Cassation appeal null for failing to establish legal error in evaluating contractual agreement on success-based legal fees

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursurilor constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 11 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2016 reclamantele A. şi B. au chemat în judecată pârâţii C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, B.E.J.A. D. şi E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul mandatului avocaţial încheiat prin mandatar legal C. S.A., pe seama E., prin intermediul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România, să constate dreptul reclamantelor de a încasa suma de 1.220.497,09 RON, cu titlu de onorariu avocaţial fix, parţial şi onorariu de succes, parţial (cuantumul total agreat al acestora fiind de 472.595,74 RON pentru onorariu avocat fix şi de 886.364,89 RON pentru onorariu avocat de succes) şi să oblige pârâţii C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România şi E., în solidar, la plata sumei de 138.595,74 RON, reprezentând diferenţa de onorariu.

Totodată, reclamantele au solicitat ca, în cazul în care se va considera că suportarea onorariului de avocat fix şi de succes este în sarcina E. şi/sau Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România pentru întreaga sumă de 1.359.092,83 RON, cererea are natura unei acţiuni în realizare.

În subsidiar, reclamantele au solicitat, în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, să se constate dreptul acestora la suma de 1.220.497,09 RON, cu titlu de onorariu de avocat fix parţial şi onorariu de succes parţial şi să oblige pârâţii la plata diferenţei de onorariu, respectiv a sumei de 138.595,74 RON, cu titlu de onorariu de avocat fix parţial şi onorariu de succes parţial.

În drept, reclamantele au invocat dispoziţiile art. 969 alin. (2), art. 1.532 şi urm. din C. civ. de la 1864, art. 1.345 C. civ., Acordul Multilateral între birourile naţionale, ale Asigurătorilor din Statele Membre ale Spaţiului Economic European, Regulamentul General al Consiliului Birourilor, Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 (Roma I), Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II), art. 1.071, art. 1.080 C. proc. civ., Statutul Profesiei de Avocat şi Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2016 s-a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în temeiul art. 200 alin. (2) raportat la art. 136 C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată la 28 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2016*.

Prin încheierea din 7 iulie 2016 au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii capătului I din petitul I şi petitul II din cererea de chemare în judecată şi prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin încheierea din 21 septembrie 2016 s-a dispus, în temeiul art. 396 alin. (2) şi art. 394 alin. (2) C. proc. civ., amânarea pronunţării la 5 octombrie 2016, dată la care, prin sentinţa civilă nr. 6001, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată şi precizată şi s-a luat act de faptul că pârâţii şi-au rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

2. Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 21 septembrie 2016, au formulat apel reclamantele A. şi B..

Totodată, împotriva aceleiaşi sentinţe şi a încheierii din 7 iulie 2016 pârâţii C. S.A., Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România şi E. au declarat apel incident.

Prin încheierea din 25 iunie 2020 s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 30 alin. (1) din Regulamentul UE nr. 1215/2012, până la soluţionarea definitivă a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2019, aflat pe rolul Curţii de Apel din Milano.

La data de 14 iunie 2021 reclamantele au depus la dosar o cerere de repunere pe rol a cauzei iar, la termenul de judecată din 30 septembrie 2021, pârâta C. S.A. a invocat excepţia perimării, dispunându-se amânarea cauzei pentru ca apelantele-reclamante să depună înscrisuri suplimentare şi să îşi pregătească apărările privitor la excepţia invocată.

Prin decizia civilă nr. 1702/A/2021 din 28 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia perimării, constatându-se perimate apelurile formulate de reclamante şi de către pârâţi.

3. Împotriva acestei decizii reclamantele A. şi B. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 1851 din 4 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost admis recursul reclamantelor, fiind casată decizia atacată şi trimisă cauza aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii apelului reclamantelor.

4. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1087A din 22 iunie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamante împotriva încheierii de şedinţă din 21 septembrie 2016.

Totodată, a fost respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanta B. împotriva sentinţei civile nr. 6001/05.10.2016.

A fost admis apelul principal formulat de reclamanta A. împotriva aceleiaşi sentinţe, fiind schimbată în parte sentinţa civilă atacată, cu consecinţa admiterii în parte a cererii întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, formulate în contradictoriu cu pârâta C. S.A., astfel cum a fost precizată.

Astfel, a fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 200.558,19 RON, reprezentând onorariu fix.

A fost constatat dreptul reclamantei A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., la onorariul fix în cuantum de 98.709 RON.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată (acţiune în realizare şi acţiune în constatare), formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., întemeiată pe răspundere civilă contractuală, având ca obiect onorariul de succes.

A fost respinsă, cererea de chemare în judecată (acţiune în realizare şi acţiune în constatare), formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta E., ca existând autoritate de lucru judecat.

De asemenea, a fost obligată pârâta C. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 6.597,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate în primă instanţă, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Totodată, au fost obligate apelantele-reclamante la plata către pârâta C. S.A. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.

5. Împotriva acestei decizii, la data de 26 septembrie 2023, reclamantele A. şi B. au formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de obligare a pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa onorariului de succes, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

De asemenea, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele au invocat incongruenţa motivelor de apel.

S-a învederat că motivarea instanţei de apel, în sensul că plata onorariului avocaţial fix este justificată, nu însă şi plata onorariului de succes, este în contradicţie atât cu constatarea faptului că, în urma respingerii contestaţiei la executare formulate împotriva executării silite demarate în dosarul de executare nr. 929/2013, parte din onorariul de succes perceput a rămas în posesia reclamantei, nefiind contestată de pârâtă, cât şi cu însăşi reţinerea instanţei de apel asupra existenţei mandatului avocaţial.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că, în temeiul aceluiaşi mandat avocaţial acordat reclamantei în dosarul penal, a fost emisă factura nr. x/11.04.2011, pentru suma de 472.727,94 RON, reprezentând onorariu avocaţial fix şi factura fiscală nr. x/11.04.2011, pentru suma de 886.364,89 RON, reprezentând onorariu avocaţial de succes, pentru ca, în cele din urmă, să decidă că nu s-a făcut dovada existenţei unui acord de voinţă cu privire la cuantumul onorariului de succes.

Or, potrivit reclamantelor, instanţa de apel a omis că onorariul de succes solicitat în prezentul dosar reprezintă doar o diferenţă din totalul onorariului de succes facturat pentru asistenţa juridică şi reprezentarea în dosarul penal nr. x/2010, parte din acest onorariu de succes fiind încasat încă din anul 2013.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantele au criticat concluzia instanţei de apel în ceea ce priveşte neincidenţa dispoziţiilor art. 970 C. civ. 1864 şi art. 255 alin. (3) C. proc. civ., din perspectiva nemotivării acesteia.

Totodată, reclamantele au invocat aplicarea greşită a art. 970 C. civ. 1864, susţinându-se că practicile statornicite între părţi nu pot fi aplicate trunchiat, prin retinerea unui element contractual, onorariul fix, în timp ce un alt element contractual, onorariul de succes, este înlăturat. În acest sens, s-a reiterat faptul că, prin transmiterea e-mailului şi comunicarea ofertei de mandat avocaţial, pârâta şi-a exprimat acordul cu privire la contractarea în condiţiile anterioare, deci implicit şi cu privire la existenţa şi cuantumul onorariului de succes.

Or, raportat la contractele de asistenţă juridică încheiate anterior între părţi, instanţa de apel a constatat temeinicia cererii de acordare a onorariului fix, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a reţinut că aceleaşi practici nu pot face dovada onorariului de succes.

Au mai apreciat reclamantele că recunoaşterea de către pârâtă a facturii fiscale nr. x/11.04.2011, aferente onorariului fix, nu reprezintă altceva decât o recunoaştere a întregii datorii a pârâtei faţă de reclamantă, în pofida împrejurării că factura fiscală nr. x/11.04.2011, aferentă onorariului de succes, deşi înregistrată în contabilitatea pârâtei, nu a fost recunoscută ca obligaţie de plată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 5 octombrie 2023 sub nr. x/2023.

La data de 11 decembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. S.A., prin care s-a invocat, cu titlu prealabil, că, deşi recursul a fost formulat de către ambele reclamante, criticile nu vizează şi soluţia de respingere, ca nefondat, a apelului formulat de reclamanta B. împotriva sentinţei prin care s-a respins cererea acesteia ca neîntemeiată. Prin urmare, sub acest aspect, intimata-pârâtă a apreciat că recursul reclamantei B. este nul.

De asemenea, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea, pârâta C. S.A. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1087A din 22 iunie 2023 şi a încheierii pronunţate la 30 martie 2023, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 5 C. proc. civ., apreciindu-se că aceste hotărâri sunt nelegale sub aspectul refuzului instanţei de apel de a reanaliza excepţia perimării apelurilor principale şi al respingerii excepţiei/apărării privind necompetenţa generală a instanţelor române.

În ceea ce priveşte încheierea pronunţată la 30 martie 2023, pârâta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În dezvoltarea criticii, s-a arătat că, la termenul din data de 30.03.2023, pârâtele au solicitat instanţei de apel să reia judecata din momentul invocării intervenirii în cauză a incidentului perimării apelurilor şi să analizeze îndeplinirea condiţiilor perimării apelurilor, respectiv să procedeze în sensul celor ce i-au fost imputate prin decizia de casare.

Or, prin încheierea recurată, instanţa de apel, în mod nelegal, a respins cererea, argumentând că instanţa de recurs, admiţând recursul, a soluţionat şi excepţia de perimare în sensul respingerii acesteia ca nefondată.

Prin urmare, a concluzionat pârâta că instanţa de apel, refuzând să reia judecata de la momentul invocării incidentului perimării, în sensul analizării întrunirii condiţiilor perimării apelurilor, a încălcat îndrumările deciziei de casare.

În ceea ce priveşte decizia civilă nr. 1087A din 22 iunie 2023, pârâta a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., din perspectiva respingerii excepţiei/apărării de fond privind necompetenţa generală a instanţelor române.

S-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 31 şi 8 pct. 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, art. 1.071 C. proc. civ., precum şi ale art. 235 din acelaşi cod, faţă cele statuate cu caracter interlocutoriu prin încheierea din 25.06.2020, instanţa de apel reţinând greşit că, în condiţiile în care litigiul dedus în faţa instanţelor italiene a fost soluţionat definitiv, nu se mai pune problema unei coparticipări procesuale, nemaijustificându-se soluţia de declinare a competenţei în favoarea instanţelor italiene. Or, în opinia pârâtei, din motivarea instanţei, rezultă că declinarea s-ar fi justificat în cazul în care cele două procese ar mai fi fost pendinte, adică exact contrariul a ce stabilise anterior, prin încheierea interlocutorie din 25.06.2020. Prin urmare, soluţia instanţei de apel este nelegală, având în vedere că, din interpretarea dispoziţiilor art. 31 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012, nu rezultă condiţia ca cele două cauze să fie pendinte.

Mai mult, pârâta a arătat că, în cazul constatării competenţei instanţei străine, soluţia nu este de declinare, ci de respingere a cererii ca nefiind de competenţa instanţelor române, astfel cum a reţinut chiar instanţa de apel prin încheierea din 25.06.2020.

La data de 7 februarie 2024 s-a înregistrat la dosar întâmpinarea la recursul incident şi respectiv răspunsul la întâmpinare formulate de recurentele-reclamante A. şi Asociaţii şi B..

În cadrul întâmpinării, cu privire la primul motiv de recurs al pârâtei, s-a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la perimare, raportat la Decizia nr. 1851 din 4 octombrie 2022 pronunţată de Înalta Curte în primul ciclu procesual, prin care s-a analizat incidenţa perimării apelului reclamantelor şi s-a dispus continuarea judecării apelului, şi nu reluarea judecăţii, astfel cum în mod corect a apreciat şi instanţa de apel.

De asemenea, referitor la chestiunea prealabilă invocată de pârâtă, respectiv a nulităţii recursului formulat de reclamanta B., s-a arătat că instanţa de apel a respins apelul formulat de această reclamantă, în considerarea faptului că patrimoniul societăţii de avocatură este distinct de cel al avocaţilor care o constituie, precum şi că, prin recursul formulat, nu a fost contestată această soluţie.

Prin formularea recursului şi de către reclamanta B. s-a intentionat a se evita o eventuală discutie a calitătii societătii de avocatură în raporturile cu clienţii.

Astfel, s-a solicitat ca, în măsura în care instanţa de recurs va aprecia, similar instanţelor de fond că, în continuare, raportul juridic îndreptăţeşte reclamanta societate de avocaţi la a avea calitatea de parte în prezentul litigiu, să se ia act de calitatea B. de simplu reprezentant/avocat coordonator al societătii.

În schimb, pentru cazul în care instanţa de recurs ar aprecia că prevederile art. 56 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile şi, prin urmare, că recursul nu ar fi trebuit formulat de către societatea de avocatură, ci de către reprezentantul acesteia, s-a solicitat să se constate că acest aspect a fost realizat.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 aprilie 2024, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., însă părţile nu s-au prevalat de acest drept.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a recursului la 8 octombrie 2024.

Constituită în completul de filtru, Înalta Curte, stabilind ordinea de soluţionare a excepţiilor, potrivit art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului principal declarat de reclamantele B. şi A. propusă prin raportul privind admisibilitatea în principiu, reţinând următoarele:

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia părţii recurente de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu se sancţionează cu nulitatea recursului, însă invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Cu privire la recursul reclamantelor B. şi A., întemeiat formal pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate.

Deşi recurentele-reclamante invocă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv existenţa unor omisiuni sau contradicţii ale deciziei atacate, din memoriul de recurs nu se desprind critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

În fapt, reclamantele susţin existenţa unor pretinse considerente contradictorii ce vizează constatările instanţei de apel cu privire la caracterul nedovedit al onorariului de succes, prin raportare la probatoriul administrat în cauză şi interpretarea acestuia prin decizia atacată.

Totodată, recurentele-reclamante au mai susţinut că instanţa de apel a omis că onorariul de succes pretins reprezintă o diferenţă din totalul onorariului de succes facturat pentru asistenţa juridică şi reprezentarea în dosarul penal nr. x/2010, parte din acesta fiind încasat încă din anul 2013, fiind făcute trimiteri la acordul de voinţă al părţilor cu privire la serviciile juridice prestate în baza mandatului avocaţial.

Criticile, astfel cum au fost formulate, nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce nu se susţine lipsa motivării soluţiei din dispozitiv şi nici cuprinderea unor considerente contradictorii în raport cu soluţia pronunţată ori care, prin argumentele expuse, s-ar exclude reciproc în raport cu pretenţiile deduse judecăţii.

Toate argumentele vizează, în realitate, considerentele instanţei de apel referitoare la evaluarea situaţiei de fapt şi a probatoriilor vizând acordul părţilor cu privire la stabilirea onorariului avocaţial pentru serviciile juridice prestate în cadrul dosarului penal nr. x/2010 .

Mai mult, referirile la reinterpretarea probatoriului ţin de temeinicia hotărârii atacate, aspecte ce nu pot avea aptitudinea de a declanşa un control de legalitate în raport de motivul invocat.

Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidenţa acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, se constată că în cauză criticile formulate nu configurează niciuna din ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod formal de recurentele-reclamante în cuprinsul memoriului de recurs.

Nici celelalte susţineri circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi convertite într-un veritabil motiv de recurs.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, s-a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 970 C. civ. de la 1864 şi art. 255 alin. (3) C. proc. civ., reclamantele susţinând că practicile statornicite între părţi nu pot fi aplicate trunchiat, prin retinerea unui element contractual, onorariul fix, şi înlăturarea celuilalt element contractual, respectiv onorariul de succes.

Recurentele-reclamante au criticat faptul că, deşi, pe de o parte, instanţa de apel, raportându-se la contractele de asistenţă juridică încheiate anterior, a constatat temeinicia cererii de acordare a onorariului fix, pe de altă parte, a reţinut că aceleaşi practici statornicite între părţi nu pot face dovada onorariului de succes.

Potrivit recurentelor, recunoaşterea de către pârâtă a facturii fiscale aferente onorariului fix, nu reprezintă altceva decât o recunoaştere a întregii datorii faţă de reclamantă, în pofida faptului că factura aferentă onorariului de succes, deşi înregistrată în contabilitatea pârâtei, nu a fost recunoscută ca obligaţie de plată.

Motivul de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial, însă recurentele nu invocă, în realitate, o restrângere nejustificată a aplicării prevederilor legale corespunzător situaţiei de fapt reţinute prin decizia atacată prin referire la raţionamentele logico-juridice ale instanţei de apel din decizia recurată.

Prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au făcut trimiteri la situaţia de fapt reţinută cu privire la uzanţele şi practicile statornicite între părţi vizând stabilirea onorariului avocaţial, astfel de critici neputând însă forma obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, întrucât nu reprezintă decât aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi nu se circumscriu motivului de casare invocat.

În motivarea căii extraordinare de atac examinate, recurentele-reclamante, sub pretextul invocării art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu fac decât să îşi prezinte nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată, fără a combate în substanţa lor considerentele deciziei atacate ce vizează nedovedirea existenţei unei înţelegeri între părţi în ceea ce priveşte perceperea onorariului de succes. Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Aşadar, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că autoarele acestuia nu au formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În calea de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept incidente.

Prin urmare, întrucât modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurentele-reclamante nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., în cauză nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate potrivit art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod va constata nulitatea căii extraordinare de atac declarate de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1087 A din 22 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Având în vedere soluţia de anulare a recursului principal, în temeiul dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 491 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, cât şi a încheierii din 30 martie 2023 pronunţate de aceeaşi instanţă de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de reclamantele B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1087 A din 22 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucuresti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Constată ca rămas fără efect recursul incident formulat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, cât şi a încheierii din 30 martie 2023 pronunţate de aceeaşi instanţă de apel.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.