Validity of service after changing the elected address and the absence of res judicata effect of a criminal case dismissal on a civil property claim

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la 23.10.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. - societate în procedura de reorganizare, prin administrator judiciar CII B., a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 1.904.000 RON, reprezentând factura nr. x/30.1C.2019, neachitată, scadentă la 30.10.2019;

- obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere din valoarea facturii, de la scadenţă şi până la data plăţii efective.

Cu cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocaţial.

2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 149/30.05.2023, Tribunalul Bihor a admis în parte cererea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar CII B. şi, în consecinţă, a obligat pârâta C. să restituie reclamantei, de îndată, bunurile proprietatea acesteia, în starea în care au fost predate, constând în 20.000 de sticle de vin îmbuteliat la 750 ml. - 22 paleţi, marca D., an fabricaţie 2014.

În cazul imposibilităţii restituirii bunurilor menţionate, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.904.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea bunurilor de la data predării acestora către pârâtă, împreună cu dobânda legală începând cu data de 22.04.2019 şi până la plata efectivă a debitului.

A respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 18.000 RON plus TVA cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C.

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin încheierea din 22 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, instanţa a respins excepţia tardivităţii declarării apelului, invocată de intimata-reclamantă.

Prin decizia nr. 71/2024 - A din 18 martie 2024, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta C. împotriva sentinţei civile nr. 149 din 30.05.2023, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâta C. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate. A obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 11.322 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

B. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 22 ianuarie 2024 şi a deciziei nr. 71/2024 - A din 18 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. - prin administrator judiciar CII B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial în apel şi recurs, precum şi cheltuieli de deplasare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, cu referire la încheierea din 22.01.2024, recurenta a arătat că a fost pronunţată cu încălcarea art. 172 şi art. 185 C. proc. civ., instanţa de apel respingând în mod greşit excepţia tardivităţii declarării apelului, în condiţiile în care hotărârea primei instanţe a fost comunicată părţii adverse la 13.09.2023, iar apelul a fost formulat la 23.10.2023.

În ce priveşte procedura de comunicare a hotărârii apelate, recurenta a susţinut că aceasta a fost valabil realizată la sediul procesual ales al părţii, care a fost acelaşi pe tot parcursul judecării cauzei în faţa primei instanţe.

Referitor la pretinsa schimbare a sediului procesual ales, reţinută de instanţa de apel, recurenta a arătat că nu a fost solicitată printr-o cerere scrisă sau verbală şi nici nu a fost comunicată acesteia prin scrisoare recomandată, astfel încât simpla menţiune a unei alte adrese în cuprinsul răspunsului la interogatoriu, care nu menţionează numele celui care îl semnează, nu poate fi avută în vedere, întrucât nu întruneşte cerinţele impuse de art. 172 C. proc. civ.

Consideră recurenta că intimata trebuie să se supună aceloraşi termene procedurale aplicabile pentru toţi participaţii la proces, neputând obţine folose prin invocarea propriei culpe.

În ce priveşte decizia recurată, recurenta invocă existenţa unor motive contradictorii, încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei penale definitive nr. 1424/17.06.2022, pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2022, precum şi încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 563 şi art. 1345 C. civ.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a ignorat chestiunile de drept tranşate în dosarul penal promovat de intimată în scopul desfiinţării înscrisurilor care stau la baza prezentei cauze şi a interpretat greşit dispoziţiile art. 563 C. civ., considerând că partea nu ar fi dovedit că este proprietara bunurilor mobile predate intimatei prin CMR-ul din 04.04.2017.

Apreciază recurenta că sunt greşite şi contradictorii considerentele instanţei de apel, prin raportare la probele administrate în cauză, la care face ample referiri, dar şi la prevederile din materia contabilităţii şi la motivarea hotărârii penale, în cuprinsul căreia s-a reţinut că, atât CMR-ul, cât şi toate celelalte înscrisuri doveditoare ale raportului juridic dedus jduecăţii nu sunt false, ci au fost emise în justificarea unui raport comercial real şi concret.

Totodată, se arată că este străină de obiectul cauzei motivarea instanţei de apel referitoare la lipsa încheierii unui contract cu lanţul de magazine E., acesta fiind un aspect fără legătură cu dovedirea dreptului de proprietate al recurentei asupra bunurilor în litigiu.

În sfârşit, se invocă aplicarea greşită a prevederilor art. 1345 C. civ., care fundamenta petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată, instanţa de apel considerând că nu s-a făcut dovada întrunirii condiţiilor îmbogăţirii fără justă cauză, în ciuda faptului că recurenta nu mai avea în gestiune bunurile la finele anului 2017, iar intimata şi-a mărit patrimoniul cu aceleaşi bunuri, conform CMR-ului din 04.04.2017.

C. Apărarea intimatei

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 29 august 2024 s-a fixat termen la data de 10 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta critică soluţia instanţei de apel asupra excepţiei tardivităţii apelului declarat de partea adversă împotriva hotărârii primei instanţe, susţinând că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 172 coroborat cu art. 174, art. 178 şi art. 185 C. proc. civ.

Consideră recurenta că procedura de comunicare a hotărârii primei instanţe către pârâtă a fost legal îndeplinită la sediul ales indicat în întâmpinarea depusă de parte şi a determinat curgerea termenului de declarare a apelului, în condiţiile în care schimbarea sediului procesual ales al pârâtei pe parcursul judecăţii nu a fost adusă la cunoştinţa instanţei şi a reclamantei cu respectarea condiţiilor impuse de art. 172 C. proc. civ.

Procedând la verificarea acestei critici, Înalta Curte constată că, prin răspunsul la interogatoriu depus în scris la prima instanţă, în şedinţă publică, în condiţiile art. 355 C. proc. civ., pârâta a indicat un alt loc pentru citare şi comunicarea actelor de procedură; un exemplar al răspunsului la interogatoriu a fost înmânat reprezentantului convenţional al reclamantei, astfel cum s-a consemnat în cuprinsul încheierii de şedinţă de la 21 martie 2023.

Potrivit procesului-verbal de înmânare de la dosarul Tribunalului Bihor, comunicarea hotărârii primei instanţe s-a realizat la sediul procesual ales indicat iniţial prin întâmpinare, şi nu la cel menţionat în cuprinsul răspunsului la interogatoriu.

Considerând că au fost respectate exigenţele impuse de art. 172 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că hotărârea primei instanţe nu a fost comunicată în mod legal pârâtei, la noul sediu procesual ales al acesteia.

În consecinţă, întrucât în absenţa comunicării legale a hotărârii, termenul de apel nu a început să curgă, conform art. 468 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a respins excepţia tardivităţii căii de atac, invocată de reclamantă, reţinând că apelul a fost declarat înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Înalta Curte apreciază această soluţie ca fiind dată cu aplicarea corectă a regulilor de procedură referitoare la schimbarea locului citării şi, implicit, la termenul de apel.

Vor fi avute în vedere, în acest sens, dispoziţiile art. 172 C. proc. civ. potrivit cărora, "dacă în cursul procesului una dintre părţi şi-a schimbat locul unde a fost citată, ea este obligată să încunoştinţeze instanţa, indicând locul unde va fi citată la termenele următoare, precum şi partea adversă prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu cererea prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea locului citării. În cazul în care partea nu face această încunoştinţare, procedura de citare pentru aceeaşi instanţă este valabil îndeplinită la vechiul loc de citare."

Textul instituie, aşadar, două condiţii cumulative de validitate în privinţa actului de procedură prin care partea aduce la cunoştinţă schimbarea locului citării.

Astfel, atât instanţa, cât şi partea adversă, trebuie înştiinţate despre schimbarea intervenită, în modalităţile arătate de lege, în caz contrar procedura de citare fiind valabil îndeplinită la vechiul loc de citare.

Legea nu impune o formulă sacramentală/un anumit conţinut al actului de procedură prin care partea anunţă schimbarea locului citării, aceasta putând să rezulte din menţionarea neechivocă a unui nou sediu procesual ales, distinct de cel iniţial.

În acelaşi timp, publicitatea manifestării de voinţă a părţii este asigurată prin comunicarea actului de procedură către instanţă şi partea adversă, fără să fie necesar ca acestea să fie atenţionate expres cu privire la conţinutul acelei manifestări de voinţă, cum sugerează recurenta.

Se admite unanim în doctrină că, deşi se referă explicit la procedura de citare, art. 172 C. proc. civ. este aplicabil şi în cazul comunicării altor acte de procedură, inclusiv al hotărârilor judecătoreşti.

Întrucât suntem în prezenţa unor condiţii proprii actului de procedură, privitoare la forma şi conţinutul său, nulitatea care sancţionează neîndeplinirea acestora este una intrinsecă, condiţionată de existenţa unei vătămări, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia."

Prin urmare, nulitatea nu intervine automat, prin simpla nesocotire a cerinţelor cumulative impuse de art. 172 C. proc. civ., ci doar în condiţiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., care constituie dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură.

Această interpretare a prevederii art. 172 C. proc. civ. este în acord cu jurisprudenţa dezvoltată în jurul art. 6 paragraful 1 din Convenţia EDO, care sancţionează formalismul excesiv în aplicarea normelor de procedură, impunând autorităţilor naţionale sarcina de a interpreta şi aplica aceste norme într-o manieră care să garanteze efectivitatea dreptului de acces la o instanţă şi de a se asigura că părţile sunt la curent cu hotărârile judecătoreşti care ar putea aduce atingere drepturilor sau intereselor lor legitime. (a se vedea, în acest sens, Raisa M. Shipping S.R.L. împotriva României, nr. 37576/05)

În cauză, nu se poate identifica nicio vătămare a drepturilor procesuale ale recurentei decurgând din omisiunea înştiinţării acesteia cu privire la schimbarea sediului ales de pârâtă pentru comunicarea actelor de procedură, prin scrisoare recomandată, în condiţiile în care reprezentantului convenţional al părţii i s-a înmânat personal, în şedinţă publică, un exemplar al răspunsului la interogatoriu depus de pârâtă, care menţiona noul sediu procesual ales al acesteia, astfel că a putut lua cunoştinţă, prin simpla lecturare a actului de procedură, de schimbarea intervenită.

Faţă de cele arătate, întrucât actul de procedură prin care pârâta a încunoştinţat prima instanţă cu privire la schimbarea sediului ales trebuie privit ca valabil, acesta impunea în sarcina organului judiciar obligaţia de a da curs solicitării părţii, în sensul comunicării hotărârii judecătoreşti la noul sediu procesual ales.

Ca atare, realizarea procedurii de comunicare a hotărârii primei instanţe la vechiul sediu ales al pârâtei, este lovită de nulitate, cum în mod corect a apreciat şi instanţa de apel, întrucât s-a efectuat cu încălcarea art. 158 şi art. 172 C. proc. civ., împiedicând partea să ia cunoştinţă de hotărârea pronunţată împotriva sa şi, implicit, să îşi exercite drepturile procedurale în legătură cu formularea căii de atac prevăzute de lege.

În acelaşi timp, în absenţa unei comunicări valabile la sediul ales al pârâtei, termenul de apel prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ. nu a început să curgă, concluzia instanţei de prim control judiciar, în sensul că nu se poate reţine depăşirea acestuia, fiind dată cu aplicarea corectă a regulilor procedurale referitoare la comunicarea actelor de procedură, schimbarea locului citării şi termenul de apel.

Pentru argumentele expuse, se constată caracterul neîntemeiat al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă existenţa unor motive contradictorii, "în totală neconcordanţă cu prevederile legale în materia revendicării mobiliare, cu probele din dosar, dar şi cu prevederile în materia contabilităţii".

Înalta Curte reaminteşte, cu acest prilej, că motivul de casare constând în existenţa unor motive contradictorii cuprinse în hotărâre vizează ipoteza unei contradicţii între considerentele acesteia, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele caracterul fondat al acesteia, ori ipoteza unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, în situaţia în care acţiunea este admisă prin dispozitiv, iar în considerente se justifică o soluţie de respingere sau invers.

Pe de altă parte, trebuie arătat faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv de a răspunde fiecărei critici sau apărări formulate şi nu de a răspunde în detaliu tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care au învestit instanţa.

Prin urmare, judecătorul trebuie să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii.

Împrejurarea că instanţa nu îşi însuşeste punctul de vedere al părţii cu privire la interpretarea unor dispoziţii legale nu echivalează cu nemotivarea, ci poate fi, eventual, analizată din perspectiva interpretării greşite a legii, în limitele controlului de legalitate pe care instanţa de recurs este îndreptăţită să îl efectueze.

Pe de altă parte, interpretarea probatoriului este specifică fazelor devolutive ale procesului şi nu se integrează controlului pe care instanţa de recurs îl realizează, în scopul verificării conformităţii hotărârii recurate cu regulile de drept, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Ca atare, raportat la argumentele expuse în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată caracterul neîntemeiat al acestuia.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă încălcarea autorităţii de lucru judecat a încheierii penale nr. 1424/17.06.2022 pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2022, precum şi a dispoziţiilor art. 563 şi art. 1345 C. civ.

În dezvoltarea primei critici, recurenta susţine că în dosarul penal deschis ca urmare a plângerii intimatei s-a reţinut că CMR-ul din 04.04.2017 şi înscrisurile subsecvente nu sunt falsificate, ci sunt emise în justificarea unui raport comercial real şi concret, astfel că aceste chestiuni de drept tranşate de instanţa penală se impun cu autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.

Referitor la această critică, care va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează pretinse neregularităţi procedurale, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Textul are în vedere hotărâri prin care se rezolvă fondul acţiunii penale, categorie în care nu se include hotărârea prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează plângerea formulată în cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale.

În cauză, prin ordonanţa din 28.02.2022, dată în dosarul nr. x/2021, s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) (fapta nu există) şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. (fapta nu e săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, iar prin încheierea penală nr. 1424/17.06.2022 pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2022, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. a) din C. proc. pen., s-a respins plângerea formulată de petenta C. împotriva ordonanţei de clasare.

Raportat la soluţia pronunţată în cauza penală, Înalta Curte constată că ordonanţa de clasare, menţinută de judecătorul de cameră preliminară, nu poate fi opusă instanţei civile în baza art. 28 alin. (1) din C. proc. pen.

Într-adevăr, clasarea nu împiedică antrenarea altor forme de răspundere de natură extrapenală, în faţa instanţelor competente, însă, într-o astfel de situaţie, dezlegările instanţei penale care a exercitat controlul judiciar asupra soluţiei date de procuror nu prezintă relevanţă în faţa instanţei civile, învestite cu o acţiune în revendicare mobiliară, întrucât acestea au privit întrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi nicidecum stabilirea conţinutului raportului juridic născut între părţi în legătură cu bunurile care fac obiectul revendicării ori îndeplinirea condiţiilor acţiunii în revendicare, conform art. 563 C. civ., ori ale restituirii ca urmare a îmbogăţirii fără justă cauză.

Cu atare, împrejurarea că organele judiciare penale au reţinut că nu se poate stabili din punct de vedere criminalistic o eventuală falsificare materială a CMR-ului, iar o acţiune de falsificare nu poate fi identificată nici în privinţa actelor subsecvente, nu vine în contradicţie cu concluzia instanţei de apel, întemeiată pe probatoriul administrat în cauză, în sensul că nu s-a făcut faptului că bunurile pretins achiziţionate de reclamantă au intrat pe teritoriul României şi au fost evidenţiate în contabilitatea acesteia, iar subsecvent, au fost preluate în depozit de către pârâtă.

În consecinţă, Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la critica prin care recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 563 şi art. 1345 C. civ., Înalta Curte constată că, deşi formal, pretinde greşita aplicare a unor dispoziţii de drept material care reglementează condiţiile acţiunii în revendicare şi ale îmbogăţirii fără justă cauză, recurenta urmăreşte în realitate reinterpretarea probatoriului şi schimbarea situaţiei de fapt, ceea ce nu îi este permis instanţei de recurs, ţinând cont de împrejurarea că instanţa de apel are plenitudine de apreciere cu privire la probatoriul administrat şi de limitele în care se exercită controlul de legalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Faţă de cele anterior expuse, reţinând netemeinicia motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

Referitor la cererea intimatei-pârâte C. S.R.L.privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Conform dispoziţiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat, respectiv factură fiscală şi extras de cont din 16.11.2023 .

Reţinând culpa procesuală a recurentei-reclamante în promovarea recursului şi în raport de solicitarea intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 2.380 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. - prin administrator judiciar CII B., împotriva încheierii din 22 ianuarie 2024 şi deciziei nr. 71/2024 - A din 18 martie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2024.