi, în întregime, ca neîntemeiată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, autoarea căii de atac apreciind că pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze este necesară îndeplinirea, în mod cumulativ, a următoarelor condiţii; caracterul nenegociat al clauzei, existenţa dezechilibrului semnificativ şi încălcarea principiului bunei-credinţe de către agentul economic cocontractant.

În cazul de faţă, nu este vorba de clauze preformulate, ci, din contră, la data contractării creditului, clienţii aveau posibilitatea negocierii clauzelor sau chiar a alegerii altui produs.

Recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că erau clar stipulate în contract cele două comisioane, având un cuantum determinat, dar şi că aceste comisioane nu erau interzise de legislaţia în vigoare la momentul acordării creditului.

A făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (cauza Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyuláné Kiss, C-621/17), instanţa europeană statuând în sensul că "articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză. Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, referitoare la costuri de administrare a unui contract de împrumut, care nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează, în principiu, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă".

Principiul bunei-credinţe nu a fost încălcat de către bancă, având în vedere că era clar stipulat în contract cuantumul acestor două clauze.

Deşi comisionul nu era reglementat de nicio prevedere legală la momentul încheierii contractului, ulterior, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori a prevăzut în mod expres acest comision în cuprinsul său.

Chiar dacă adoptarea şi intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 s-au produs ulterior încheierii contractului de credit din speţă, consacrarea legislativă expresă a acestui comision dovedeşte neîndoielnic intenţia legiuitorului de a permite perceperea sa, ceea ce denotă legalitatea acestuia.

Aşadar, recurenta-pârâtă consideră că nu sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 pentru ca această clauză să fie considerată abuzivă.

De asemenea, a apreciat că, în analiza dezechilibrului contractual, trebuie să se ţină cont şi de data introducerii acţiunii, aceasta fiind pe rolul instanţelor din anul 2016, deci, a fost introdusă după 8 ani de la acordarea creditului (27.08.2008).

Având în vedere toate aceste argumente, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi să se constate nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel. Ca urmare a admiterii recursului, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată în totalitate, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte solicitarea de restituire a sumelor, solicitare făcută doar pentru suma reprezentând comisionul de acordare, în plus faţă de susţinerile formulate anterior, s-a arătat că se impune a fi avută în vedere jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (sens în care a făcut trimitere la decizia nr. 76 din 25 ianuarie 2017 şi la decizia nr. 558 din 29 martie 2017).

Recurenta-pârâtă a apreciat, în subsidiar, contrar celor reţinute de către instanţă, că dreptul la restituirea prestaţiilor în baza respectivelor clauze nu curge de la data constatării caracterului abuziv al acestora.

A solicitat să fie avut în vedere faptul că ne aflăm într-o materie specială care instituie o excepţie clară de la principiul forţei obligatorii a contractelor, menită să protejeze interesele consumatorilor prezumaţi a încheia contractul de pe o poziţie de inferioritate.

Mai mult decât atât, era un fapt notoriu existenţa unui număr mare de litigii cu băncile în privinţa clauzelor abuzive din contracte, astfel încât reclamanţii puteau solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contract şi, implicit, restituirea sumelor încă de la momentul la care le-au cunoscut. Reclamanţii puteau să adreseze cereri băncii, sesizări şi să iniţieze negocieri, dar nu au întreprins nicio acţiune de acest tip.

Prin aplicarea analogică a cauzei C-698/18 soluţionate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, conexată la cauza C-699/18, deşi acţiunea în constatarea clauzelor abuzive este imprescriptibilă, răspunsul la cea de-a doua întrebare preliminară deschide instanţelor naţionale calea analizei situaţiei faptice şi a intervenirii sau nu a unui termen general de prescripţie în restituirea sumelor achitate cu acest titlu.

Aceasta s-ar putea dispune doar în 3 ani de la momentul la care consumatorul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa clauzelor.

Recurenta-pârâtă consideră că acel moment în timp este situat cu mai mult de 3 ani faţă de cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, nu poate fi ţinută banca pe o perioadă de timp nelimitată pentru o situaţie pe care clienţii au avut posibilitatea să o cunoască cu mult timp înainte de formularea cererii de chemare în judecată.

În drept, recursul pârâtei D. S.A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă E. S.A.

Recurenta-pârâtă E. S.A. a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la perceperea comisionului de acordare şi a celui de administrare din contract. Totodată, reţinând culpa procesuală a intimaţilor-reclamanţi, a solicitat obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea litigiului, potrivit dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

Consideră că recursul formulat în cauză este fondat, întrucât hotărârea din apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la clauzele privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare din contract, s-a arătat că toate clauzele contractuale trebuie interpretate unitar, pentru a evita interpretări eronate care nu au legătură cu voinţa părţilor.

Întemeindu-şi calea de atac pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a dezvoltat următoarele critici:

1. Clauzele privind comisioanele nu sunt abuzive

În ceea ce priveşte comisionul de acordare şi comisionul de administrare, se impune schimbarea soluţiei, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile constatării caracterului abuziv.

Părţile au stipulat în contract, obligaţia de plată în sarcina împrumutaţilor a comisionului de acordare, reprezentând un procent, aplicat la limita creditului acordat, perceput la data tragerii creditului.

Chiar dacă în cuprinsul contractului nu se regăseşte o definiţie exactă a contraprestaţiilor băncii care ar justifica perceperea acestui comision, obligaţie care, de altfel, la data încheierii contractului nu exista ca atare, aceasta fiind reglementată ulterior în actele normative privind protecţia drepturilor consumatorului, totuşi, chiar din denumirea comisionului se deduce scopul pentru care a fost stipulat.

Banca a efectuat o analiză a documentaţiei de credit şi a înscrisurilor depuse de clientul consumator, servicii necontestate sub aspectul caracterului real, fiind dovedite chiar de încheierea contractului. De altfel, banca nu a mai perceput un alt comision de analiză a dosarului de credit, astfel încât nu se poate reţine, eventual, plata abuzivă a unor comisioane separate pentru acelaşi tip de servicii sau pentru activităţi situate în afara cadrului contractual.

În acelaşi timp, din modul în care a fost stipulat, ca un procent din valoarea creditului, astfel cum s-a comunicat consumatorului, dar şi prin perceperea o singură dată, la momentul încheierii contractului, este îndeplinită exigenţa caracterului clar şi inteligibil al clauzei, consumatorul având o reprezentare exactă a valorii acestuia şi, deci, cu rezultatul asumării neîndoielnice a obligaţiei sale de plată, în deplină cunoştinţă de cauză, având în vedere nivelul unui consumator mediu informat.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, chiar dacă nu sunt indicate în contract serviciile acoperite de plata comisionului, acest lucru rezultă din coroborarea instituirii comisionului cu momentul scadenţei acestuia, data primei trageri. Astfel, orice consumator fără cunoştinţe de specialitate, înţelege că trebuie să suporte cheltuielile băncii generate cu resursele umane, materiale şi de timp pentru verificarea documentaţiei depuse, verificarea eligibilităţii clientului, etc.

Faptul că nivelul comisionului este stabilit procentual în funcţie de valoarea creditului nu reprezintă un abuz al băncii, atât timp cât aceasta a înţeles să aplice regula proporţionalităţii. În plus, chiar dacă operaţiunile îndeplinite sunt de ordin administrativ şi, în principal, tipice, totuşi, importanţa analizei fiecărui dosar de credit este proporţională cu valoarea creditului.

Este esenţial faptul că împrumutatul a avut de la început reprezentarea costurilor contractului, fiind informat în mod corespunzător cu privire la obligaţia stabilită în sarcina sa, respectiv aceea de a suporta cheltuielile generate de perfectarea convenţiei.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a analizat corespunzător condiţia dezechilibrului generat de perceperea comisionului o singură dată, faţă de valoarea creditului, acordat pentru o perioadă de 120 rate lunare.

Nu se poate reţine instituirea acestei clauze în beneficiul exclusiv al profesionistului, în contextul prestaţiilor specifice ale băncii, care îşi găsesc îndreptăţirea unei remuneraţii şi în cuprinsul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, respectiv în articolul 36 privind comisionul de analiză, nefiind, deci, înlăturată prezumţia de bună-credinţă a băncii în derularea raporturilor contractuale cu intimaţii-reclamanţi.

În concluzie, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare, recursul fiind întemeiat sub acest aspect.

2. Clauzele contractuale reclamate nu au un caracter abuziv, neputându-se reţine caracterul nenegociat al acestora

O clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (şi, implicit, al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului, dacă este clar şi inteligibil exprimată ori redactată.

Prin urmare, pentru ca instanţa de judecată să poată sancţiona o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie:

• să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune şi să nu fi fost negociată din culpa comerciantului/profesionistului;

• să fie excesivă (să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor);

• să nu se refere la obiectul sau preţul contractului;

Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale reclamate din contractul de credit nu au un caracter abuziv, întrucât nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

3. Banca a creat toate condiţiile pentru negocierea clauzelor contractului de credit

Clauzele contractului de credit au fost negociate de către părţi înainte de semnarea acestuia. Mai mult, banca a furnizat intimaţilor-reclamanţi cu o perioadă de timp rezonabilă înainte de data semnării contractului de credit, forma acestuia, iar reclamanţii au declarat că înţeleg în totalitate conţinutul convenţiei părţilor.

Faptul că din lipsă de interes sau din alte motive, intimaţii-reclamanţi nu au înţeles să formuleze o contraofertă şi nu au solicitat lămurirea sau modificarea clauzelor înscrise în contract, nu înseamnă că este vorba de un contract nenegociat.

Prin urmare, susţinerea instanţei de apel este inadmisibilă, cu atât mai mult cu cât intimaţii-reclamanţi nu au dovedit, în mod cert, faptul că au solicitat clarificări cu privire la oferta băncii, că şi-au exprimat dorinţa de a modifica oferta băncii, că au iniţiat sau nu orice alte discuţii cu privire la oferta propusă de bancă.

O negociere din punct de vedere juridic reprezintă o succesiune de oferte şi contraoferte până când una din părţi acceptă oferta şi se ajunge la un acord de voinţă.

Recurenta-pârâtă a subliniat faptul că prevederile reclamate din contractul de credit analizat sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil); au fost însuşite de către consumatori prin semnarea contractului de credit, devenind astfel lege între părţile contractante, potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864 şi au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta.

Aşadar, părţile au cunoscut obligaţiile lor de la data încheierii contractului de credit.

4. Banca a acţionat cu bună-credinţă

Pornind de la textul consacrat în articolul 970 din C. civ. de la 1864, buna-credinţă a fost conturată ca fiind acea atitudine de corectitudine, prezumată de lege, pe care un contractant trebuie să o aibă la momentul încheierii şi pe parcursul executării contractului, iar noţiunea a fost clarificată prin dispoziţiile Legii nr. 363/2007 prin definirea practicilor comerciale incorecte, care pot fi înşelătoare sau agresive, dispoziţiile art. 4-7 ale acestui act normativ conturând conduita consumatorului mediu şi sunt utile pentru interpretarea naturii abuzive a unei clauze conform Legii nr. 193/2000.

În acest context, s-a arătat că atitudinea subiectivă a bunei/relei-credinţe a băncii trebuie evaluată în strânsă legătură cu cea de-a treia condiţie a clauzei abuzive, respectiv crearea unui dezechilibru contractual semnificativ.

Recurenta-pârâtă apreciază că dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din chiar conţinutul şi efectele unei clauze contractuale. Dacă analiza are în vedere evoluţii ulterioare momentului contractării, se intră pe tărâmul impreviziunii în contracte.

5. Inexistenţa unui dezechilibru semnificativ pretins cauzat de clauzele contractuale reclamate

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

Din natura contractelor de credit rezultă obligaţiile esenţiale ale părţilor:

a) obligaţia băncii: de a pune la dispoziţia împrumutaţilor suma solicitată;

b) obligaţia împrumutaţilor: de a restitui suma împrumutată (capitalul) în aceeaşi monedă în care a fost contractată şi de a plăti dobânda;

Aceste obligaţii sunt în deplină concordanţă cu regimul juridic general prevăzut de legea civilă română pentru contractele de împrumut, neputându-se reţine faptul că împrumutatul ar fi fost plasat într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare.

În prezenta cauză nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe capitalul împrumutat şi dobânda bancară, precum şi celelalte comisioane. Banca şi-a asumat şi, ulterior, şi-a îndeplinit obligaţia de acordare a împrumutului în moneda şi în cuantumul solicitat de împrumutat.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să fie incidentă lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi, situaţie care nu se regăseşte în dosarul de faţă, deoarece banca şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia intimaţilor suma solicitată de aceştia.

Prin urmare, legislaţia privind protecţia consumatorului nu are ca scop să-i permită acestuia să obţină modificarea unui contract numai pentru motivul că acesta a devenit mai oneros, ci numai să îl protejeze pe acesta de aplicarea unor clauze care variază pe baza unor criterii insuficient sau deloc descrise în contract, care depind exclusiv de voinţa băncii şi care au creat un dezechilibru semnificativ încă de la momentul semnării contractului.

Clauzele contestate constituie condiţii contractuale despre care intimaţii-reclamanţi au luat cunoştinţă la data semnării contractului de împrumut.

Pe cale de consecinţă, nu pot fi incidente prevederile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, contrar susţinerilor instanţei de apel.

Cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) a fost comunicată recurentei-pârâte E. S.A. şi intimaţilor-reclamanţi A. şi B. la data de 28 aprilie 2022, cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

La aceeaşi dată a fost comunicat recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă E. S.A. către recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) şi către intimaţii-reclamanţi A. şi B., cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare.

Constatând că nu s-au formulat întâmpinări în cauză până la data de 30 iunie 2022, Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi a fixat termen pentru analiza acestuia, în completul de filtru, la 3 noiembrie 2022.

La data de 31 octombrie 2022 intimaţii-reclamanţi A. şi B., prin avocat F., au depus la dosar o cerere, solicitând comunicarea recursurilor formulate în cauză de recurenta-pârâtă D. S.A. şi de recurenta-pârâtă E. S.A., la adresa de domiciliu, indicată prin acţiune.

Potrivit dispoziţiilor instanţei, s-a formulat un răspuns la această cerere, în sensul că s-a comunicat apărătorului intimaţilor-reclamanţi A. şi B. faptul că exemplarele cererilor de recurs au fost comunicate, potrivit adresei emise la data de 28 aprilie 2022, la domiciliul procesual ales, respectiv la Cabinetul de Avocat F..

Intimaţii-reclamanţi A. şi B., prin avocat F., au depus la dosar o nouă cerere, la 1 noiembrie 2022, prin care s-a solicitat comunicarea cererilor de recurs formulate în cauză de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) şi de recurenta-pârâtă E. S.A. la adresa de domiciliu a intimaţilor-reclamanţi, respectiv în Bucureşti, str. x, întrucât adresa Cabinetului Individual de Avocatură "F.", unde au fost comunicate, potrivit adresei din 28 aprilie 2022, nu a mai fost indicată ca domiciliu procesual ales din faza apelului, după casare.

La termenul din 3 noiembrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea cererilor de recurs formulate în cauză de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) şi de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1285A din 16 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, către intimaţii-reclamanţi A. şi B., la adresa de domiciliu din Bucureşti, str. x, cu menţiunea că au obligaţia de a depune întâmpinare, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare. Totodată, Înalta Curte a amânat comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi a dispus completarea acestuia, dacă se impune.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare la data de 15 decembrie 2022, conform plicului ataşat, solicitând respingerea recursurilor, ca nefondate.

Conform dovezilor aflate la dosar, întâmpinarea depusă de intimaţii-reclamanţi a fost comunicată recurentelor-pârâte E. S.A. şi D. S.A. (care a absorbit C.) la data de 27 decembrie 2022, respectiv la data de 23 februarie 2023.

Recurentele-pârâte nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 21 septembrie 2023 s-au admis, în principiu, recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) şi de recurenta-pârâtă E. S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data 16 noiembrie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursurile de faţă sunt nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, întrucât prin cele două memorii de recurs au fost dezvoltate, în esenţă, aceleaşi critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate, Înalta Curte urmează să răspundă acestora printr-un considerent comun.

Recurentele-pârâte D. S.A. (care a absorbit C.) şi E. S.A. critică soluţia pronunţată de instanţa de apel, în rejudecare, cu privire la clauzele care instituie comisionul de acordare şi comisionul de administrare, precum şi cu privire la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor declarate abuzive.

Criticile recurentelor au fost subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2552 din 10 decembrie 2020, pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosar nr. x/2016, respectiv în primul ciclu procesual, s-a reţinut că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a efectuat o analiză insuficientă din perspectiva caracterului clar şi inteligibil al clauzei, limitându-se doar la constatarea că serviciile furnizate de bancă sunt certe, iar pentru ca un consumator să înţeleagă raţiunea perceperii comisionului nu este necesară detalierea activităţilor întreprinse de bancă, acestea rezultând din denumirea serviciului prestat, constând în acordarea creditului.

S-a mai constatat că scopul perceperii comisionului de acordare nu este menţionat în cuprinsul contractului de credit (contrar dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori va cuprinde clauze contractuale, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate).

Instanţa supremă a reţinut, în acest context, efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss). A arătat că, în cauză, contractul de credit nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de acordare credit, o descriere a naturii serviciilor furnizate efectiv, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferitele comisioane contractuale şi comisionul de acordare credit sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune şi alte servicii prestate de intimata-pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a procedat greşit atunci când, în aprecierea posibilităţii consumatorului de a înţelege detalierea serviciilor furnizate în schimbul comisionului, a considerat a fi clară şi inteligibilă deducerea logică a acestora din simpla denumire a serviciului prestat (acordarea creditului) şi din precizarea modului de calcul, fără a fi necesare alte precizări contractuale suplimentare.

Instanţa de apel a examinat doar o parte din elementele de fapt necesare pentru stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare credit, reţinând, în mod nefundamentat, că acestea nu au caracter abuziv.

În plus, Înalta Curte a subliniat caracterul obligatoriu în speţă al Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Camera a patra) din 16 iulie 2020, pronunţată în cauzele conexate nr. C-244/19 şi C-259/19, în soluţionarea unor cereri de decizie preliminară formulate de Juzgado de Primera Instancia no 17 de Palma de Mallorca şi de Juzgado de Primera Instancia e Instrucción de Ceuta, Curtea stabilind că articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere.

Din aplicarea acestei concluzii în speţă, rezultă că, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel inexistenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât analiza clauzelor referitoare la comisionul de acordare a avut un caracter incomplet, prin raportare la elemente de fapt insuficient lămurite.

În plus, este greşit raţionamentul instanţei de apel, care a considerat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 190/1999, precum şi referirile instanţei la un act normativ (O.U.G. nr. 174/2008) care a intrat în vigoare la 27 decembrie 2008, ulterior încheierii contractul de credit în litigiu (16 iulie 2008).

Acelaşi raţionament juridic mai sus prezentat este aplicabil şi criticii referitoare la pct. 8 al Art. III din Condiţiile generale de credit, text care prevede comisionul de administrare.

Reţinând că în ceea ce priveşte comisionul de administrare sunt aplicabile aceleaşi argumente prezentate în legătură cu nelegalitatea analizei instanţei privind comisionul de acordare, Înalta Curte a constatat întemeiate criticile formulate de recurenţii-reclamanţi A. şi B., a casat, în parte, decizia recurată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, a apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 965 din 22 martie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, aceleiaşi instanţe de apel.

Aşa fiind, criticile recurentelor-pârâte sunt nefondate, instanţa de apel pronunţând decizia cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd că "în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul".

Interpretarea normei legale citate relevă faptul că, în rejudecare, dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond şi implică faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, întrucât ar încălca forţa obligatorie a hotărârii instanţei de recurs. Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare. Prin urmare, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi, respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Această concluzie se impune şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, conturată în cadrul controlului de constituţionalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, care, pentru identitate de raţiune, îşi păstrează valabilitatea şi în actualul cadru legislativ şi prin care instanţa de contencios constituţional a stabilit, pe de o parte, că îndrumările date de instanţa de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activităţii cu caracter jurisdicţional desfăşurate de instanţa de control judiciar, iar, pe de altă parte, că instituirea acestei obligaţii pentru judecătorii fondului a apărut din necesitatea nereiterării de către aceştia a erorilor săvârşite prin pronunţarea hotărârii desfiinţate, soluţia contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac şi la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Transpunând aceste considerente în cauză, Înalta Curte constată că susţinerile recurentelor ce pun în discuţie nelegalitatea examenului realizat de instanţa de apel asupra clauzelor privind comisionul de acordare şi cel de administrare, din perspectiva faptului că nu erau întrunite cerinţele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, au primit o dezlegare din partea instanţei de recurs, în primul ciclu procesual.

Astfel, în cuprinsul deciziei de casare, făcându-se trimitere la interpretarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, din hotărârea pronunţată în cauzele conexate C-224-19 şi C-259/19, s-a reţinut că, în speţă, criteriile legale referitoare la caracterul nenegociat al clauzelor, dezechilibrul semnificativ şi reaua-credinţă sunt întrunite şi se circumscriu caracterului abuziv al clauzelor contractuale vizând comisioanele de acordare şi administrare.

În rejudecare, instanţa de apel a reţinut că există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor cât priveşte perceperea ambelor comisioane.

Îndeplinirea acestei cerinţe rezultă tocmai din împrejurarea că împrumutaţii au semnat contractul de credit obligându-se la plata unor comisioane de acordare şi de administrare fără a se putea cunoaşte contraprestaţia băncii în schimbul plăţii comisionului, fără a se putea constata dacă serviciile astfel remunerate au fost efectiv prestate şi fără a se putea distinge dacă există o suprapunere între aceste comisioane sub aspectul activităţii desfăşurate de bancă în schimbul plăţii acestor sume. Or, în această situaţie, reclamanţii sunt lăsaţi la discreţia băncii, care este liberă să presteze sau nu serviciile remunerate prin cele două comisioane, fără nicio posibilitate de control din partea consumatorului sau a organelor competente.

În fine, a treia condiţie se referă la încălcarea exigenţelor bunei-credinţe de către agentul economic cocontractant. În cauză, cerinţa relei-credinţe a băncii este îndeplinită, atât timp cât clauzele neclare au fost formulate de către aceasta, omiţând să expună toate datele în raport de care consumatorii să poată să îşi prefigureze consecinţele economice ale actului de credit asumat şi să cunoască serviciile pe care le-au achitat sau le au de achitat prin plata comisioanelor analizate. Procedând astfel, banca împrumutătoare şi-a creat un avantaj prin punerea consumatorilor în imposibilitatea de a efectua orice verificări în legătură cu prestarea activităţii remunerate prin cele două comisioane şi cu privire la constatarea unei eventuale suprapuneri a serviciilor achitate.

Aşa fiind, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că se impune admiterea apelului, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii referitoare la cele două comisioane.

De asemenea, ţinând seama de temeinicia capătului de cerere principal vizând constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor referitoare la perceperea comisionului de acordare, instanţa de apel a constatat că se impune admiterea capătului de cerere accesoriu privind restituirea sumei încasate cu titlu de comision de acordare, în acord cu principiul conform căruia accesoriul urmează soarta principalului.

Fiind confirmate de către instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, criteriile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 au reprezentat, conform art. 501 din C. proc. civ., premise obligatorii pentru instanţa de apel, în cel de-al doilea ciclu procesual, criterii care, odată reţinute la soluţionarea apelului conferă deciziei pronunţate caracter de legalitate sub acest aspect, deci, implicit şi modalităţii în care norma legală contestată a fost aplicată de către instanţa de prim control judiciar în rejudecare.

De asemenea, se cuvine subliniat faptul că, în temeiul aceluiaşi text de lege ultim enunţat, statuările instanţei de casare din primul ciclu procesual se impun obligatoriu şi în prezenta fază procesuală, asupra acestora instanţa de recurs nemaiputând interveni, chestiunea naturii abuzive a clauzelor contractuale în litigiu intrând în puterea lucrului judecat.

În acest context, toate susţinerile recurentelor, prin care încearcă să demonstreze faptul că ambele clauze au fost negociate şi sunt exprimate într-un mod clar şi inteligibil, neproducând un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor, sunt nefondate, cât timp instanţa de recurs a stabilit, cu putere de lucru judecat, că respectivele clauze sunt abuzive, iar instanţa de apel era ţinută de această dezlegare, în soluţionarea apelului.

Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ menţionat instituie o prezumţie relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii, întrucât instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat, a reţinut că recurentele-pârâte nu au făcut nicio dovadă în acest sens.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.".

În ce priveşte noţiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reţine că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern cât şi în legislaţia comunitară, se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea naţională şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul.

Banca nu a negociat efectiv şi direct cu consumatorii clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 249 din C. proc. civ., prezumţia relativă instituită de lege nefiind răsturnată.

Aşadar, este vorba despre un contract de adeziune, reclamanţii fiind obligaţi să îl semneze în forma stabilită de pârâte, neavând posibilitatea de a influenţa în niciun mod vreuna din prevederile acestuia. Consumatorii puteau doar să adere sau nu la contract, fiind privaţi de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

Instanţa supremă reţine şi că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

În plus, criticile recurentelor-pârâte prin care se tinde să se demonstreze caracterul negociat al clauzelor şi posibilitatea reală a consumatorilor de a lua cunoştinţă despre condiţiile contractuale la data semnării vizează aspecte factuale ale cauzei, incompatibile cu cercetarea ce se poate face de instanţă în calea extraordinară de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Cu toate acestea, instanţa supremă subliniază că este necesar a se distinge între posibilitatea de negociere (urmare a comunicării clauzelor contractuale către consumator) şi negocierea concretă a clauzelor cu privire la care a fost invocat caracterul abuziv, profesionistul fiind dator a proba negocierea efectivă, iar nu posibilitatea de negociere care ar fi existat.

Astfel, cea de-a doua condiţie cumulativă impusă de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000].

Plecând de la premisa conform căreia comisioanele reprezintă costuri ale unor servicii prestate de bancă în interesul clientului consumator, instanţa observă, din lectura argumentelor prezentate de recurente prin cererea de recurs, că acestea nu au fost în măsură să explice nici care anume au fost serviciile prestate efectiv în interesul exclusiv al consumatorului, în schimbul comisionului de administrare şi nici de ce costul acestor servicii trebuie calculat procentual, fiind diferit în funcţie de soldul rămas în plată, de vreme ce pretinsele servicii efectuate erau aceleaşi în fiecare lună din perioada de derulare a contractului.

Tot nefondate sunt şi susţinerile recurentelor referitoare la caracterul esenţial al comisioanelor în cadrul contractului convenit de părţi. În afară de faptul că acest aspect, ce priveşte determinarea caracterului esenţial sau nu în contract, reprezintă un aspect de temeinicie, apanajul exclusiv al instanţelor de fond, care nu poate fi cenzurat în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care îl poate face instanţa de recurs, Înalta Curte subliniază că nu se poate pune semnul egalităţii între costurile totale ale contractului şi obiectul principal al acestuia, în sens de prestaţie esenţială avută în vedere de părţi.

Or, din această perspectivă, chiar dacă ansamblul comisioanelor, privite drept costuri ale unor servicii adiacente prestate de bancă în legătură cu contractul, întregesc costurile acestuia, ele nu pot fi considerate nici obiect principal al contractului şi nici prestaţii esenţiale de vreme ce ele nu au constituit cauza juridică principală care a determinat banca să acorde împrumutul, cauza principală rămânând dobânda privită ca preţ al împrumutului cu titlu oneros ce a fost acordat.

Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) şi de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1285A din 16 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă D. S.A. (care a absorbit C.) şi de recurenta-pârâtă E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1285A din 16 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 noiembrie 2023.