Dividend Enforcement: Enforceable Title Independent of Third-Party Garnishments and Penalty Interest Accrual
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Cassation and Justice admitted the plaintiff-authority’s cross-appeal, quashed the appellate decision, and remanded the case for re-judgment by the Court of Appeal, while dismissing the defendant-shareholder’s cross-appeal as unfounded. The dispute concerned the plaintiff's action to enforce payment of unpaid dividends and penalty interest for the 2019 financial year from a state-associated joint-stock company, with the core legal conflict centering on whether the existence of third-party garnishments imposed a legal obligation to condition the judgment of payment on the lifting of those liens. The court ruled that while garnishments under Article 784(1) of the Code of Civil Procedure prohibit the debtor from making payments that would diminish sequestered assets, they do not impede the creditor’s right to obtain an enforceable title recognizing the primary debt or the accrual of penalty interest under Government Emergency Ordinance No. 13/2011 and Article 67(2) of Law No. 31/1990. Consequently, the appellate court erred by conditioning the obligation to pay dividends on the termination of enforcement measures and by rejecting the claim for penalty interest, establishing that the right to the title and interest is independent of the existence of subsequent or concurrent seizures.
Legislator headnote
AI generatedart. 1489 C. civ, art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 784 alin. (1) C. proc. civ, art. 501 alin. (1) C. proc. civ; Dividend Enforcement: Enforceable Title Independent of Third-Party Garnishments and Penalty Interest Accrual: În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 192 şi urm. C. proc. civ., art. 1489 C. civ., ale Legii nr. 31/1990 republicată şi modificată, O.U.G. nr. 51/1998.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024
Deliberând asupra recursurilor din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 11.05.2022 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022 reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 83.928,00 RON, datorată cu titlu de dividende aferente exerciţiului financiar al anului 2019, cuvenite acţionarului Statul Român - prin A.A.A.S., neachitate; a sumei de 6.734,82 RON dobânzi penalizatoare calculate asupra întregii sume datorate cu titlu de dividende, începând cu data de 06.11.2020 până la data de 15.04.2022, şi la plata dobânzilor în continuare până la achitarea integrală a dividendelor.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 192 şi urm. C. proc. civ., art. 1489 C. civ., ale Legii nr. 31/1990 republicată şi modificată, O.U.G. nr. 51/1998.
Prin întâmpinare, pârâta A. S.A. a solicitat, în principal, respingerea cererii introductive ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar în subsidiar, respingerea cererii ca fiind neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei a fost invocată prin raportare la faptul că proprietarul acţiunilor deţinute la societatea A. S.A. este Statul Român, iar nu A.A.A.S., calitate care rezultă din dispoziţiile art. 5 din O.U.G. nr. 23/2004, ale Legii nr. 137/2002 şi O.U.G. nr. 88/1997.
Prin sentinţa civilă nr. 404/PI din 14 iulie 2022 Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei precum şi cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, obligată fiind reclamanta să plătească pârâtei suma de 4.165 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
2. Apelul reclamantei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 670/A din 14 noiembrie 2022, fiind anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare pe fond aceleiaşi instanţe.
3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A. S.A., solicitând casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
La termenul din data de 22 iunie 2023, prin decizia nr. 1618, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând din oficiu motivul de recurs de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ. de către instanţa de control judiciar devolutiv, a admis recursul şi a casat decizia recurată, fiind trimisă cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.
4. În rejudecare dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi sub nr. x/2022*, iar prin decizia civilă nr. 628/A pronunţată la 21 decembrie 2023 a fost admis apelul reclamantei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S., fiind schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, fiind obligată pârâta A. S.A., la plata către reclamantă a sumei de 83.925,00 RON, cu titlu de dividende pentru anul 2019, de la data încetării măsurilor de executare silită care privesc drepturile creditoarei, dispuse în dosarele execuţionale: dosar nr. x/2017, aflat pe rolul B., dosar nr. x/2018, aflat pe rolul Biroului Executorilor Judecătoreşti C., dosar nr. x/2014, aflat pe rolul Biroului Executorilor Judecătoreşti D. şi dosar nr. x/2016, aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc E..
De asemenea, a fost respinsă cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale penalizatoare, calculate asupra acestei sume.
5. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
5.1 Prin recursul formulat la data de 09.04.2024 reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului - A.A.A.S., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtei la plata sumelor cu titlu de dividende şi dobânzi penalizatoare pentru exerciţiul financiar al anului 2019, necondiţionat de ridicarea/anularea popririlor instituite, inclusiv plata dobânzilor în continuare până la achitarea efectivă a debitului.
În susţinerea recursului, s-a arătat, într-o primă critică, faptul că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 784 alin. (1) C. proc. civ., prevederile Legii nr. 31/1990 privind dreptul acţionarului - Statul Român prin A.A.A.S. de a obţine dividendele care îi revin în calitatea sa de acţionar al societăţii A. S.A., conform art. 67 alin. (2) din lege, precum şi dispoziţiile deciziei civile nr. 278/09.02.2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020 (cauza având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumelor cu titlu de dividende şi dobânzi penalizatoare pentru exerciţiile financiare ale anilor 2016, 2017 şi 2018) obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi care are putere de lucru judecat, conform art. 431 din acelaşi cod, asupra chestiunii litigioase din prezenta cauză.
De asemenea, recurenta-reclamantă a făcut trimitere, pentru aceleaşi motive, şi la decizia nr. 51/18.01.2024 pronunţată de instanţa supremă în dosarul nr. x/2020 în al doilea ciclu procesual.
Potrivit titularei memoriului de recurs, în mod netemeinic şi nelegal instanţa de apel a condiţionat plata sumelor cu titlu de dividende cuvenite Statului Român prin A.A.A.S. pentru exerciţiul financiar al anului 2019 de anularea sau ridicarea popririlor instituite, întrucât poprirea asupra sumelor datorate de către pârâtă nu afectează dreptul A.A.A.S. de a obţine un titlu executoriu pentru plata dividendelor şi dobânzilor, instanţa de control judiciar devolutiv aplicând greşit prevederile art. 784 C. proc. civ.
S-a mai arătat că prin deciziile nr. 278/09.02.2022 şi nr. 51/18.01.2024, obligatorii potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă a dezlegat cu putere de lucru judecat chestiunea litigioasă, necondiţionând dreptul Statului Român de a primi sumele cu titlu de dividende aferente exerciţiilor financiare ale anilor 2016-2018 de anularea şi ridicarea popririlor înfiinţate.
Recurenta-reclamantă a precizat că dreptul la plata dividendelor decurge din calitatea de acţionar a A.A.A.S. conferită de Legea nr. 31/1990 şi de art. 43 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, modificată prin Legea nr. 99/1999, precum şi de prevederile O.U.G. nr. 23/2004 aprobată prin Legea nr. 360/2004.
A menţionat recurenta-reclamantă că instanţa de apel nu a analizat reaua-credinţă a pârâtei A. S.A., care nu a făcut dovada plăţii către executorii judecătoreşti, existând posibilitatea ca societatea să se prevaleze în continuare de existenţa adreselor de înfiinţare a popririlor şi să nu achite sumele datorate cu titlu de dividende.
Printr-o altă critică s-a susţinut că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, confundând obiectul cererii de chemare în judecată, care urmărea obţinerea unui titlu executoriu pentru plata dividendelor, cu o cerere de validare a popririi. Potrivit recurentei-reclamante, aspectele reţinute prin decizia atacată privind înfiinţarea unor popriri şi pretinsa neplată a dividendelor către A.A.A.S. exced obiectului acţiunii.
Decizia instanţei de apel a fost criticată şi din perspectiva încălcării sau aplicării greşite a prevederilor Ordonanţei de Guvern nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare, art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi dispoziţiile deciziei nr. 278/09.02.2022 pronunţate de instanţa supremă în dosarul nr. x/2020, obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi a deciziei nr. 51/18.01.2024 pronunţate de aceeaşi instanţă, prin care s-a reţinut dreptul Statului Român de a primi sumele cu titlu de dividende aferente exerciţiilor financiare ale anilor 2016-2018, ca urmare a calităţii de acţionar la societatea pârâtă, precum şi dobânzile penalizatoare aferente. Instanţa de apel a respins în mod nelegal capătul de cerere privind dobânzile, argumentând că obligaţia de plată a pârâtei nu devine scadentă decât după ridicarea sau anularea popririlor instituite asupra sumelor datorate.
Potrivit titularei memoriului de recurs, este nelegal raţionamentul instanţei de apel, întrucât dreptul la dobânzile penalizatoare este independent de existenţa popririlor, iar dobânzile trebuie calculate şi achitate chiar din momentul în care dividendele au devenit scadente (începând cu 06.11.2020).
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel nu a luat în considerare că dividendele şi dobânzile penalizatoare datorate A.A.A.S. reprezintă fonduri publice, care trebuie virate la bugetul de stat, conform legislaţiei în domeniu (O.U.G. nr. 88/1997 şi O.G. nr. 13/2011), ceea ce reprezintă o încălcare a legii şi a dreptului Statului Român în calitate de acţionar, prin intermediul A.A.A.S.
5.2 În susţinerea recursului său, pârâta A. S.A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate în ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumelor cuvenite cu titlu de dividende pentru anul 2019 şi menţinerea soluţiei vizând respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata dobânzilor legale penalizatoare calculate asupra acestei sume; în rejudecare, menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 404/PI din 14.07.2022 pronunţată de prima instanţă, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în condiţiile în care reclamanta a modificat în calea de atac obiectul cererii de chemare în judecată, din acţiune în pretenţii în acţiune în constatare.
În opinia recurentei-pârâte, reclamanta a invocat temeiuri de drept contradictorii în etapele procesuale. Astfel, în timp ce acţiunea formulată iniţial era una în pretenţii, în apel, reclamanta a încercat, în mod nepermis, să schimbe perspectiva şi să invoce un temei juridic diferit, în sensul unei acţiuni în constatare. Prin urmare, instanţa de control judiciar devolutiv ar fi trebuit să respingă apelul ca fiind inadmisibil, deoarece reclamanta nu a respectat limitele procedurale impuse de art. 478 C. proc. civ.
Printr-o altă critică s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 784 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează măsurile privind poprirea şi indisponibilizarea bunurilor şi sumelor de bani, pârâta susţinând că instanţa de apel a greşit prin autorizarea plăţii dividendelor către reclamantă, deşi asupra acestor dividende există popriri instituite de executori judecătoreşti.
Potrivit recurentei-pârâte, prin autorizarea plăţii dividendelor de către instanţa de apel, de la data anulării sau ridicării popririi în dosarele execuţionale menţionate în dispozitivul deciziei, ar fi nesocotite prevederile arătate, întrucât momentul stabilit este unul incert pentru parte şi nu ţine cont de faptul că pot fi înfiinţate popriri asupra aceloraşi sume de bani şi în alte dosare execuţionale.
În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a reiterat argumentele întemeiate pe dispoziţiile art. 784 C. proc. civ., arătând că acestea statuează în mod imperativ că, de la indisponibilizare şi până la achitarea integrală a obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu, inclusiv pe perioada suspendării urmăririi silite prin poprire, terţul poprit nu va face nicio plată sau altă operaţiune care ar putea diminua bunurile indisponibilizate. Ca atare, deşi dispoziţiile invocate de către instanţa de apel reglementează dreptul la dividende, acestea nu îşi găsesc aplicabilitatea cât timp s-a înfiinţat o poprire asupra acestora.
A susţinut recurenta-pârâtă că nu poate fi acuzată de neîndeplinirea obligaţiilor faţă de reclamantă, întrucât s-a aflat în imposibilitatea obiectivă de a efectua plăţile din cauza măsurilor de poprire.
De asemenea, a mai adăugat că reclamanta are la dispoziţie un alt mijloc procedural în cadrul procedurii de executare silită, cum ar fi validarea popririi conform art. 790 C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 26 februarie 2024 sub nr. x/2022*.
Prin întâmpinarea înregistrată la 22 aprilie 2024 pârâta A. S.A. a solicitat anularea recursului reclamantei în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că motivele invocate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod. Pe fondul cauzei pârâta a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse actele doveditoare în acest sens.
Reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului pârâtei ca nefondat, iar prin răspunsul la întâmpinare respingerea excepţiei nulităţii şi a tuturor apărărilor formulate de pârâtă.
Prin rezoluţia din 1 iulie 2024 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele prin considerente comune, în măsura în care recursurile vizează chestiuni de drept similare.
Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a solicitat, în calitate de acţionar, obligarea pârâtei A. S.A. la plata dividendelor şi dobânzilor penalizatoare pentru exerciţiul financiar al anului 2019, până la achitarea integrală a acestora.
În rejudecare, instanţa de apel a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâta la plata dividendelor aferente anului 2019, de la data încetării măsurilor de executare silită care privesc drepturile creditoarei, dispuse în dosarele de executare identificate în dispozitiv, fiind respins petitul accesoriu având ca obiect plata dobânzii legale penalizatoare, cu argumentul că obligaţia de plată a pârâtei nu poate fi executată, aceasta urmând a deveni scadentă ulterior, de la data anulării sau ridicării popririlor.
Cu titlu prealabil, se cuvine notat că deşi recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au fost dezvoltate şi critici care sunt susceptibile a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului invocând pretinse încălcări ale unor norme de procedură.
Astfel, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la deciziile civile nr. 278/09.02.2022 şi nr. 51/18.01.2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, invocând caracterul obligatoriu al acestora şi încălcarea puterii de lucru judecat din perspectiva prevederilor art. 501 alin. (1) şi art. 431 C. proc. civ.
În susţinerea acestei critici s-a arătat că prin deciziile de casare pronunţate în dosarul nr. x/2020 s-a stabilit de către instanţa supremă că dreptul de a încasa dividendele pentru anii 2016-2018 nu este condiţionat de anularea sau ridicarea popririlor instituite.
Înalta Curte reţine că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care judecă fondul.
Obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta este justificată de însăşi raţiunea controlului judiciar şi este fundamentată atât pe autoritatea lucrului judecat cu privire la ceea ce s-a statuat de către instanţa de control judiciar, autoritate care se constituie într-un obstacol în calea unor încercări repetitive de repunere în discuţie a aceloraşi probleme de drept, cât şi pe principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti.
Această regulă este însă incidentă numai în cazul casării cu trimitere sau cu reţinerea fondului în cadrul aceluiaşi litigiu, iar nu în procese diferite.
Deciziile civile nr. 278/09.02.2022 şi nr. 51/18.01.2024 au fost pronunţate de instanţa supremă în primul şi al doilea ciclu procesual în cadrul dosarului nr. x/2020, care a avut ca obiect obligarea pârâtei la plata dividendelor şi a dobânzilor penalizatoare pentru o altă perioadă, respectiv pentru exerciţiul financiar al anilor 2016-2018.
Prin urmare, hotărârile invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva încălcării limitelor casării nu au fost pronunţate în litigiul pendinte pentru a se impune cu titlu obligatoriu instanţei care a judecat fondul, neputând fi nesocotite prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cum în mod neîntemeiat susţine recurenta-reclamantă.
De asemenea, nu poate fi primită nici critica privind puterea de lucru judecat a acestor hotărâri.
Potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".
Prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în temeiul căruia oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.
Deşi, în privinţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente - părţi, obiect şi cauză -, trebuie totuşi să existe o identitate de chestiune litigioasă verificată între aceleaşi părţi, fapt care obligă instanţa sesizată cu un al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii.
Prin cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, reclamanta a învestit instanţele de judecată cu o acţiune în pretenţii privind obligarea pârâtei la plata dividendelor aferente exerciţiului financiar al anilor 2016-2018, precum şi a dobânzilor legale penalizatoare aferente. Chiar dacă părţile sunt aceleaşi, obiectul celor două acţiuni nu este identic, pretenţiile reclamantei vizând perioade diferite de timp, ce necesită o analiză particulară, specifică fiecărui interval a raportului juridic de drept substanţial.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat puterea de lucru judecat a dezlegărilor date în dosarul nr. x/2020.
Nefondată este şi critica recurentei-reclamante privind încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii.
S-a susţinut că instanţa de apel a confundat obiectul cererii de chemare în judecată, prin care s-a urmărit obţinerea unui titlu executoriu pentru plata dividendelor cu o cerere de validare a popririi. În opinia recurentei-reclamante, aspectele reţinute prin decizia atacată privind înfiinţarea unor popriri şi pretinsa neplată a dividendelor către A.A.A.S. excedează obiectul acţiunii.
Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".
Art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, prevede că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".
În aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, dispoziţie respectată de instanţa de apel, care a procedat la analiza cererii cu care a fost învestită şi a decis în limitele acesteia şi a căii de atac formulate.
Astfel, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, verificând considerentele deciziei recurate se constată că instanţa de apel a reţinut că pretenţiile concrete deduse judecăţii vizează recunoaşterea dreptului reclamantei de a încasa dividendele de la societatea pârâtă şi implicit a existenţei unui raport juridic între aceste părţi.
Totodată, cum anterior s-a reţinut, instanţa de rejudecare a statuat că, deşi măsura înfiinţării popririi poate constitui pentru reclamantă un impediment în etapa executării silite, aceasta nu poate fi un obstacol în calea demersului reclamantei de a solicita recunoaşterea pretenţiilor sale faţă de pârâtă şi obţinerea unui titlu executoriu.
Reţinând imposibilitatea de plată a pârâtei, justificată de înfiinţarea popririlor, instanţa de apel a apreciat că reclamanta, în calitate de debitoare în dosarele de executare, are toate pârghiile pentru a obţine fie plata dividendelor către creditorii săi, fie chiar anularea sau ridicarea popririlor, sens în care a făcut trimitere la dispoziţiile art. 790 C. proc. civ. privind validarea popririi.
Prin urmare, instanţa de apel nu a nesocotit principiului disponibilităţii şi nu a depăşit limitele învestirii, cum greşit susţine recurenta-reclamantă.
Recurenta-pârâtă A. S.A., prin recursul său, invocând acelaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în sensul în care reclamanta a modificat în calea de atac obiectul cererii de chemare în judecată, din acţiune în pretenţii în acţiune în constatare.
În opinia recurentei-pârâte, reclamanta a invocat temeiuri de drept contradictorii în etapele procesuale. Astfel, în timp ce acţiunea formulată iniţial era una în pretenţii, în apel, reclamanta a încercat, în mod nepermis, să schimbe perspectiva şi să invoce un temei juridic diferit, în sensul unei acţiuni în constatare. Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să respingă apelul ca fiind inadmisibil, pentru nerespectarea de către reclamantă a limitelor procedurale impuse de art. 478 C. proc. civ.
Argumentele recurentei-pârâte aduse în susţinerea motivului de recurs invocat prefigurează reiterarea excepţiei inadmisibilităţii apelului, raportat la dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de control judiciar devolutiv, în motivarea respingerii excepţiei inadmisibilităţii apelului, dând eficienţă principiului disponibilităţii şi în acord cu prevederile art. 478 C. proc. civ., a reţinut că reclamanta şi-a menţinut pretenţiile formulate în primă instanţă, de obligare a pârâtei la plata dividendelor aferente anului 2019, apreciind că susţinerile acesteia, în sensul că nu solicită efectuarea plăţii, ci pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de conservare a dreptului ce derivă din calitatea de acţionar, au avut scopul de a convinge instanţa de necesitatea obţinerii unui titlu executoriu faţă de pârâtă, neechivalând cu modificarea obiectului cererii în calea de atac, prin transformarea acţiunii în realizare într-o acţiune în constatare.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de control judiciar devolutiv că acţiunea reclamantei este una în realizare, prin care se solicită obţinerea unei hotărâri judecătoreşti în baza căreia pârâta să fie obligată la plata dividendelor şi a dobânzilor aferente acestora.
Prin urmare, sunt neîntemeiate şi criticile recurentei-pârâte prin care se invocă încălcarea limitelor devoluţiunii în apel, în raport cu ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât reclamanta, cât şi pârâta au criticat decizia instanţei de apel pentru încălcarea prevederilor art. 784 alin. (1) C. proc. civ., privind efectul înfiinţării popririi, însă din perspective diferite.
Astfel, pe de o parte reclamanta a susţinut că, în mod nelegal, instanţa de apel a condiţionat plata sumelor cu titlu de dividende cuvenite Statului Român prin A.A.A.S. pentru exerciţiul financiar al anului 2019 de anularea sau ridicarea popririlor instituite, întrucât poprirea asupra sumelor datorate de către pârâtă nu afectează dreptul primar al reclamantei de a obţine un titlu executoriu.
Pe de altă parte, pârâta a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a admis acţiunea, dispoziţiile art. 784 alin. (1) C. proc. civ. interzicând efectuarea plăţii dividendelor către reclamantă, cât timp sunt înfiinţate popriri.
Motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este incident, printre altele, atunci când normele aplicabile sunt încălcate în litera sau spiritul lor, prin faptul că sunt interpretate în mod eronat.
Verificând decizia recurată, constată Înalta Curte că instanţa de apel, recunoscând dreptul reclamantei în calitate de acţionar de a încasa de la pârâtă dividendele aferente exerciţiului financiar al anului 2019, deşi a admis acţiunea, a condiţionat naşterea obligaţiei de plată de încetarea popirilor instituite în anumite dosare execuţionale, cu argumentul că art. 784 alin. (1) C. proc. civ. impune o interdicţie legală în sarcina terţului poprit de a efectua plăţi sau alte operaţiuni care ar diminua bunurile indisponibilizate ca efect al popririi.
Subliniază instanţa supremă că punerea la dispoziţia reclamantei a titlului executoriu pentru dividendele aferente anului 2019 nu vine în contradicţie cu interdicţia instituită de prevederile art. 784 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că aceasta continuă să opereze atâta timp cât există popriri înfiinţate asupra sumelor de bani datorate de pârâtă reclamantei, dar nu împiedică obţinerea titlului executoriu şi, ca atare, nu se justifică soluţia instanţei de apel, de condiţionare a titlului executoriu, critica reclamantei ce vizează această soluţie fiind aşadar întemeiată.
În consecinţă, în mod neîntemeiat susţine recurenta-pârâtă că recunoaşterea creanţei reclamantei este împiedicată de efectul dispoziţiilor art. 784 alin. (1) C. proc. civ.
Deşi măsura înfiinţării popririi poate constitui pentru reclamantă un impediment în etapa executării silite, aceasta nu poate fi un obstacol în calea demersului de obţinere a unui titlu executoriu în vederea recunoaşterii drepturilor ce decurg din prevederile Legii nr. 31/1990 în legătură cu obligaţia de plată a dividendelor datorate acţionarului, precum şi a daunelor interese moratorii.
În continuare, o altă critică subsumată de reclamantă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor Ordonanţei de Guvern nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare şi art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recurenta-reclamantă criticând respingerea de către instanţa de apel a capătului accesoriu de cerere, susţinând că dreptul la dobânzile penalizatoare este independent de existenţa popririlor, iar dobânzile trebuie calculate şi achitate de la data scadenţei dividendelor, critici care sunt fondate.
Poprirea executorie reprezintă o formă de executare silită indirectă care presupune indisponibilizarea sumelor de bani, a titlurilor de valoare şi a altor bunuri mobile incorporale în mâinile terţului poprit debitor al datornicului urmărit silit, precum şi obligarea acestuia de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorului său (debitorul urmărit), ceea ce necesită, cu prioritate, stabilirea creanţei acestuia din urmă.
Cum măsura înfiinţării unor popriri nu poate constitui pentru reclamantă un impediment în calea demersului său de a solicita recunoaşterea judiciară a creanţei faţă de pârâtă şi obţinerea unui titlu executoriu privind plata dividendelor, înfiinţarea popririlor nu trebuie să impieteze nici asupra dreptului reclamantei de a solicita în raport cu scadenţa de plată a dividendelor, dobânzile legale penalizatoare.
Prin urmare, instanţa, în rejudecare, va avea în vedere dispoziţiile art. 1535 C. civ. şi O.G. nr. 13/2011.
Înalta Curte, constatând că se confirmă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului declarat împotriva deciziei civile nr. 628/A din 21 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, recursul pârâtei urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 628/A din 21 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia de insolvenţă, societăţi, concurenţă neloială şi litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi, pe care o casează şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.