Contractual penalty cap enforceability against intentional delay and scope of cassation review for factual liability findings

Şedinţa publică din data de 7 noiembrie 2024

Asupra cererilor de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 9 iunie 2022 sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.146.339,95 Euro reprezentând penalităţi de întârziere în cuantum de 0,05%/zi, calculate asupra debitului principal în cuantum de 806.000 Euro până la data plăţii integrale a debitului restant, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 549 din 8 martie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator C., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator C. solicitând admiterea căii de atac, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 298 din 23 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul reclamantei A. S.R.L. - prin lichidator C. împotriva sentinţei civile nr. 549 din 8 martie 2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că admite în parte cererea şi obligă pârâta la plata sumei de 97.687 Euro, fiind respinse în rest pretenţiile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator C. şi pârâta B. S.R.L. au declarat recurs.

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. - prin lichidator C..

In temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea în parte a hotărârii atacate, în ceea ce priveşte soluţia de respingere a pretenţiilor în sumă de 1.044.676.94 Euro; în ceea ce privesc considerentele deciziei, potrivit cărora, pârâta ar fi invocat în primă instanţă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respectiv că această instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra sa, cu consecinţa înlăturării considerentelor deciziei recurate cu privire la reţinerea de către instanţa de apel a faptului ca pârâta ar fi invocat în primă instanţă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, respectiv că ar fi fost pusă în discuţia părţilor, însă prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra acestei excepţii; trimiterii cauzei spre rejudecarea cererii reclamantei de apel cu privire la obligarea pârâtei la plata diferenţei dintre suma totală a daunelor solicitate şi cea acordată de instanţa de apel, respectiv a sumei de 1.044.676.94 Euro.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât soluţia instanţei de limitare a daunelor la echivalentul a 5 % din valoarea contractului încheiat între părţi reprezintă o încălcarea sau aplicare greşită a prevederilor art. 970, 1066, 1069, 1085 şi 1088 C. civ. de la 1864, ale art. 43 Codul comercial şi ale principiului potrivit căruia, "nimeni nu îşi poate invoca propria culpa".

Astfel, în raport cu dispoziţiile evocate, recurenta a considerat că este îndreptăţită la daune pentru întârzierea în plata debitului principal, în sumă de 0,05%/zi de întârziere şi că, clauza de limitare a penalităţilor, raportat la momentul şi contextul în care a fost invocată de pârâtă nu s-ar putea aplica, neexecutarea obligaţiei sale de plata având la baza nu o neglijenţă sau imposibilitate de executare, ci intenţia frauduloasa, dolul. Pârâta, cantonându-se de faptul că daunele-interese pentru întârziere sunt limitate la 5 % din valoarea contractului, a amânat plata debitului principal, cu intenţie, până la momentul la care executarea silită împotriva sa începuse si terţul poprit urma să vireze în contul executorului suma în cauză.

Aşadar, Curtea de Apel, admiţând doar în parte cererea reclamantei pentru suma de 97.687 Euro şi respingând în rest pretenţiile, concluzionând că "raportat la dispoziţiile contractuale şi dispoziţiile art. 1066 C. civ. de la 1864, intimata mai datorează penalităţi până la cuantumul prevăzut în contract de 5%" a pronunţat o soluţie nelegală, fiind o încălcare a principiilor generale ale dreptului referitoare la cerinţele echităţii şi bunei credinţe în raporturile contractuale, dar şi a securităţii juridice însăşi.

În opinia sa, acest aspect echivalează cu faptul că clauza de limitare a daunelor-interese şi implicit a răspunderii contractuale nu are un caracter absolut, ci este limitată de principiile generale de drept în materia executării obligaţiilor contractuale, printre care buna-credinţă în executarea convenţiilor şi nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Ori, invocarea de către pârâtă a clauzei de nerăspundere, în condiţiile în care neplata debitului s-a făcut cu intenţie frauduloasă-dol echivalează cu invocarea propriei culpe pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a întregii sume solicitate cu titlu de daune interese (penalităţi de întârziere).

Astfel, chiar dacă în contract nu se prevede în mod expres că eficacitatea clauzei de nerăspundere este legată de imposibilitatea obiectivă de a plăti, acest lucru rezultă din aplicarea principiilor generale de drept în materia executării obligaţiilor, având în vedere că dispoziţiile contractuale se completează şi se interpretează în lumina dispoziţiilor C. civ. şi ale principiilor generale de drept.

Într-o altă critică, recurenta susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 22 si 478 C. proc. civ.

În acest sens, arată că prin acţiunea introductivă s-a solicitat instanţei obligarea pârâtei nu la plata diferenţei dintre suma care reprezintă 5% din valoarea contractului şi suma ce fusese deja acordată cu titlu de penalităţi de întârziere, ci la daune pentru nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de plată a debitului principal pe perioada 14.06.2013-26.03.2021, suma evaluată fiind de 1.146.841,35 Euro.

A mai arătat prin acţiunea principală, că "o întârziere de mai mult de 9 ani până la momentul la care pârâta a început să efectueze plăţile datorate în temeiul actului adiţional reprezintă o faptă culpabilă, săvârşită de pârâtă cu intenţie, nefiind vorba despre o întârziere de scurtă durată sau datorită neglijenţei pârâtei de a efectua plata".

In acelaşi sens, recurenta a arătat prin concluziile scrise că "pentru o perioada de 9 ani, pârâta nu şi-a executat cu rea-credinţă obligaţiile contractuale" şi că, dacă s-ar accepta intervenţia acestei clauze ne-am afla într-o situaţie de dezechilibru contractual grav, întrucât "cuantumul extrem de redus al despăgubirilor ar semnifica în esenţă cu o clauza de nerăspundere".

Astfel, prima instanţă a consemnat susţinerile reclamantei, în partea introductivă a sentinţei atacate cu apel, dar respingând cererea în întregime nu s-a mai pronunţat asupra acestui aspect invocat de reclamantă, şi aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, motivarea soluţiei primei instanţe este uşor deficitară şi constă în fapt într-o singură apreciere şi anume aceea că creanţa nu ar fi certă. În acest context, se apreciază că nu se poate reţine faptul că nu s-ar fi invocat această chestiune juridică, doar pentru că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra sa.

Prin urmare, este incontestabil faptul că reclamanta a invocat că neexecutarea obligaţiei s-a făcut cu intenţie, deci cu dol şi că clauza de limitare a daunelor-interese la suma de 5% din valoarea contractului reprezintă o veritabilă clauză de nerăspundere, având în vedere raportul dintre valoarea sa şi durata de timp în care obligaţia de plata nu a fost executată cu intenţie şi, ca atare, instanţa de apel, la evaluarea daunelor acordate reclamantei pentru perioada 14.06.2013-26.03.2021 ar fi trebuit să se pronunţe şi în ceea ce priveşte suma solicitată în plus faţă de cea care reprezintă 5%.

Faţă de aceste susţineri, recurenta apreciază că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., întrucât argumentele aduse prin cererea de apel referitoare la neaplicarea limitării daunelor interese şi implicit a răspunderii pârâtei nu sunt de natură a schimba cauza juridică în apel, ci reprezintă o reiterare a celor invocate în faţa instanţei de fond.

Într-o altă critică, recurenta susţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru încălcarea prevederilor art. 31, 137 şi 245 C. proc. civ. şi ale art. 2513 C. civ., referitor la o parte din considerentele deciziei atacate, respectiv a celor, potrivit cărora, în faţa primei instanţe ar fi fost invocată excepţia prescripţiei şi că ar fi fost pusă în discuţia părţilor, însă nu ar fi fost soluţionată de instanţă.

În acest sens, recurenta arată că pârâta nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nici prin întâmpinare şi nici oral la prima zi de înfăţişare şi ulterior a încercat să se sustragă de la aplicarea prevederilor art. 2513 C. civ. prin diverse subterfugii.

Astfel, prin întâmpinarea formulată, pârâta a invocat două excepţii, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii, iar la primul termen de judecată, aceasta a arătat ca excepţia inadmisibilităţii înţelege să o susţină ca apărare de fond, iar excepţia autorităţii de lucru judecat a fost susţinută, instanţa rămânând în pronunţare asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, amânând pronunţarea la 23 noiembrie 2022.

Ca urmare a respingerii excepţiei autorităţii de lucru judecat, cauza a fost repusă pe rol, astfel că, apare evident faptul că primei instanţe nu i s-a solicitat de către pârâtă să se pronunţa asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, motiv pentru care nici nu s-a pus în discuţia părţilor excepţia respectivă şi nici nu s-a pronunţat instanţa asupra sa.

Aşadar, câtă vreme pârâta, reprezentată de avocat ar fi putut să invoce excepţia intervenirii prescripţiei extinctive până la momentul procesual prevăzut de art. 2.513 din C. civ., potrivit regulilor procedurale specifice acestei excepţii, însă a precizat că nu a invocat şi nu înţelege să invoce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta consideră că instanţa de apel a fost indusă în eroare datorită persuasiunii pârâtei, care a susţinut contrariul în apel, în sensul că excepţia ar fi fost pusă în discuţie, dar instanţa nu s-a pronunţat asupra sa.

Pentru aceste considerente, reclamanta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Recursul pârâtei B. S.R.L..

In temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., pârâta solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacat, în ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumei de 97.687 Euro şi trimiterea dosarului la instanţa de apel în vederea rejudecării cauzei.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 476 alin. (1) si 2 C. proc. civ., fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod, întrucât instanţa de apel a apreciat greşit atunci când a refuzat să se pronunţe asupra motivelor privind prescripţia penalităţilor de întârziere.

Astfel, odată invocată în întâmpinare problema prescripţiei, atât în fond cât şi în apel, ca apărare la apelul formulat de A., prescripţia trebuia analizată şi de instanţa de apel, având in vedere caracterul devolutiv al apelului reglementat de art. 476 C. proc. civ., dar şi ca obligaţie a instanţei de apel de a analiza toate apărările formulate în cauză prin întâmpinare.

Împrejurarea că pârâta putea să formuleze apel, aşa cum a fost avansată de instanţa de apel, este una asupra căreia nu se alinia ca raţionament, deoarece o soluţie de respingere a prescripţiei, poate că ar fi impus atacarea hotărârii instanţei de fond, însă nepronunţarea pe problema prescripţiei ca şi chestiune de fond, nu impunea un astfel de demers, câtă vreme acţiunea pe fond a fost respinsă.

Aşa cum s-a arătat atât în fond, cât şi în apel, principala apărare formulată pe fondul cauzei, în întâmpinare, se referea la situaţia în care "daunele" solicitate prin petit, ar fi privit penalităţile de întârziere contractuale, caz in care reclamanta nu mai era în termenul general de prescripţie să le mai solicite. Cu toate acestea, s-a solicitat ca instanţa să aibă în vedere prescripţia ori de câte ori reclamanta urmăreşte penalităţi, în temeiul Actului Adiţional nr. 1 încheiat la contract, întrucât aceasta nu mai era în termenul de prescripţie să solicite penalităţi de întârziere.

Astfel, momentul la care A. putea să cunoască faptul că pârâta ar fi putut datora penalităţi, este data de 28.02.2012, despre care aceasta susţine că este data la care ar fi trebuit achitat debitul principal, conform Act Adiţional nr. 1 la Contract.

Chiar dacă ne-am raporta la data la care A. a înaintat acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, respectiv 03.06.2013, acţiunea este prescrisă, având în vedere că se cunoştea inclusiv limita până la care penalităţile puteau să curgă, astfel că, nimic nu o putea oprea să le solicite prin acţiunea formulată.

Aşadar, momentul la care se raportează prescripţia, este data la care creditorul a cunoscut sau putea să cunoască obligaţia de plată a penalităţilor, reclamanta nefiind ţinută de punerea în executare a sentinţei civile nr. 6369/2013, motiv pentru care solicitarea de penalităţi în baza contractului ar fi prescrisă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. privind încălcarea autorităţii de lucru judecat vizează invocarea faptului că, sub aspectul penalităţilor, cauza a fost tranşata încă din anul 2013, de la rămânerea definitivă a hotărârii nr. 6369/2013 sub acest aspect. Cu alte cuvinte, instanţa de apel susţine că pârâta nu a atacat hotărârea instanţei de fond, întrucât aceasta nu s-a pronunţat pe prescripţie, nici cu apel principal şi nici cu apel incident, însă nu se pronunţa cu privire la faptul ca nici A. nu a atacat hotărârea din dosarul de fond sub aspectul penalităţilor de întârziere şi că ulterior nu le mai putea solicita.

Faptul ca A. nu a solicitat prin acţiune şi restul penalităţilor şi nici nu a atacat hotărârea sub aspectul cuantumului, rămâne tranşat cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 6369/2013, deoarece se cunoştea atât cuantumul cât şi întinderea penalităţilor încă de la început, acestea fiind plafonate, conform art. 15.1. din contract la 5% din valoarea acestuia.

In realitate, motivul pentru care recurenta a solicitat să se constate efectul pozitiv a soluţiei din acel dosar, era legat de modul în care reclamanta a ţinut să formuleze şi ulterior să precizeze acţiunea, care avea la baza solicitarea unor daune/dobânzi ce se cuveneau de drept şi nu contractual acesteia, aspect tranşat şi în hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2019 .

Prin urmare, această hotărâre a stabilit că titlul executoriu avea stabilite penalităţi contractuale, prin urmare, a stabilit ca A. nu mai putea solicita penalităţi cu acest titlu, aspect care trebuia opus şi în cazul de faţă.

Mai susţine recurenta, că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 1088 C. civ. de la 1864 şi art. 43 Codul comercial, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din acţiunea înaintată de reclamantă, care solicita în mod generic "daune" rezultă că aceasta a solicitat suma care i se cuvine "de drept", adică stabilită prin lege şi nu penalităţi convenţionale (contractuale), însă daunele erau doar evaluate la nivel contractual.

In cazul în care reclamanta avea în vedere plata unor daune contractuale, aceasta ar fi invocat art. 1085, art. 1086 şi art. 1087 C. civ., însă textele legale exclud posibilitatea solicitării altor sume decât cele contractuale şi, prin urmare, apelanta nu putea primi nici o sumă mai mare şi nici o sumă mai mică decât suma convenită prin convenţie, ceea ce înseamnă că solicitarea de daune, altele decât cele contractuale, era inadmisibilă, astfel că, acţiunea aşa cum a fost precizată, era fie inadmisibilă, fie neîntemeiată.

Aşadar, art. 1088 C. civ. de la 1864 nu reglementează daunele interese izvorâte din convenţie, ci acestea se referă la dobânda de drept, respectiv dobânda legală, dobânzile care izvorăsc din convenţie fiind reglementate de art. 1085-1087 C. civ. de la 1864.

Rezultă că, A. nu a solicitat prin acţiune daune contractuale, ci dobânda legală, respectiv alte daune decât cele contractuale, însă evaluate cantitativ la nivel contractual.

Astfel, deşi textele de lege evocate fac referire la dobânda legală, instanţa de apel face precizarea că acţiunea este clară şi că se refera la penalităţi contractuale.

Mai arată recurenta, că acţiunea fiind formulată de reclamant, acesta stabileşte cadrul legal în cazul în care a precizat în mod expres acest aspect, iar judecătorul încadrează acţiunea în drept numai în cazul în care reclamantul nu a făcut acest lucru prin acţiune, sau prin cererea precizatoare.

Cu toate acestea, deşi reclamanta a solicitat în mod expres dobânda legală, instanţa de fond a judecat pe temei contractual, iar instanţa de apel a considerat că trebuie să judece pe acelaşi temei, deşi era învestită în mod expres cu o cerere precizatoare pentru dobânda legală, pe care însă a ignorat-o.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea cererii de recurs astfel cum a fost formulată.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus, la 5 iulie 2024, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus, la 7 august 2024, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea susţinerilor pârâtei.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator C. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la interpretarea greşită, de către instanţa de apel, a normelor procedurale, sub aspectul modului de exercitare a căii de atac a apelului şi cu privire la consecinţele nesoluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, excepţie despre care se susţine că nu ar fi fost invocată de către pârâtă în faţa primei instanţe.

Astfel, cu ocazia dezbaterilor asupra fondului pricinii, în faţa primei instanţe, reprezentantul legal al pârâtei a specificat faptul că nu înţelege să invoce excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi că a propus această excepţie pe fondul cauzei, prin raportare la temeiul juridic susţinut de către reclamantă.

Faţă de cele consemnate, având în vedere şi soluţia tribunalului prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă, în mod corect a apreciat curtea de apel că, asupra apărărilor formulate de către intimată în faza apelului, sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune al apelantei-reclamante, instanţa nu se mai poate apleca, nefiind învestită cu o cale de atac distinctă prin care această parte să fi criticat eventuala omisiune a soluţionării amintitei excepţii.

Pe acest temei şi în contextul sesizat, sunt nefondate susţinerile recurentei privitoare la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 31, art. 137 şi art. 245 din C. proc. civ. motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi act normativ, în baza căruia se solicită înlăturarea considerentelor referitoare la maniera de prezentare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune de către pârâtă, din cuprinsul deciziei atacate, neputând fi reţinut.

Sub aspectul criticilor recurentei-reclamante cu privire la soluţia de respingere a pretenţiilor sale vizând plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 1.044.676,94 Euro, subsumate motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se reţine că stabilirea împrejurărilor de fapt care evidenţiază existenţa unui fapt ilicit şi întinderea prejudiciului astfel produs recurentei nu mai pot fi repuse în discuţie pe calea recursului; prevederile pe care se sprijină aceste critici în recurs statuând exclusiv pentru motivele de nelegalitate enunţate de textul de lege.

Prin urmare nu pot fi reţinute aprecierile recurentei cu privire la corecta interpretare a clauzelor contractului încheiat între părţi, din perspectiva pretinsei nelimitări a cuantumului daunelor-interese pe care i le datorează intimata, şi nici aspectele pe care doreşte să le supună examinării în faza recursului, cu referire la dolul sau culpa gravă a părţii adverse.

În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtă în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ., împotriva aceleiaşi decizii, Înalta Curte reţine că asupra chestiunilor referitoare la problema prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi asupra raţionamentului instanţei de apel, care a subliniat obligaţia pârâtei de a promova un apel separat prin care să critice omisiunea soluţionării acestei excepţii de către tribunal, s-a pronunţat anterior, cu ocazia examinării criticilor recurentei-reclamante, aşa încât, considerentele de mai sus urmează a fi avute în vedere şi în continuare, la soluţionarea prezentului recurs.

Din perspectiva celor anterior prezentate şi pe larg analizate, criticile recurentei circumscrise motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ evocat se constată a fi nefondate.

Situaţia de nelegalitate reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., dezvoltă ipoteza nesocotirii autorităţii de lucru judecat, sens în care recurenta invocă faptul că instanţa de apel nu a ţinut seama de sentinţa civilă nr. 6369/28.10.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2016, definitivă ca urmare a respingerii atât a apelului cât şi a recursului.

În susţinerea acestui motiv de recurs se arată că sub aspectul penalităţilor, cauza a fost tranşată încă din anul 2013, de la rămânerea definitivă a hotărârii sus menţionate. Prin urmare, recurenta-pârâtă nu îşi explică de ce instanţa de apel a apreciat că hotărârea judecătorească se impune prezentei cauze, beneficiind de efectul pozitiv al autorităţii judecătoreşti, conform art. 430 din C. proc. civ., doar cu privire la modul în care sunt stabilite penalităţile, nu şi cu privire la cuantumul acestora. De asemenea, recurenta consideră şi în continuare că reclamanta nu mai putea solicita alte penalităţi de întârziere, în afara celor care au mai fost anterior acordate, corespunzător sentinţei civile nr. 6369/28.10.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2016.

Cu toate acestea, se constată că în mod temeinic şi legal instanţa de apel s-a aplecat asupra chestiunii referitoare la autoritatea de lucru judecat şi a precizat că asupra valorii maxime ce ar mai putea fi acordată reclamantei cu titlul de penalităţi contractuale s-a pronunţat prima instanţă, aspecte dezlegate ce nu au fost contestate de către intimata-pârâtă, iar că în primul litigiu dintre părţi, penalităţile au fost solicitate doar până la data formulării cererii de chemare în judecată. Aşadar, ulterior acestui moment şi după efectuarea în două etape a plăţilor decurgând din sentinţa civilă reprezentând titlu executoriu, corespunzător unui număr de 34 de zile de întârziere, s-a apreciat că reclamanta mai este îndreptăţită la plata sumei de 97.687 Euro.

Faţă de cele arătate, criticile recurentei sub acest aspect sunt nefondate.

În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se observă cum nemulţumirea principală a recurentei-pârâte are în vedere modalitatea reclamantei de a-şi formula pretenţiile şi textele de lege pe care aceasta le-a invocat. În acest sens, se susţine că apelanta-reclamantă nu putea primi nicio sumă mai mare sau mai mică decât suma convenită prin convenţia părţilor, ceea ce însemnă că solicitarea de daune, altele decât cele contractuale, era fie inadmisibilă, fie neîntemeiată.

Continuă recurenta să critice precizările făcute de reclamantă, precum şi aprecierile instanţei de apel care a considerat că respectivele precizări ale acţiunii sunt clare şi că acestea s-ar referi la plata de penalităţi contractuale.

Având în vedere natura pretenţiilor reclamantei, se constată că instanţa de apel a dezlegat în mod corect aspectele pertinente şi relevante invocate de către această parte iar susţinerile recurentei, potrivit cărora nu se puteau solicita dobânzi legale de către reclamantă, sunt nefondate. Asupra cadrului legal şi al temeiniciei pretenţiilor formulate în prezentul dosar pronunţându-se în mod corespunzător curtea de apel.

Faţă de considerentele expuse, având în vedere şi textele de lege invocate, Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - prin lichidator C. şi de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 298 din 23 februarie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2024.