Cassation annulled for failure to articulate illegality of interpretation of mandate contract enforcement obligations

Şedinţa publică din data de 30 mai 2024

Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 3 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.523.813.88 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârşită de pârâtă, sumă ce urmează a se actualiza cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective a debitului; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1310 din 5 iulie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.523.813,88 RON, cu titlu de despăgubiri, a dobânzii penalizatoare aferente debitului, calculată de la 2 februarie 2021 şi până la plata efectivă a acestuia, precum şi a sumei de 18.863,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta A. S.A. a declarat apel, solicitând, în principal, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ. anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1352 din 29 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 16.868,85 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Reclamanta FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a recurat această din urmă hotărâre, solicitând casarea ei, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

În susţinere, a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1.270, 1.350, art. 2.017 alin. (2), art. 2.018 alin. (2), art. 2019 alin. (1) şi ale art. 2.034 C. civ. pentru motivele ce succed.

Astfel, a arătat că statuările instantei de apel în sensul că recurenta nu a solicitat finanţatorului să transmită titlurile executorii sau să solicite redeschiderea executării silite este greşită şi că, în acord cu prevederile art. 2.034 C. civ., intimata era cea care trebuia să o notifice asupra faptului că a renunţat la mandat.

Potrivit recurentei, instanţa de prim control judiciar nu putea modifica contractul, în condiţiile în care exista un acord expres al părţilor care reglementa drepturile şi obligaţiile acestora în procedurile de recuperare a debitelor şi nu se putea considera că intimata nu este în culpă pentru motivul că recurenta ar fi cunoscut din anul 2016 încetarea executării silite. În acest sens, a subliniat că mandatele au fost încheiate în baza convenţiei nr. 156/2011, astfel că obligaţiile intimatei trebuiau interpretate prin corelare cu acest contract, iar interpretarea art. 10.6 din convenţie trebuia făcută după voinţa comună a părţilor, în sensul producerii unor efecte juridice.

A mai arătat că instanţa de prim control judiciar a aplicat în mod greşit normele de interpretare a contractelor, pronunţând o hotărâre lipsită de temei legal, deoarece intimatei îi revenea obligaţia să răspundă pentru decizia de a renunţa la executarea silită şi să predea titlurile executorii înainte de împlinirea termenului de prescripţie, în considerarea obligaţiilor contractuale şi a bunei-credinţe.

A afirmat că în decizia recurată s-a reţinut în mod greşit inexistenţa culpei intimatei motivat de o presupusă pasivitate a recurentei, de altfel, neprobată.

De asemenea, recurenta a criticat considerentele instanţei de apel în cuprinsul cărora s-a reţinut că intimata nu ar fi în culpă, întrucât nu a renunţat în mod clar la recuperarea creanţelor.

În susţinere, autoarea căii de atac a arătat că părţile au stabilit convenţional ca în situaţia în care intimata nu va continua executarea silită pornită împotriva garanţilor, aceasta are obligaţia de a preda recurentei titlurile executorii însoţite de o declaraţie specifică.

De asemenea, a precizat că dispoziţiile art. 10.6 din convenţie trebuiau interpretate cu bună-credinţă, în raport cu cerintele echităţii în contracte şi conform scopului urmărit de părţi, respectiv în sensul că în situaţiile în care intimata înţelege să nu mai reia executarea silită împotriva debitorilor, aceasta este obligată să predea titlurile executorii în interiorul termenului de prescripţie, astfel încât să poată continua procedura de recuperare a creanţelor.

În opinia recurentei, nu existau temeiuri pentru a se considera îndeplinită obligaţia prevăzută de art. 10.6 din Convenţie şi pentru a se reţine că din culpa recurentei nu a intrat în posesia titlurilor deţinute de intimată.

Mai mult, a susţinut că art. 10.4 din convenţie nu împiedica intimata să reia executarea silită, iar mandatul nu condiţiona obligaţia de predare a titlurilor executorii de o solicitare expresă din partea recurentei, după renunţarea la executarea silită, intimata necomunicând în timp util titlurile executorii pentru a demara propriile proceduri de recuperare.

În continuare, a arătat că în mod eronat s-a reţinut că intimata şi-a executat cu bună-credinţă obligaţia de a întreprinde demersuri pentru recuperarea creanţei, în condiţiile în care aceasta a rămas în pasivitate în perioada ulterioară închiderii dosarelor de executare, fără a preda titlurile în discuţie.

Astfel, a arătat că, în lipsa titlurilor executorii nu a putut învesti un executor judecătoresc cu o cerere de executare silită pentru a-şi putea să realiza creanţa. Modul în care părţile au înţeles să reglementeze aceasta obligaţie nu poate fi cenzurat de instanţă, aceasta fiind învestită să aplice legea şi nu să se exprime asupra oportunităţii revocării sau modificării contractului de mandat în ipoteza în care mandatarul ar fi comunicat încetarea, respectiv renunţarea la executarea silită.

A mai arătat că instanţa a modificat în mod nelegal convenţia, cerinţele executării cu bună-credintă a contractului impunându-se instanţei întocmai ca şi părţilor, aceasta neputând să distorsioneze prin interpretare înţelesul evident al art. 10.6 din contract.

În final, a subliniat că prin convenţie, intimata era obligată să predea titlurile în toate situaţiile în care nu mai continua executarea silită şi că intimata nu a răspuns solicitărilor sale repetate de comunicare a stadiului procedurilor de recuperare a creanţelor.

Pentru ca art. 10.6 din convenţie să poată avea un efect, predarea titlurilor trebuia realizată în interiorul termenului de prescripţie. Prin urmare, a apreciat că nu i se poate imputa o lipsă de diligenţă, în condiţiile în care tocmai conduita culpabilă a intimatei a dus la producerea prejudiciului a cărui recuperare a fost solicitată prin acţiunea ce face obiectul prezentei cauze. Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, culpa intimatei consta în starea de pasivitate care a dus la împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a executa silit garanţii.

În opinia recurentei, împrejurarea că intimata nu a renunţat în mod clar la recuperarea creantei, nu justifica pasivitatea acesteia în reluarea executării silite sau predarea la timp a titlurilor executorii, iar aspectul că mandatul intimatei s-ar fi redus doar la participarea la distribuirea sumelor rezultate din valorificare nu prezenta relevanţă, dacă intimata ar fi anunţat la timp încetarea executării şi ar fi predat titlurile executorii pentru declanşarea de către recurentă a procedurilor de executare silită.

Faptul că intimata nu a insistat în executare reprezintă o renunţare neechivocă ce o obliga la predarea titlurilor. Aşadar, intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de art. 10.6 din convenţia nr. 156/2011.

Astfel, a apreciat că prin pasivitatea intimatei recurenta este prejudiciată în mod direct, fiind în imposibilitatea de a-şi recupera sumele plătite cu titlu de garanţie.

În final, recurenta a susţinut că hotărârea apelată ignoră voinţa părţilor, golind de conţinut clauzele contractuale şi cauza pentru care convenţia a fost încheiată în forma asumată de intimată, prin interpretări subiective şi eronate.

De asemenea, a susţinut că a decide că părţile nu ar fi putut modifica mandatul sau ca recurenta nu ar fi demarat executarea silită dacă ar fi fost anunţată asupra stadiului procedurilor de executare contravine modului în care părtile au configurat conventional drepturile şi obligaţiile. Nu se poate considera ca recurenta putea relua executarea silită, câtă vreme nu avea titlurile executorii.

A mai arătat că instanţa de apel, reţinând imposibilitatea modificării mandatului, a încălcat prevederile art. 2.017 alin. (2) C. civ., în temeiul cărora intimata, în calitate de mandatar, avea obligaţia să aducă la cunoştinţa recurentei, calitate de mandant, de îndată, încetarea executării silite.

De altfel, în opinia recurentei, soluţia instanţei de prim control judiciar contravine şi prevederilor art. 2.019 alin. (1) şi ale art. 2.034 C. civ., potrivit cărora intimata avea obligaţia de a da socoteală mandantului despre gestiune, respectiv de a notifica renunţarea la mandat, precum şi dispoziţiilor art. 2.018 alin. (2) C. civ., întrucât renunţarea la executarea silită reprezenta o împrejurare importantă, ce obliga intimata să o informeze, astfel încât să mandatul să poată fi modificat sau revocat.

În consecinţă, a apreciat că intimata, prin conduita sa, a creat o falsă aparenţă de continuare a raporturilor juridice de mandat până când dreptul de executare silită a garanţilor s-a stins prin prescripţie, punând recurenta în imposibilitate de a-şi mai putea recupera creanţa. Astfel, a susţinut că intimata este în culpă, iar concluzia instanţei de apel este nelegală, în cauză fiind îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

La 8 mai 2024, intimata A. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În susţinerea excepţiei, a arătat că argumentele părţii recurente reprezintă, în esenţă, critici de netemeinicie ce nu pot fi încadrate în cazul de casare indicat, fiind incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod, recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci trebuie să cuprindă criticile de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute acelaşi text de lege.

În speţă, recurenta a indicat în mod expres motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analiza memoriului de recurs relevă, însă, lipsa criticilor ce ar putea fi circumscrise ipotezei legale invocate, autoarea căii de atac prezentând în argumentare elemente ataşate situaţiei de fapt şi probatoriului administrat.

Astfel, subsumat cazului de casare sus-menţionat, recurenta reclamă încălcarea prevederilor art. 1.270, 1.350, art. 2.017 alin. (2), art. 2.018 alin. (2), art. 2.019 alin. (1) şi ale art. 2.034 C. civ.. În susţinere, făcând trimitere la clauzele contractuale, contextul factual şi probatoriului cauzei, recurenta afirmă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării eronate a elementelor indicate mai sus, care, în opinia sa, relevau faptul că acţiunile intimatei echivalau cu o renunţare la procedurile de executare silită aflate în derulare şi că intimata avea obligaţia de a notifica recurenta cu privire la renunţarea sa la procedurile de executare silită.

Distinct de faptul că interpretarea greşită a unei clauze contractuale nu poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text care se referă la încălcarea normelor de drept material, argumentele expuse în cadrul acestor critici urmăresc doar o reevaluare a elementelor circumstanţiale stabilite de instanţa devolutivă prin prisma materialului probator.

Or, astfel de susţineri scapă cenzurii instanţei de recurs, al cărei control judiciar este limitat, de conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Înalta Curte subliniază ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conţinutului legii, a modului de interpretare şi aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greşeala de judecată a instanţei devolutive.

Aceasta, întrucât, ca premisă, aplicarea greşită a normelor legale trebuie să aibă în vedere ignorarea, de către instanţa care a judecat procesul, a semnificaţiei ori sensului legii, deturnarea normei de la intenţia legiuitorului, ori, acolo unde este cazul, ignorarea voinţei părţilor, de natură a conduce la soluţionarea greşită a chestiunii litigioase.

Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea nu au fost respectate, ci de propria interpretare a clauzei bazată pe propria valorizare a contextului factual, nu poate avea funcţia solicitată de recurentă.

Recursul promovat nu deduce verificării modul în care clauzele convenţiei au fost interpretate şi li s-a dat efect prin prisma normelor legale incidente, ci reprezintă propria interpretare a recurentei din perspectiva elementelor probatorii, cu ignorarea raţionamentului expus de către instanţa de apel.

Art. 1.270 C. civ., invocat de recurentă, reglementează efectele contractului, forţa obligatorie a contractului şi conţinutul contractului. Or, verificarea acestor elemente, în varianta propusă de recurentă, presupune analiza situaţiei de fapt, aspect incompatibil cu calea de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, dovedirea sau nu a condiţiilor răspunderii civile reprezintă o chestiune de temeinicie a deciziei instanţei de apel, de apreciere a probatoriului, ce excedează sferei motivelor de nelegalitate în recurs.

Astfel, în măsura în care prin criticile formulate partea nu demonstrează sensul în care instanţa de apel a încălcat legea, ci tinde la o reapreciere a cerinţelor răspunderii civile, bazată pe elemente de circumstanţă, recurenta solicită instanţei de recurs un control de fond, şi nu de nelegalitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, examenul memoriului de recurs impune concluzia că autoarea căii de atac nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură a fost invocat doar formal.

Cum sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural a recursului, situaţie incidentă şi în speţă, Înalta Curte, pentru considerentele ce preced, dând eficienţă dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod.

Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentei în această etapă procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga la plata către intimată a sumei de 4.233,74 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, potrivit art. 452 din acelaşi act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1352 din 29 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.233,74 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 mai 2024.