Appeal on pactum commissorium damages upheld; buyer default triggers €25,000 penalty plus interest and costs

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2024

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat:

1. să se constate că a intervenit rezoluţiunea de plin de drept a antecontractului de vânzare autentificat sub nr. x/24.06.2020 de către notarul public C., conform pactului comisoriu de gradul IV agreat de către părţi, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale ale promitentei-cumpărătoare, precum şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii antecontractului de vânzare;

2. obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantei a sumei de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând daune interese agreate conform antecontractului de vânzare autentificat sub nr. x/24.06.2020 de către notarul public C.;

3. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, în cuantum de 19.743,97 RON, calculată de la scadenţă şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi în continuare până la achitarea integrală a debitului;

4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

În drept, au fost invocate art. 194 din C. proc. civ., art. 1270, art. 1279, art. 1489, art. 1521, art. 1523, art. 1535, art. 1538, art. 1550, art. 1552, art. 1554 din C. civ.

II. Hotărârile pronunţate în cauză:

1. Prin sentinţa civilă nr. 273/2023 din data de 8 februarie 2023, Tribunalul Specializat Cluj (învestit ca urmare a declinării de competenţă de către Judecătoria Cluj-Napoca, prin sentinţa civilă nr. 7046/25 noiembrie 2022) a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Specializat Cluj; a admis excepţia nelegalei timbrări şi a anulat ca nelegal timbrat capătul de cerere având ca obiect constatarea intervenirii rezoluţiunii de plin drept a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24 iunie 2020 de notarul public C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară; a respins, ca neîntemeiate, capetele având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând daune-interese agreate prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24 iunie 2020 de notarul public C., respectiv obligarea pârâtei la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferente daunelor interese respective, plus cheltuieli de judecată; a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei B. S.A. având ca obiect obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata cheltuielilor sale de judecată.

2. Prin decizia civilă nr. 53/2024 din 25 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 273 din 08.02.2023 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează: a admis în parte cererea formulată de reclamantă şi, în consecinţă: a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.000 euro, în echivalent în RON la cursul de schimb BNR din ziua efectuării plăţii, reprezentând daune-interese agreate prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24 iunie 2020 de notarul public C.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare aferente daunelor interese, începând cu data de 15.10.2020 şi până la achitarea integrală a daunelor-interese; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 18.670 de RON (4.670 de RON taxă judiciară de timbru la fond + 14.000 de RON onorariu avocaţial) cheltuieli de judecată în primă instanţă; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate; a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 4.877,41 de RON (2.735,41 de RON taxă judiciară de timbru în apel +2.142 onorariu avocaţial) cheltuieli de judecată ocazionate în apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24 iunie 2020 de notarul public C., părţile au inserat, prin aceeaşi clauză, atât un pact comisoriu de gradul IV în sensul prevederilor art. 1553 alin. (2) din C. civ., cât şi o clauză penală pentru ipoteza neîncheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare, în acord cu prevederile art. 1538 din C. civ.

În acest sens, a reţinut că, în procesul de evaluare a stării de fapt şi de drept a litigiului, efectul constatării rezoluţiunii de drept are aceeaşi valoare juridică şi atunci când este verificat şi evaluat în considerentele unei hotărâri judecătoreşti, ca o chestiune prejudicială, şi atunci când este constatat în dispozitivul hotărârii. A mai reţinut instanţa de apel că cererea având ca obiect obligarea promitentei-cumpărătoare la plata penalităţilor de întârziere nu poate fi condiţionată de formularea expresă a unui petit de constatare a intervenirii rezoluţiunii de drept, fiind suficient ca o asemenea condiţie prealabilă să fie verificată şi constatată, ca o chestiune prejudicială, în considerentele hotărârii.

III. Recursul declarat:

Împotriva deciziei civile nr. 53 din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a declarat recurs pârâta B. S.A., solicitând casarea în tot a deciziei civile atacate şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., consideră că instanţa de apel a schimbat cadrul procesual prefigurat de reclamantă prin cererea introductivă, fără a cerceta documentele depuse la dosar. Astfel, fără să fi fost învestită legal cu soluţionarea primului capăt de cerere şi fără să fi pus în discuţia părţilor această chestiune, instanţa de apel i-a dat propria interpretare, stabilind că existenţa pactului comisoriu de grad IV în antecontract este suficientă pentru admiterea apelului, fără a analiza condiţiile stabilite prin antecontract, respectiv răzgândirea cumpărătorului, neîncheierea în forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare din orice motiv şi neplata preţului la data scadenţei.

Consideră recurenta-pârâtă că din modul de formulare a capătului 1 al cererii de chemare în judecată rezultă că acţiunea în constatare prefigurată este supusă timbrajului, conform dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 80/2013, iar, în lipsa plăţii taxei de timbru, instanţa de judecată nu a fost învestită nici cu soluţionarea primului capăt de cerere, nici a cererilor accesorii, reprezentând acordarea daunelor interese.

Mai învederează că instanţa de apel nu a avut în vedere nici conduita intimatei-reclamante sub aspectul achitării sumei de 25.000 euro, care iniţial a fost stornată, pentru ca, ulterior, în anul 2022, să fie solicitată din nou, conduită pe care o apreciază un abuz din partea societăţii reclamante.

De asemenea, consideră că intervenţia instanţei de judecată trebuia să se rezume la verificările pe care clauzele convenţionale de reziliere le permit şi, conform cererii introductive, cererile de acordare a sumelor de bani erau accesorii capătului principal de cerere.

Din această perspectivă, consideră că atitudinea apelantei este una abuzivă, având solicitări care demonstrează reaua-credinţă.

În opinia sa, apelanta, prevalându-se de existenţa pactului comisoriu de gradul IV, a indus în eroare instanţa de apel, făcând aplicarea greşită a normelor de drept material, critică pe care o circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 197, art. 205 coroborat cu art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ., art. 1266, art. 1270 şi următoarele din C. civ.

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri.

IV. Apărările formulate:

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din Codul de procedură; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului ca neîntemeiată, admiterea recursului cu consecinţa desfiinţării deciziei recurate şi cenzurarea onorariului solicitat de intimata-reclamantă.

La termenul de judecată din data de 24 septembrie 2024, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare.

V. Soluţia instanţei de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Din cuprinsul memoriului de recurs reiese că au fost invocate de către recurenta-pârâtă două motive de casare: pe de o parte, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, iar, pe de altă parte, cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat primului motiv de recurs, încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat depăşirea de către instanţa de apel a atribuţiilor puterii judecătoreşti. În concret, recurenta-pârâtă a criticat soluţia instanţei de apel, considerând că a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de stabilire a cadrului procesual, astfel cum a fost stabilit de către reclamantă prin acţiunea introductivă şi în care a avut loc judecata atât la fond, cât şi în apel.

Întrucât se referă la aspecte de drept procedural, respectiv la depăşirea cadrului procesual, Înalta Curte constată că aceste critici se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează situaţia când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. De altfel, încadrarea criticilor în acest caz de casare a fost pusă în discuţie odată cu fondul recursului.

Cercetând criticile formulate de recurenta-pârâtă, subsumate acestui caz de casare, Înalta Curte le găseşte nefondate.

Cu titlu prealabil, notează Înalta Curte că se impune evocarea succintă a raporturilor contractuale dintre părţi şi a clauzelor contractuale relevante, astfel cum au fost acestea reţinute de către instanţele devolutive şi necontestate de părţi.

Astfel, se reţine că raporturile juridice dintre părţile litigante îşi au izvorul în antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 24 iunie 2020, autentificat sub nr. x/24 iunie 2020 de notarul public C., între reclamanta A. S.R.L., în calitate de promitentă-vânzătoare, şi pârâta B. S.A., în calitate de promitentă cumpărătoare, prin care părţile şi-au asumat reciproc obligaţia de a vinde şi, respectiv, de a cumpăra imobilul situat în Constanţa, compus din teren intravilan în suprafaţă de 5.000 mp şi construcţia C1, reprezentând hală depozitare cu spaţii administrative şi anexe, având suprafaţa construită desfăşurată de 1.829 mp, contra preţului de 600.000 euro.

Părţile au convenit să încheie contractul în formă autentică cel târziu la data de 30 septembrie 2020, pârâta în calitate de promitentă-cumpărătoare având obligaţia ca, până la data de 31 august 2020, să anunţe în scris reclamanta, în calitate de promitentă-vânzătoare, data semnării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

În cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat, părţile au stabilit că "În cazul în care promitenta-cumpărătoare se răzgândeşte şi nu se încheie din orice motiv contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică până la termenul menţionat mai sus, prezentul antecontract se rezoluţionează de plin drept, prin simplul fapt al neexecutării obligaţiei de plată la scadenţă fără notificare sau punere în întârziere şi fără a mai fi necesară intervenţia instanţei de judecată în vederea pronunţării rezoluţiunii, părţile fiind repuse în situaţia anterioară încheierii prezentului antecontract de vânzare-cumpărare, iar promitenta-cumpărătoare va achita promitentei-vânzătoare suma de 25.000 euro cu titlu de daune-interese în echivalent RON în termen de maxim 15 zile de la termenul stabilit pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică…".

Prin adresa nr. x/30.09.2020, pârâta i-a comunicat reclamantei în mod expres faptul că se află în imposibilitate de a duce antecontractul de vânzare-cumpărare la bun sfârşit.

La data de 20.06.2022, reclamanta A. S.R.L. a promovat acţiunea care formează obiectul prezentului dosar, prin care a solicitat să se constate că a intervenit rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24 iunie 2020 de notarul public C., cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 25.000 euro, reprezentând daune interese agreate prin antecontract şi dobânda penalizatoare aferentă.

Prin sentinţa civilă nr. 273/2023 din data de 8 februarie 2023, Tribunalul Specializat Cluj a considerat că reclamanta a subordonat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor-interese de soluţia dată capătului de cerere având ca obiect constatarea rezoluţiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, conform art. 30 alin. (4) din C. proc. civ.. Reţinând că reclamanta nu a timbrat capătul de cerere privind constatarea rezoluţiunii şi că nu poate analiza una din condiţiile rezoluţiunii convenţionale, sub care părţile au stabilit obligaţia pârâtei de a plăti daune-interese de 25.000 euro, respectiv condiţia "răzgândirii" reclamantei, prima instanţă a respins în întregime acţiunea formulată.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a stabilit că cererea având ca obiect obligarea promitentei-cumpărătoare la plata daunelor interese nu poate fi condiţionată de formularea expresă a unui petit de constatare a intervenirii rezoluţiunii de drept, fiind suficient ca o asemenea condiţie prealabilă să fie verificată şi constatată ca o chestiune prejudicială în considerentele hotărârii.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte observă că dificultatea tranşării disputei dintre părţi a fost generată, în principal, de efectele inserării în antecontract a pactului comisoriu de ultim grad.

Potrivit art. 1553 alin. (1) din C. civ., pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea sau rezilierea de drept a contractului, iar potrivit alin. (2), în cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării.

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pactul comisoriu este clauza contractuală prin care părţile stabilesc în prealabil care neexecutare contractuală poate să atragă rezoluţiunea, fiind astfel unul din cele trei moduri de desfiinţare a unui contract prin rezoluţiune. În situaţia pactului comisoriu celui mai energic, părţile convin că rezoluţiunea va rezulta din simplul fapt al neexecutării, deci nu dintr-o hotărâre judecătorească ori dintr-o declaraţie unilaterală de rezoluţiune, nefiind subordonată nici măcar formalităţii prealabile a punerii în întârziere a debitorului.

Întrucât momentul operării rezoluţiunii este chiar momentul în care sunt îndeplinite condiţiile pactului comisoriu şi creditorul înţelege să se prevaleze de acesta, se reţine că este suficientă invocarea rezoluţiunii, ca efect al pactului comisoriu de ultim grad, pe calea unui argument formulat în cuprinsul cererii introductive, în susţinerea petitului privind daunele-interese, nefiind necesară formularea unui capăt distinct cu privire la acest aspect, întrucât rolul instanţelor judecătoreşti, în speţa dată, nu este de a pronunţa desfiinţarea contractului. Cu alte cuvinte, nu este necesar ca instanţa să constate că a operat rezoluţiunea contractului în temeiul unui pact comisioriu, ci doar să analizeze temeinicia solicitării de obligare a debitorului la daune-interese, în cadrul acestei analize urmând a fi verificate, prin considerentele hotărârii judecătoreşti, dacă au fost îndeplinite condiţiile de operare a pactului comisoriu şi dacă acesta a produs efectul rezoluţiunii.

Examinând decizia recurată, se observă că instanţa de apel a analizat condiţiile pactului comisoriu inserat în antecontract şi în mod judicios a stabilit că părţile au indicat atât obligaţia a cărei neexecutare atrage rezoluţiunea de drept, respectiv neîncheierea contractului în formă autentică indiferent de motiv, cât şi înlăturarea expresă a obligaţiei prealabile de notificare sau de punere în întârziere a debitorului, stipulând că rezoluţiunea operează de plin drept prin simplul fapt al neexecutării la scadenţă a obligaţiei, nefiind necesară intervenţia instanţei.

În aceste condiţii, instanţa de prim control judiciar în mod corect a reţinut că solicitarea reclamantei A. S.R.L. de acordare a daunelor-interese ca urmare a nerespectării obligaţiei esenţiale a promitentului-cumpărător nu este condiţionată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de constatare a rezoluţiunii, inserarea pactului comisoriu de ultim grad producând efecte de drept.

Înalta Curte găseşte nefondat argumentul recurentei-pârâte potrivit cu care reclamanta a formulat un prim capăt principal de acţiune şi două capete accesorii, privind daune-interese şi dobândă legală penalizatoare.

În accepţiunea dispoziţiilor art. 30 din C. proc. civ., pentru stabilirea capătului principal de cerere, instanţa nu trebuie să analizeze cererile în ordinea formulării lor de către reclamantă, ci în funcţie de interdependenţa lor.

Întrucât părţile au prevăzut în antecontract rezoluţiunea de drept în baza unui pact comisoriu, se constată că soluţionarea capătului de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune-interese, astfel cum au fost cuantificate în mod expres prin clauza penală, nu este condiţionată de pronunţarea rezoluţiunii de către instanţa de judecată. Pe cale de consecinţă, acesta nu este un capăt de cerere accesoriu, în accepţiunea art. 30 alin. (4) din C. proc. civ., ci unul principal, cu existenţă de sine stătătoare.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile legale la situaţia de fapt dedusă judecăţii, reţinând că neexecutarea obligaţiei, indiferent de motiv, dă dreptul promitentei-vânzătoare la plata sumei de 25.000 euro şi la plata de dobândă legală aferentă acesteia, începând cu data de 15.10.2020, data la care a devenit scadentă obligaţia.

În acest context, este evident că instanţa de apel nu a încălcat dispoziţiile legale prevăzute de art. 3 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 80/2013, capetele de cerere socotite întemeiate, astfel cum au fost individualizate de reclamantă prin acţiunea introductivă, fiind timbrate în mod corespunzător.

Instanţa supremă nu poate primi nici argumentul recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel nu a cercetat apărările cu privire la achitarea sumei de 25.000 euro, care a fost stornată şi ulterior solicitată din nou, întrucât aceste aspecte ţin de temeinicia deciziei recurate, de interpretarea şi coroborarea probatoriului. Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, notează instanţa supremă că, în cadrul prezentei judecăţi, nu îi este permis să reevalueze situaţia de fapt ori elementele factuale reţinute de către instanţele de fond, astfel că nu poate analiza susţinerile recurentei din această perspectivă.

Pentru aceleaşi considerente, excedează limitelor recursului şi argumentele recurentei-pârâte referitoare la conduita pretins abuzivă a reclamantei.

Iar cât priveşte critica potrivit cu care instanţa de apel nu a pus în discuţie depăşirea cadrului procesual, încadrabilă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte o socoteşte, deopotrivă, neîntemeiată întrucât, astfel cum rezultă cu prisosinţă din cele anterior expuse, instanţa de apel nu a depăşit cadrul procesual instituit prin cererea de chemare în judecată, ci a soluţionat capete de cerere cu care a fost legal învestită. Prin urmare, nu era necesară punerea în discuţie a unei modificări a cadrului procesual, atât timp cât o astfel de modificare nu a avut loc.

Referitor la al doilea motiv de recurs, Înalta Curte observă că recurenta-pârâtă a invocat numai în mod formal art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă nu indică, în concret, care sunt normele de drept material încălcate, nu explică în ce mod ar fi încălcat instanţa de apel dispoziţiile legale şi nu indică ce s-a reţinut greşit de către instanţa de apel.

În realitate, invocând că instanţa de apel a fost indusă în eroare, recurenta-pârâtă şi-a exprimat nemulţumirile legate de modul în care instanţa de apel a coroborat probele administrate şi a stabilit situaţia de fapt, solicitând o nouă analiză a înscrisurilor şi acordarea unei alte semnificaţii probatorii aspectelor de fapt. Or, aceste argumente nu relevă motive de nelegalitate a hotărârii, ci doar de netemeinicie şi nu se circumscriu căii extraordinare de atac a recursului, cale de atac nedevolutivă.

Înalta Curte nu va analiza susţinerile recurentei-pârâte cu privire la încălcarea principiului contradictorialităţii, reglementat de dispoziţiile art. 14 din C. proc. civ., şi a principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 din acelaşi act normativ, constatând că acestea au fost supuse atenţiei instanţei de judecată prin răspunsul la întâmpinare, depus peste termenul de declarare a recursului.

Pentru aceste argumente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 53/2024 din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 12.754,54 RON, reprezentând cheltuieli de judecată compusă din următoarele sume: 85,13 RON şi 827,01 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu deplasarea şi 11.842 RON onorariu avocaţial, conform facturii fiscale nr. x şi ordinului de plată din data de 29.04.2024 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 53/2024 din 25 ianuarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 12.754,54 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 septembrie 2024.