Property restitution claim against evaluator time-barred; appeal annulled for failing to state statutory cassation grounds

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 25.06.2020, sub nr. x/2020, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 338.541,66 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/25.01.2020, emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1550 C. civ.. Legea nr. 247/2005, H.G. 572-2013. O.U.G. nr. 80/2013, contractul de prestări servicii izvor al obligaţiei necorespunzător îndeplinită.

Prin sentinţa civila nr. 5994/21.09.2020 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de instanţă din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind repartizată secţia a III-a Civile.

Prin încheierea din 11.02.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III -a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 18.03.2021, sub nr. x/2020*.

Prin încheierea de şedinţă de la 10.06.2021, în temeiul art. 248 alin. (4) C. proc. civ. au fost unite cu fondul cauzei excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune si exceptia inadmisibilităţii acţiunii invocate de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 2322/30.09.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocata de pârâta A. S.A, ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca prescrisă şi a obligat reclamanta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către pârâtă a sumei de 2700 RON cu titlu de cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub numărul de dosar x/2020

Prin decizia civilă nr. 1946 A din 11.12.2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 2322/30.09.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civila în dosarul nr. x/2020, a obligat apelanta să plătească intimatei, 2800 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a declarat recurs, indicând dispoziţiile art. 483 şi art. 488 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei şi a situaţiei de fapt, recurenta a considerat că, în mod greşit, instanţa a considerat că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care recurenta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

În acest context, recurenta a susţinut că prin decizia nr. 10/VI/2013/2022 Curtea de Conturi a prelungit termenul de implementare a măsurilor dispuse prin raport până la 31.12.2022, ANRP urmând să întreprindă demersuri pentru înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în raportul de control.

După redarea dispoziţiilor art. 2537 C. civ. şi a unor consideraţii teoretice privind întreruperea prescripţiei, recurenta a susţinut că, raportându-ne la momentul deciziei nr. 10/VI/2013/2022, prescripţia termenului de solicitare a restituirii "sumei de bani" a fost întreruptă.

În ceea ce o priveşte, recurenta a apreciat că acţiunea de control desfăşurată de Curtea de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei.

În susţinerea opiniei sale, recurenta a evidenţiat instanţei regula contra non valentem agere non currit praescriptio ("prescripţia nu curge în contra celui care nu poate să acţioneze"). În sistemul C. civ., când forţa majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudenţa a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acţiona, ea poate fi un caz de suspendare.

În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forţa majoră este o cauză de suspendare [art. 13 lit. (a)], regula contra non valentem agere non currit praescriptio este invocată pentru a soluţiona unele excepţii de la regula începutului prescripţiei.

Recurenta a mai arătat, în sinteză, că pârâta, prin raportul de evaluare întocmit, a supraevaluat imobilul, raportat la valoarea acestuia, astfel cum a fost determinată cu ocazia reevaluării, precum şi că Standardele Internaţionale de Evaluare nu au fost luate în considerare de societatea pârâtă, iar Statul Român a fost prejudiciat.

În continuare, recurenta a susţinut că se impune exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată sau diminuarea cuantumului acestora, susţinând că instanţa în mod netemeinic şi nelegal a obligat-o la plata acestora.

Astfel, recurenta a arătat că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa are prerogativa de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părţile contractului de asistenţă juridică, prin prisma proporţionalităţii cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse.

De asemenea, instanţa are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată solicitate de către partea îndreptăţită şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi de complexitatea cauzei.

A considerat recurenta că instanţa de fond, cât şi cea de apel, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat s-au raportat la suma solicitată şi nu la dificultatea, amploarea şi durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Mai mult decât atât, având în vedere obiectul dosarului, respectiv lipsa noutăţii şi motivat de faptul că se respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta ca prescrisă, recurenta a considerat că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

Totodată, a precizat că trebuie să existe o echivalenţă între munca prestată şi onorariu.

A invocat, în susţinerea celor mai sus arătate, dispoziţiile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 492/08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006.

In sensul celor prezentate este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, acestea s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului ANRP, buget care este parte integrantă a bugetului de stat şi care asigură şi resursele financiare necesare funcţionării instanţelor de judecată, a conchis recurenta.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi excepţia inadmisibilităţii celui de-al treilea motiv de casare privind cheltuielile de judecată acordate la fondul cauzei, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a o admite şi, în consecinţă, va anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate a hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, autoarea acestuia trebuind să invoce motivele în tiparele fixate de lege.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Afirmaţia recurentei în sensul că acţiunea de control desfăşurată de Curtea de Conturi poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei, este o critică de netemeinicie, în condiţiile în care prin susţinerile formulate se aduc în dezbatere, în realitate, chestiuni legate de momentul de început al termenului de prescripţie, care, în opinia autoarei căii extraordinare de atac, fie a fost întrerupt, fie a fost suspendat.

Observând criticile aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că momentul de la care s-a născut dreptul la acţiune a fost determinat de instanţă în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, stabilirea datei de la care a început să curgă termenul de prescripţie şi neincidenţa întreruperii sau suspendării acestuia vizând o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce nu mai poate fi examinată în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

De altfel, susţinerile recurentei se constituie într-o înşiruire de aprecieri personale care nu au valenţa unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulţumirea acesteia faţă de soluţia dată de instanţa de apel.

În speţa de faţă recurenta nu arată care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, în motivele de recurs neregăsindu-se consideraţii cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a justificat menţinerea soluţiei primei instanţe, ci aprecieri generale şi factuale legate de curgerea termenului de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii, de întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei.

Or, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele de acest fel nu pot face obiectul analizei, chiar dacă, formal, acestea au fost întemeiate pe dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că s-au readus în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici referitoare la temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 2537 C. civ., art. 451 alin. (2) C. proc. civ., etc.) fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Totodată, criticile recurentei referitoare la exonerarea sa de la plata cheltuielilor de judecată sau reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizează, de asemenea, temeinicia deciziei atacate. Aceasta deoarece stabilirea caracterului "vădit disproporţionat" al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanţelor devolutive.

De altfel, prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile dezvoltate de recurentă cu privire la cheltuielile de judecată nu pot forma obiect de analiză în recurs.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile anterior menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

Constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul, potrivit dispozitivului.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziţii şi a obliga recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 2.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă A. S.R.L., conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR împotriva deciziei civile nr. 1946 A din 11.12.2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR la plata sumei de 2.300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2024.