Negative conflict of jurisdiction in individual labor dispute over supplementary leave resolved by assigning competence to the court at the plaintiff's domicile.

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la 09.05.2023, sub nr. x/2023, mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamanta A., au chemat în judecată pârâţii Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Sector 6 Bucureşti, Judecătoria Sector 2 Bucureşti, Judecătoria Sector 1 Bucureşti, Tribunalul Vâlcea, Judecătoria Cornetu şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâţii la acordarea unui număr suplimentar de 10 zile de concediu de odihnă anual, pentru fiecare an începând cu iulie 2022 până în prezent, precum şi pentru viitor, până la eliberarea lor din funcţie, proporţional cu perioada efectiv lucrată; reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei aferentă acestor zile de concediu, actualizată cu indicele de inflaţie şi aplicarea dobânzii legale penalizatoare, începând cu data naşterii dreptului şi până la plata efectivă.

Prin încheierea din 21.11.2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a disjuns cauza cu privire la reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care a fost înregistrată sub nr. x/2023.

Prin sentinţa civilă nr. 2349/2023 din 05.12.2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Pentru a hotărî astfel, a evocat art. 269 alin. (2) din Codul muncii, care instituie o competenţă exclusivă de la care părţile nu pot deroga, subliniind că reclamanta are domiciliul în Bucureşti.

De asemenea, constatând că sunt incidente prevederile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., având în vedere că reclamanta are calitatea de grefier în cadrul Tribunalului Bucureşti, a apreciat că se impune înaintarea dosarului spre competentă soluţionare Tribunalului Constanţa, o instanţă judecătorească de acelaşi grad, învecinată cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care aceasta îşi desfăşoară activitatea.

De altfel, instanţa a considerat că nu există o coparticipare procesuală activă, evidenţiind că drepturile salariale ale reclamanţilor sunt drepturi individuale, iar, chiar dacă problema juridică ar putea fi aceeaşi, acestea nu au aceeaşi cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 2242/20.06.2024, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a evocat art. 59 C. proc. civ. şi art. 269 alin. (3) din Codul muncii şi, arătând că reclamanta a invocat prin acţiune drepturi proprii, a apreciat totuşi că există o legătură suficient de strânsă între acestea şi drepturile proprii ale celorlalţi reclamanţi, pentru ca cererile să fie judecate împreună.

Totodată, a reţinut că Tribunalul Iaşi a devenit competent prin neinvocarea excepţiei de necompetenţă teritorială de către pârâţi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 12.07.2024.

Analizând actele şi lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2023, instanţa a fost sesizată de mai mulţi reclamanţi, care solicită acordarea a câte 10 zile suplimentare de concediu de odihnă, precum şi obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei aferente acestor zile.

Este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, conform cărora:

"conflictul de muncă are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative".

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii ce reprezintă dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată, totodată, că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) din Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Acţiunea introductivă are ca obiect obligarea pârâţilor la plata drepturilor băneşti arătate în cererea de chemare în judecată. Astfel, se urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă distincte, în contradictoriu cu angajatorul, împrejurare care nu constituie un caz de coparticipare procesuală activă şi nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) din Codul muncii.

Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a disjuns cererea formulată de mai mulţi reclamanţi prin încheierea din 21.11.2023 şi a rămas învestit cu cea formulată de o singură reclamantă, respectiv B., reţinând că este competent teritorial să soluţioneze cauza; măsura dispusă are caracter interlocutoriu, opunându-se în cursul judecăţii şi fără posibilitatea de a fi reevaluată.

Astfel, s-a format un nou dosar, nr. x/2023, care o vizează pe reclamanta A., cu domiciliul în Bucureşti, în cadrul căruia Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, în considerarea art. 127 C. proc. civ., aceasta fiind instanţa aflată în circumscripţia Curţii de Apel Constanţa, învecinată Curţii de Apel Bucureşti, în a cărei circumscripţie se află Tribunalul Bucureşti.

În cauză, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii printr-o încheiere interlocutorie şi a constituit dosare separate tocmai pentru evaluarea competenţei, împrejurare care face să dispară legătura dintre aceştia, constând în finalitatea comună prefigurată, aceea de a atrage competenţa unei singure instanţe.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Iaşi, neputând fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul conflict de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport cu prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Iaşi, competent să judece cauza pentru reclamanta din dosarul nr. x/2023 care are domiciliul în municipiul Iaşi, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. din dosarul disjuns, nr. x/2023, întrucât, astfel cum s-a arătat mai sus, nu operează prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2024.