Appeal inadmissible: bid to re-litigate merits of share-sale promise fails under Article 489(2)

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 18 iunie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract de vânzare (cesiune), având ca obiect vânzarea către reclamantă a părţilor sociale deţinute de pârât la societatea A. S.R.L., respectiv 500 de părţi sociale, numerotate de la 1.001 la 1.500 inclusiv, în valoare nominală totală de 5.000 de RON şi de 10 RON fiecare, reprezentând 5% din capitalul social; să constate că preţul de răscumpărare a părţilor sociale menţionate la primul petit este echivalentul proporţional al capitalului social şi rezervelor A. S.R.L., conform ultimelor situaţii financiare auditate la momentul răscumpărării părţilor sociale; să constate stingerea obligaţiei de plată a preţului de răscumpărare a părţilor sociale menţionate la primul petit prin consemnarea lui la dispoziţia pârâtului; să dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1669 şi art. 1279 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2695 din 22 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

2. Apelul reclamantei A. formulat împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 2196 din 10 decembrie 2021.

3. Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2520 din data de 24.11.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului, a admis recursul declarat de reclamanta A., a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

4. În rejudecare după casare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2019*, care, prin decizia civilă nr. 1659 din 27 octombrie 2023 a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată şi a suplinit consimţământul la încheierea contractului de vânzare cumpărare/cesiune pentru 500 de părţi sociale numerotate de la 1.001 la 1.500 inclusiv, deţinute de pârâtul B. la societatea A. S.R.L., hotărârea pronunţată ţinând loc de contract de vânzare cumpărare/cesiune.

Instanţa de apel a constatat stingerea obligaţiei de plată a preţului vânzării, de 59.052,3 RON, conform art. 1009 C. proc. civ. (reclamanta a consemnat suma datorată la C. prin recipisa de consemnare nr. x/20.12.2019).

A fost obligat intimatul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 52.667,51 RON (fond, apel şi recurs).

5. La 12 martie 2024, pârâtul B. a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate în rejudecarea apelului, solicitând, în principal, admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în conformitate cu dezlegările date de instanţa supremă în cuprinsul Hotărârii prealabile nr. 79/2022, privind interpretarea dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, în corelaţie cu prevederile art. 492 alin. (1), art. 498 şi art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ.. În subsidiar a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi reţinerea cauzei spre judecare şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată pentru motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat hotărârea atacată din perspectiva nemotivării şi a considerentelor contradictorii.

Astfel, a susţinut autorul memoriului de recurs că statuările instanţei de apel cu privire la natura juridică a convenţiei din data de 01.02.2015 sunt contradictorii, întrucât, deşi în expunerea motivelor s-a făcut referire la acordarea unei "priorităţi" intimatei A. la răscumpărarea părţilor sociale, ceea ce conduce la ideea existenţei unui drept de preferinţă (preempţiune), instanţa de apel a reţinut că actul juridic în discuţie are natura unei promisiuni bilaterale de vânzare.

În opinia recurentului, statuările instanţei de rejudecare nu îşi găsesc fundamentul juridic în motivarea reţinută, întrucât existenţa unei priorităţi la răscumpărarea părţilor sociale infirmă raţionamentul instanţei şi susţine ipoteza pârâtului, conform căreia contractul din 01.02.2015 instituie doar un drept de preferinţă la achiziţia părţilor sociale în favoarea reclamantei A..

O altă critică în susţinerea acestui motiv de nelegalitate face referire la analiza incompletă a chestiunii litigioase deduse judecăţii, contrar exigenţelor de motivare impuse de art. 425 C. proc. civ.. A precizat recurentul-pârât că statuările instanţei de apel referitoare la scopul încheierii convenţiei nu ţin cont de contextul faptic al cauzei, întrucât demisia din funcţia de director general adjunct al A. nu a generat niciun risc cu privire la înstrăinarea părţilor sociale deţinute în cadrul societăţii, aceste bunuri fiind deţinute în virtutea calităţii de acţionar care a fost păstrată şi după demisie.

A mai adăugat titularul cererii de recurs că instanţa de apel nu a arătat ce relevanţă are în speţă securizarea părţilor sociale şi evitarea înstrăinării acestora către terţe persoane şi cum poate fi explicată raportat la situaţia pârâtului.

De asemenea, a învederat recurentul că instanţa de apel nu a analizat în niciun fel semnificaţia sintagmei "părăseşte grupul A.", respectiv dacă aceasta se referă la ipoteza pierderii calităţii de acţionar sau are în vedere şi ipoteza demisionării din funcţie, dar cu păstrarea calităţii de acţionar. În opinia recurentului, "părăsirea grupului" are mai degrabă înţelesul pierderii tuturor calităţilor deţinute în societate, atât cea de angajat, cât şi cea de acţionar.

S-a mai arătat că dezacordul cu privire la preţul părţilor sociale nu echivalează cu un refuz nejustificat la încheierea contractului de cesiune, întrucât, în realitate, părţile nu au convenit în mod ferm asupra preţului răscumpărării şi nici nu au considerat contractul din data de 01.02.2015 o promisiune de vânzare-cumpărare care naşte obligaţii în sarcina părţilor.

Recurentul-pârât a mai criticat faptul că instanţa de apel nu a analizat întregul material probator aflat la dosarul cauzei şi, în consecinţă, nu a stabilit corect starea de fapt, clauzele contractului fiind interpretate în acord cu voinţa exclusivă a reclamantei, iar nu potrivit voinţei comune a părţilor, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1266 şi art. 1268 C. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat, sub un prim aspect, încălcarea prevederilor art. 1270 C. civ., privind forţa obligatorie a contractului.

În acest sens s-a arătat că intenţia clar exprimată a părţilor a fost aceea de a recunoaşte societăţii reclamante un drept de preferinţă la achiziţia părţilor sociale în eventualitatea intenţiei de vânzare sau de părăsire a grupului societar şi nicidecum încheierea unei promisiuni de vânzare.

O altă critică se referă la încălcarea prevederilor art. 1266 şi art. 1268 C. civ., întrucât instanţa de apel a avut în vedere doar poziţia reclamantei şi nu voinţa concordantă a părţilor. A precizat recurentul-pârât că în cuprinsul hotărârii atacate nu s-au analizat şi nu s-a făcut trimitere la apărările sale privind natura juridică a contractului din 01.02.2015, instanţa de apel ţinând cont doar de scopul convenţiei, fără a avea în vedere şi alte criterii enumerate de art. 1266 C. civ., respectiv comportamentul ulterior al părţilor.

Cu privire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1268 C. civ. s-a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere la interpretarea clauzelor contractului şi de criteriul sensului atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu. Potrivit recurentului, în materie societară, noţiunea de drept de răscumpărare a părţilor sociale este înţeleasă ca o manifestare unilaterală prin care societatea îşi readuce în patrimoniu părţile sociale transmise către un acţionar, natura contractului din 01.02.2015 fiind astfel un pact de preferinţă.

Sub un alt aspect s-a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1279 C. civ., în cauză nefiind îndeplinite condiţiile de validitate ale promisiunii de a contracta, respectiv termenul de perfectare a contractului de vânzare şi preţul vânzării.

Recurentul-pârât a susţinut că se face o confuzie cu privire la termenul de perfectare a contractului de vânzare. În opinia sa, data la care pârâtul părăseşte grupul societar, la care se raportează instanţa de apel, determină momentul naşterii dreptului reclamantei la răscumpărarea părţilor sociale. Această dată nu se confundă însă cu data la care se presupune că ar trebui să se procedeze la încheierea contractului de cesiune şi care nu poate fi decât ulterioară momentului demisionării, fiind vorba despre două momente diferite: data demisionării, care determină doar naşterea dreptului reclamantei de a achiziţiona părţile sociale şi data încheierii contractului de cesiune, care nu a fost stabilită de părţi.

În ceea ce priveşte preţul vânzării a susţinut titularul memoriului de recurs că formula propusă prin convenţia din 01.02.2015 nu reprezintă un preţ agreat, ferm pe care părţile să şi-l fi asumat la data încheierii contractului, o interpretare contrară fiind în contradicţie cu conduita părţilor.

La 22 mai 2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de către intimata-reclamantă A., prin care a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată conform dovezilor aflate la filele x.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului a arătat că acesta vizează chestiuni de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, recurentul dorind în realitate o reapreciere a situaţiei de fapt.

Prin rezoluţia din 17 iunie 2024 a fost stabilit, pentru soluţionarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părţilor în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepţia nulităţii recursului, excepţie care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de lege. În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală exigenţelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greşit.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul legii de procedură anterioare sancţiunea nulităţii era reglementată şi devenea incidentă atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa are şi obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul pârâtului B., instanţa supremă reţine că autorul căii de atac a indicat în mod formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care vizează exigenţele motivării hotărârii şi încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin decizia recurată.

Cu titlu preliminar se cuvine subliniat că decizia recurată a fost pronunţată de către instanţa de apel în rejudecare, în limitele trasate în mod expres prin decizia de casare.

Înalta Curte arată că, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Textul legal citat consacră o regulă firească, decurgând atât din natura controlului judiciar, cât şi din principiul ierarhiei instanţelor judecătoreşti, ce presupune ca instanţa de rejudecare a fondului după casare să soluţioneze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanţa de recurs a rezolvat problemele de drept puse în discuţie este obligatoriu.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază că au dobândit autoritate de lucru judecat, nemaiputând fi repuse în discuţie, statuările din cuprinsul deciziei de casare pronunţate în primul ciclu procesual, cu privire la calificarea juridică a convenţiei şi elementele esenţiale ale acesteia, în virtutea interpretării clauzelor, în sensul instituirii unui drept de răscumpărare însoţit de obligaţia corelativă corespunzătoare şi nu a unui drept de preempţiune.

În acest context, instanţa de apel, fiind ţinută de dezlegările oferite de instanţa de casare, a reţinut că natura convenţiei încheiate la 01.02.2015 este o promisiune de vânzare-cumpărare a părţilor sociale şi nu un simplu pact de preferinţă, şi că reflectă o obligaţie reciprocă a părţilor de a încheia contractul de vânzare-cumpărare atunci când sunt îndeplinite condiţiile stipulate în convenţie.

S-a constatat că prin promisiunea bilaterală părţile au convenit asupra preţului prin determinarea acestuia ca fiind echivalentul capitalului social şi al rezervelor proporţionale conform ultimelor situaţii financiare supuse auditului la momentul răscumpărării părţilor sociale, reprezentat de data părăsirii de către pârât a grupului A., din orice motiv.

De asemenea, instanţa de rejudecare, în aplicarea dispoziţiilor art. 1266 şi art. 1268 C. civ., interpretând clauzele contractului, în sensul în care acestea pot produce efecte juridice şi reflectând voinţa reală a părţilor, a subliniat că scopul convenţiei era protejarea intereselor reclamantei şi evitarea ca părţile sociale să ajungă în patrimoniul unor terţe persoane, în ipoteza în care pârâtul părăseşte grupul sau doreşte să le înstrăineze.

În continuare, instanţa de control judiciar devolutiv, constatând îndeplinite condiţiile esenţiale ale promisiunii de vânzare-cumpărare, a reţinut că încercarea de a propune un alt preţ decât cel agreat de părţi echivalează cu un refuz nejustificat al pârâtului de a încheia contractul de cesiune în condiţiile convenite, permiţând astfel pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract.

Prin urmare, criticile din memoriul de recurs ce vizează natura juridică a convenţiei şi existenţa obligaţiei corelative de a vinde în sarcina pârâtului, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1279 C. civ. privind condiţiile de validitate ale promisiunii de a contracta, nu pot fi primite, întrucât, Înalta Curte a statuat asupra acestor chestiuni, decizia instanţei de apel fiind dată cu respectarea dezlegărilor obligatorii ale instanţei de casare, în acord cu prevederile art. 501 C. proc. civ., nemaiputând fi repuse în discuţie în cadrul recursului.

Prin recursul formulat, din perspectiva motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a invocat faptul că decizia instanţei de apel nu include motive suficiente sau conţine motive contradictorii care să justifice soluţia adoptată, încălcând astfel cerinţa de motivare a unei hotărâri judecătoreşti.

Potrivit recurentului, statuările instanţei de rejudecare cu privire la natura juridică a convenţiei din data de 01.02.2015 sunt contradictorii, întrucât, deşi face referire la acordarea unei "priorităţi" reclamantei A. la răscumpărarea părţilor sociale, instanţa de apel a concluzionat că actul juridic în discuţie are natura unei promisiuni bilaterale de vânzare.

În susţinerea acestui motiv de nelegalitate s-a invocat încălcarea exigenţelor impuse de art. 425 C. proc. civ. prin raportare la analiza incompletă a chestiunii litigioase deduse judecăţii, instanţa de apel ignorând contextul faptic al cauzei în ceea ce priveşte scopul încheierii convenţiei. A precizat recurentul că instanţa de apel nu a analizat semnificaţia sintagmei "părăseşte grupul A." şi nici argumentele ambelor părţi şi întregul material probator aflat la dosarul cauzei, stabilind o altă situaţie de fapt, în acord doar cu voinţa exclusivă a reclamantei, contrar voinţei reale a părţilor.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte reţine că aspectele invocate prin memoriul de recurs nu configurează niciuna din ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât toate argumentele privesc în realitate conţinutul considerentelor instanţei de apel şi concluziile referitoare la stabilirea situaţiei de fapt, analiza probatoriilor şi statuările privind natura juridică a convenţiei şi obligaţiile asumate de ambele părţi prin contractul dedus judecăţii, în urma aplicării regulilor de interpretare a convenţiei, şi nu lipsa motivării ori caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei recurate.

Mai mult, motivele recurentului vizând reevaluarea situaţiei de fapt cu privire la voinţa reală a părţilor la momentul încheierii convenţiei şi nu existenţa unor contradicţii în cuprinsul raţionamentelor instanţei care fundamentează soluţia pronunţată, ţin de netemeinicia hotărârii atacate, aspecte care nu pot avea aptitudinea de a declanşa un control de legalitate în sensul solicitat de recurent.

Simpla trimitere la motivul de casare nu conduce de plano la incidenţa acestuia, ci trebuie indicate critici concrete care să se încadreze în ipotezele de strictă interpretare ale acestuia.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, se constată că în cauză criticile formulate nu configurează niciuna dintre ipotezele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat în mod formal de recurentul-pârât în cuprinsul memoriului de recurs, criticile expuse vizând modul de soluţionare a aspectelor care ţin de fondul cauzei şi nu lipsa motivării ori considerente contradictorii.

De asemenea, nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita încălcare sau aplicare a normelor de drept material.

În legătură cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, înlăturând criticile ce vizează dezlegările intrate în autoritate de lucru judecat, a susţinut recurentul încălcarea prevederilor art. 1270 C. civ., privind forţa obligatorie a contractului prin atribuirea de către instanţa de apel a unei alte semnificaţii juridice a convenţiei.

O altă critică subsumată acestui motiv de recurs se referă la încălcarea prevederilor art. 1266 şi art. 1268 C. civ., întrucât prin decizia atacată s-a avut în vedere doar poziţia reclamantei şi nu voinţa concordantă a părţilor, instanţa de apel ţinând cont doar de scopul convenţiei, fără a avea în vedere şi alte criterii prevăzute de lege, respectiv comportamentul părţilor sau criteriul sensului atribuit în general clauzelor şi expresiilor din domeniu. Potrivit recurentului, în materie societară, noţiunea de drept de răscumpărare a părţilor sociale este înţeleasă ca o manifestare unilaterală prin care societatea îşi readuce în patrimoniu părţile sociale transmise către un acţionar, natura contractului fiind a unui pact de preferinţă.

Analizând criticile expuse, Înalta Curte constată că, deşi formal se invocă nesocotirea prevederilor art. 1270 C. civ., titularul memoriului de recurs reia teza dreptului de preferinţă în ceea ce priveşte vânzarea părţilor sociale şi calificarea naturii juridice a contractului, readucând în discuţie chestiunile privind interpretarea acordului de voinţă al părţilor, prin prisma evaluării clauzelor contractuale.

Instanţa supremă reţine că, prin criticile formulate, recurentul tinde, în realitate, la reevaluarea situaţiei de fapt cu scopul reinterpretării clauzelor contractuale, în vederea calificării convenţiei ca fiind pact de preferinţă şi a determinării efectelor specifice acesteia. Or, această chestiune nu echivalează cu o aplicare ori interpretare greşită a normelor de drept substanţial de către instanţa de apel, ci vizează netemeinicia deciziei criticate şi readucerea în discuţie a chestiunilor de fond dezlegate de instanţa de apel după casarea cu trimitere spre rejudecare, ca expresie a nemulţumirii pârâtului în raport cu această din urmă hotărâre.

Prin reiterarea acestor argumente, autorul memoriului de recurs pretinde, de fapt, o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi o reevaluare devolutivă a fondului litigiului.

Atributul stabilirii situaţiei de fapt şi al aprecierii probelor aparţine în mod exclusiv instanţelor devolutive, nefiind permisă o substituire în prerogativele determinate de lege, câtă vreme obiectul şi scopului recursului sunt reglementate, în mod imperativ, prin dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste condiţii, indicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a făcut formal, fiind sprijinită în argumentaţie pe chestiuni care tind la reevaluarea situaţiei de fapt, cu trimitere la voinţa internă a părţilor, în baza administrării şi interpretării probelor. Or, o astfel de situaţie echivalează cu o nemotivare a căii de atac în condiţiile legale anterior citate.

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurentul-pârât nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, sancţiunea nulităţii recursului.

Aşadar, sunt întemeiate apărările intimatei-reclamante privind nulitatea recursului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1659 din 27 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.737,34 RON, constând în onorariul avocaţial, respectiv factura fiscală CRP x din 23.04.2024 şi ordin de plată emis de D. S.A., aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-pârâte, în sensul obligării recurentului-reclamant Spitalul Judeţean de Urgenţă Zalău la plata sumei de 4.737,34 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1659 din 27 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurentul-pârât B. la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 4.737,34 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2024.