Cassation annulled for failure to substantiate non-legality in re-evaluation of factual evidence and utility of proof

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17.08.2020 sub nr. x/2020 reclamanta A. S.A. - în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar B.. a chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând obligarea acesteia la plata sumei în cuantum de 608.344 RON, reprezentând contravaloare servicii, conform facturii nr. x/08.12.2015, emisă în baza contractului de furnizare S01B71/140721/05C/S, a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate începând cu data de 5.04.2016 (momentul neexecutării obligaţiei principale) până la data achitării integrale a debitului principal, în baza art. 10.2. din contract şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi urm., art. 663 C. proc. civ., art. 1568 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1599/2021 din data de 09.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâta C. S.A. să plătească suma de 608.344 RON reprezentând contravaloare servicii conform facturii nr. x/08.12.2015 precum şi penalităţi de întârziere de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 05.04.2016 şi până la achitarea integrală a debitului principal.

De asemenea, pârâta a fost obligată şi la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Apelul pârâtei C. S.A. a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 489 din 28 martie 2023, fiind obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.029,83 RON.

3. La 4 martie 2024 a declarat recurs pârâta C. S.A. împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

După expunerea situaţiei de fapt, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că, prin respingerea probelor propuse, instanţa de apel a încălcat principiul aflării adevărului consacrat de art. 22 C. proc. civ.

În acest sens a precizat recurenta-pârâtă că, în vederea aflării adevărului, prin memoriul de apel, a propus administrarea probei cu martori, care ar fi putut să indice autorii prestaţiilor şi să arate că D. a emis o factură nejustificată, proba fiind însă respinsă de instanţa de control judiciar devolutiv, care s-a rezumat doar la analiza înscrisurilor depuse la dosar, ignorând adevărul faptic.

A mai adăugat titulara memoriului de recurs că, utilă în soluţionarea litigiului ar fi fost şi emiterea unei adrese către D.N.A., care ar fi putut să edifice situaţia în urma cercetărilor efectuate în cauză, însă şi această probă a fost respinsă de către instanţa de apel, care a refuzat aflarea adevărului.

Potrivit recurentei-pârâte, reclamanta trebuia să dovedească cererea de chemare în judecată prin toate mijloacele, respectiv să arate care erau activităţile pe care urma să le presteze D. şi mai ales dacă le-a executat în condiţiile contractual stabilite. A mai precizat recurenta că reclamanta doar a susţinut că deţine o factură emisă pe numele pârâtei, în conţinutul căreia nu figurau însă prestaţiile facturate.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a arătat recurenta-pârâtă că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că pârâta ar fi formulat plângere penală, acest aspect fiind străin de natura cauzei.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţă, pârâta nu a formulat plângere penală în legătură cu factura din litigiu, ci a aflat de existenţa dosarului penal nr. x/2015 aflat pe rolul Direcţiei Naţionale Anticorupţie ulterior emiterii facturii şi a documentelor însoţitoare.

A mai arătat recurenta că, ulterior solicitării D.N.A. de informaţii vizând relaţiile contractuale cu D., inclusiv cu privire la factura în discuţie, societatea pârâtă a efectuat verificări proprii, în urma cărora a descoperit că serviciile facturate erau, în fapt, prestate de către angajaţii pârâtei. Astfel, în condiţiile în care serviciile au fost executate de pârâta C. S.A. şi acceptate de beneficiarul final, nu exista niciun temei pentru a solicita remedierea deficienţelor, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel. Prin urmare, contrar instanţei de apel, art. 17.7 din contract nu este incident în cauză.

Titulara memoriului de recurs a mai precizat că faţă de beneficiarul final şi-a asumat în totalitate prestarea serviciilor, D. renunţând oficial să mai contribuie la această etapă contractuală prin semnarea Actului adiţional nr. 3.

În raport cu situaţia descoperită, recurenta-pârâtă a precizat că a refuzat plata facturii, indicând că aceasta nu îndeplinea condiţiile pentru a fi achitată.

În opinia recurentei, existenţa dosarului penal avea o altă semnificaţie dacă ar fi fost constituit ca urmare a plângerii formulate de pârâtă sau ca urmare a unor plângeri şi investigaţii care excedează relaţiei contractuale dintre D. şi pârâtă.

În final a precizat titulara memoriului de recurs că se impune reanalizarea dosarului prin prisma aspectelor care ţin de natura cauzei şi nu străine de aceasta.

La 19 aprilie 2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de către intimata-reclamantă A. S.A., în reorganizare judiciară, prin administrator judiciar B.., prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca tardiv formulat, în subsidiar, anularea recursului potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond respingerea acestuia ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte tardivitatea promovării recursului s-a arătat că decizia atacată a fost comunicată pârâtei la data de 02.02.2024, iar cererea de recurs a fost înregistrată în data de 12.03.2024, calea extraordinară de atac fiind declarată cu depăşirea termenului legal de 30 de zile.

În susţinerea excepţiei nulităţii căii extraordinare de atac a arătat intimata că memoriul de recurs cuprinde critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, pârâta reluând apărările formulate prin întâmpinarea depusă în faţa primei instanţe şi motivele de apel, fără a formula veritabile critici cu privire la decizia atacată.

Prin rezoluţia din 30 mai 2024 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii căii extraordinare de atac invocată prin întâmpinare, urmând a anula recursul pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în condiţiile prevăzute de lege. În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate, sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.

Cu privire la recursul pârâtei C. S.R.L., instanţa supremă reţine că autoarea căii de atac a indicat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi nemotivarea hotărârii.

Înalta Curte apreciază că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică de nelegalitate care să privească ipotezele legale prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. de strictă interpretare, care să vizeze obiectul căii de atac, respectiv decizia instanţei de apel.

Astfel, deşi a indicat în mod expres motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă reevaluarea situaţiei de fapt, reinterpretarea probatoriului şi nemulţumirile legate de modul de soluţionare a cauzei.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. s-a invocat încălcarea principiului aflării adevărului consacrat de art. 22 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a respins administrarea probei testimoniale şi emiterea unei adrese, rezumându-se doar la analiza înscrisurilor depuse la dosar, ignorând situaţia de fapt şi realitatea prestaţiilor efectiv executate. Din această perspectivă, se constată că, la termenul de judecată din 28 martie 2023, instanţa de control judiciar devolutiv a încuviinţat, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri, respingând ca nefiind utile soluţionării apelului proba testimonială precum şi solicitarea pârâtei privind emiterea unei adrese către D.N.A., apreciind suficiente înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Înalta Curte reţine că, deşi aparent se invocă încălcarea principiului aflării adevărului, prin criticile formulate recurenta-pârâtă face trimitere la administrarea probatoriului privind serviciile efectiv prestate în baza relaţiilor contractuale dintre părţi, criticându-se nedovedirea realităţii prestaţiilor, vizând deci netemeinicia deciziei recurate.

Întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului şi recunoaşterea dreptului afirmat prin cererea de chemare în judecată. În acest scop, normele C. proc. civ. instituie principii adecvate pentru garantarea finalităţii procesului, între care, în art. 22 din C. proc. civ. se regăseşte regula rolului activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului.

În scopul aflării adevărului, judecătorul are, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

În egală măsură, legiuitorul obligă judecătorul ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei şi să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echităţii şi bunei-credinţe.

Astfel, art. 264 din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în aprecierea forţei probante a materialului probatoriu încuviinţat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate.

Totodată, instanţa supremă formulează observaţia că respectarea principiului rolului activ al judecătorului şi implicit a dreptului la apărare în cadrul procesului civil, implică asigurarea dreptului de a propune probe, iar nu şi posibilitatea ca acestea să fie în mod automat admise.

Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă acest motiv de casare nu este incident în cauză, întrucât recurenta nu critică încălcarea, de către instanţa de apel, a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci măsura respingerii ca neutilă soluţionării apelului a solicitării privind încuviinţarea probei testimoniale şi emiterea unei adrese.

Or, aspectele legate de utilitatea, pertinenţa şi concludenţa probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului de legalitate în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a repune în discuţie şi de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurenta-pârâtă.

În acest context, se reţine că recurenta a invocat format motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile din memoriul de recurs nevizând chestiuni de nelegalitate ale deciziei recurate, legate de încălcarea regulilor de procedură, de natură să atragă nulitatea hotărârii atacate.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea memoriului de recurs a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că pârâta ar fi formulat plângerea penală ce face obiectul dosarului penal nr. x/2015, acest aspect fiind străin de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că, în dezvoltarea acestei critici, recurenta-pârâtă a făcut trimiteri la elemente ataşate fondului cauzei sub aspectul situaţiei de fapt, care au fost analizate de instanţele de fond şi care în recurs depăşesc sfera controlului limitat de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Mai mult, ipoteza motivelor străine de natura cauzei presupune dezvoltarea unor critici prin care să se evidenţieze lipsa legăturii între motivele reţinute de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată şi natura pricinii deduse judecăţii, iar motivele străine să prezinte relevanţă prin raportare la dispozitivul hotărârii atacate.

Ca atare, susţinerea în sensul că instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pe motive străine de natura pricinii, care însă nu ar fi schimbat soluţia pronunţată pe fondul cauzei, în realitate fiind vorba despre o simplă eroare materială a instanţei de apel, nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest motiv de recurs.

Prin urmare, criticile nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce nu se susţine existenţa unor motive decizorii străine de natura cauzei în raport cu soluţia pronunţată, toate argumentele vizând aspecte referitoare la evaluarea situaţiei de fapt şi a probatoriilor privind natura şi contextul dosarului penal precum şi lipsa prestării serviciilor de către reclamantă.

Mai mult, referirile recurentei privind interpretarea probatoriului ţin de netemeinicia hotărârii atacate, aspecte care nu pot avea aptitudinea de a declanşa un control de legalitate în raport de motivul invocat.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că autoarea acestuia nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, sunt întemeiate şi apărările formulate prin întâmpinare de intimata-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.., privind nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În alţi termeni, faţă de considerentele precedente se poate reţine că accesul la justiţie presupune şi respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

Prin urmare, modalitatea de redactare a memoriului de recurs de către recurenta-pârâtă nu se circumscrie exigenţelor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.A., prin lichidator judiciar B.. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 452 şi 453 C. proc. civ., constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, reprezentând onorariul avocaţial, respectiv factură fiscală nr. TZA-01240-2024 din 03.04.2024 şi dovada plăţii conform extrasului de tranzacţii din 11.04.2024, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-reclamante, în sensul obligării recurentei-pârâte C. S.R.L. la plata sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 489 din 28 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B.. a sumei de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.