Annulment of extra-ordinary appeal due to lack of specific legal grounds under Article 488 of the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la data de 03.12.2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea care o va pronunţa, să oblige pârâta la predarea documentaţiei tehnice, în conformitate cu art. 4.2 din contractul de antrepriză construcţii încheiat la 28.07.2018, la plata avansului în cuantum de 12% din valoarea totală a contractului, potrivit art. 12.1 din contract, la plata unui prejudiciu în cuantum de 129.214,25 euro şi a dobânzii legale remuneratorii aferente acestei sume, calculate până la data achitării efective a acestei sume.

Prin încheierea din 14.10.2020, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisuri, cu interogatoriul pârâtei şi a prorogat discuţia asupra probei cu expertiză contabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 920/01.09.2021, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca lipsit de interes capătul de cerere referitor la predarea documentaţiei tehnice, a admis excepţia lipsei de interes pentru capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata avansului în cuantum de 12% şi l-a respins ca lipsit de interes; a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să achite reclamantei sumele de 53.408,00 euro, cu titlul de prejudiciu, la care se adaugă dobânda legală în cuantum de 6% pe an, calculată de la 03.12.2019 şi până la data achitării efective şi integrale a acestei sume, şi de 3.749,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 14.10.2020 şi a sentinţei civile, pârâta a declarat apel, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 57/19.04.2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi a respins apelul formulat împotriva încheierii din 14.10.2020, a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 15.669,23 euro, precum şi a dobânzii legale de 6% pe an, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la plata efectivă; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a obligat intimata să achite apelantei suma de 3.844,64 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii civile, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

În motivare, a susţinut că instanţa de apel a admis în parte apelul şi a diminuat obligaţia recurentei de a plăti prejudiciul de la suma de 53.408 euro la suma de 15.669,23 euro şi a menţinut obligaţia de a plăti dobânda legală de 6%/an aferentă sumei evocate, începând de la data introducerii acţiunii, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a menţinut interpretarea tribunalului referitoare la clauza contractuală de la art. 4.2, considerând că aceasta instituie o obligaţie pură şi simplă în sarcina sa, în calitate de beneficiar, şi anume faptul că până cel mai târziu la data de 31.01.2019 să predea intimatei autorizaţia de construire modificată împreună cu proiectul tehnic de rezistenţă executiv; astfel, a fost respinsă interpretarea pe care a prezentat-o, respectiv aceea că este o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă (obţinerea autorizaţiei de construire modificate).

Recurenta a susţinut că, instanţele au stabilit că întârzierea în obţinerea autorizaţiei de construire, abia la 08.05.2019, constituie o faptă ilicită ce îi este imputabilă, fiindu-i atrasă răspunderea sa contractuală, în baza art. 1.350 alin. (2) C. civ., context în care a fost obligată să repare prejudiciul de 15.669,23 euro, reprezentând salariile plătite de intimată celor trei angajaţi în perioada august- decembrie 2018, la care se adaugă şi dobânda legală de 6%/an până la plata efectivă.

În continuare, a evidenţiat că în luna aprilie 2019 a notificat unilateral intimatei, în temeiul art. 17.1, încetarea contractului, ca urmare a ivirii unui eveniment neprevăzut, însă instanţa de apel a apreciat că recurenta este în culpă şi că plata salariilor de către intimată a celor trei angajaţi a fost făcută în baza contractului aflat în discuţie şi în scopul executării acestuia, anticipând că va recupera costurile prin încasarea preţului.

Invocând nelegalitatea hotărârii recurate, recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1.266 alin. (1) C. civ. prin interpretarea strict literală a clauzei contractuale de la art. 4.2, paragraful 2, fără a ţine seama de voinţa părţilor; or, instanţa a omis faptul că eliberarea în sine a autorizaţiei de construire nu ţine de diligenţele şi voinţa sa directă, ci depinde în totalitate de un factor terţ - autoritatea locală.

Cea de-a doua critică vizează aplicarea greşită a art. 1.350 alin. (2), coroborat cu art. 1.530 C. civ., în ceea ce priveşte legătura de cauzalitate dintre neexecutarea obligaţiei şi prejudiciul invocat de intimată, reprezentat de salariile plătite celor trei angajaţi în perioada august- decembrie 2018; potrivit recurentei, activităţile desfăşurate de angajaţi nu se circumscriu obiectului contractului, iar prestaţiile acestora au avut loc anterior datei de începere a executării, stabilită la 01.01.2019. În plus, a evidenţiat că, plata salariilor nu a fost negociată de părţile litigante, iar încetarea contractului în aprilie 2019 nu reprezintă un impediment direct în recuperarea acestor costuri, deoarece activitatea celor trei salariaţi nu avea legătură directă cu obţinerea autorizaţiei de construire modificată şi nici cu predarea proiectului tehnic la termenul limită - 31.01.2019.

O ultimă critică se referă la aplicarea greşită a art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 1.516 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1.531 şi art. 1.535 alin. (1) C. civ., în argumentarea căreia recurenta a susţinut că instanţa a apreciat eronat că se impune obligarea sa la plata unei dobânzi legale şi că suma de 15.669,23 euro constituie o creanţă certă şi exigibilă şi că aceasta are natura unor daune compensatorii, nicidecum a unei plăţi pentru care părţile ar fi prevăzut un termen contractual.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 23.05.2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a luat în examinare excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reţine următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocată în mod formal de recurentă, deoarece deşi face trimitere la mai multe norme de drept material încălcate sau aplicate greşit, cum ar fi art. 1.266 alin. (1), art. 1.350 alin. (2), coroborat cu art. 1.530 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, art. 1.516 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1.531 şi art. 1.535 alin. (1) C. civ., precum şi la interpretarea contractului de antrepriză construcţii încheiat la 28.07.2018, aceasta doar reiterează motivele prezentate în cererea de apel, fără a identifica în ce a constat greşeala instanţei devolutive ori a argumenta aplicarea greşită a normelor menţionate; susţinerile recurentei vizează în principal demonstrarea inexistenţei culpei sale în neexecutarea obligaţiei contractuale, atribuită unui factor terţ - autoritatea locală -, considerând că respectiva clauză de la art. 4.2 este o obligaţie afectată de o condiţie suspensivă, respectiv că salariile achitate angajaţilor în perioada august- decembrie 2018 nu au legătură cauzală cu neexecutarea obligaţiei, deoarece activitatea acestora nu privea obiectul contractului şi a avut loc înainte de termenul limită contractual; în plus, mai arată că instanţa a apreciat eronat că se impune plata unei dobânzi legale şi că suma de 15.669,23 euro ar constitui o creanţă certă şi exigibilă, opinia recurentei fiind în sensul că aceasta are natura unor daune compensatorii, nicidecum a unei plăţi pentru care părţile ar fi prevăzut un termen contractual.

Aşadar, recurenta-pârâtă nu propune un raţionament care să invalideze aplicarea legii de către instanţa de prim control judiciar care să poată fi analizat, ci urmăreşte o reevaluare a materialului probator în cauză, iar întreaga argumentaţie se focalizează pe lipsa culpei sale în generarea întârzierii obţinerii autorizaţiei.

Însă, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., deoarece, prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă, din moment ce, aşa cum s-a arătat, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-pârâtă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Faţă de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 57/19.04.2023, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesioniştii şi Societăţi, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. - Sucursala Constanţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2024.