Recurs for Lease Equipment Debt and Penalties Struck Down for Failure to Establish Extraordinary Review Grounds

Şedinţa publică din data de 30 mai 2024

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă la 18 mai 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A., societate în reorganizare, a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 236.864,17 RON, reprezentând debit datorat în temeiul contractului de închiriere utilaje nr. 432 din 30 iunie 2017, a sumei de 71.574,03 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente debitului, calculate în temeiul aceluiaşi contract, de la data scadenţei până la data introducerii acţiunii, şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 279/2020 din 8 iulie 2020, instanţa şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr.

Prin cererea formulată la 5 octombrie 2021, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., reclamanta a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 314.065,12 RON, reprezentând debit datorat în temeiul contractului de închiriere utilaje nr. 432 din 30 iunie 2017 şi a penalităţilor de întârziere aferente debitului, calculate în temeiul aceluiaşi contract, de la data scadenţei până la data introducerii acţiunii şi, în continuare, până la achitarea efectivă a debitului principal. Iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 236.864,17 RON, reprezentând debit datorat în temeiul contractului de închiriere utilaje nr. 432 din 30 iunie 2017, a sumei de 71.574,03 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente creanţei, calculate în temeiul aceluiaşi contract de la data scadenţei până la data introducerii acţiunii, şi în continuare, până la achitarea debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Asupra acestei cereri, tribunalul, prin încheierea din 19 octombrie 2021, a statuat în sensul că aceasta constituie o majorare a pretenţiilor şi nu o modificare a acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 2523/2021 din 20 decembrie 2021, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 262.998,8 RON, cu titlu de despăgubiri, a respins celelalte pretenţii în cuantum de 51.066,32 RON şi cererea având ca obiect plata penalităţilor de întârziere, a stabilit cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei în cuantum de 8.700 RON şi în favoarea pârâtei în cuantum de 3.000 RON, a compensat aceste cheltuieli în limita sumei de 3.000 RON şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.700 RON, cu acest titlu.

Împotriva încheierii din 19 octombrie 2021 şi a sentinţei primei instanţe, pârâta B. S.R.L. a declarat apel principal, iar reclamanta A. S.A. a declarat apel incident împotriva aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia civilă nr. 540/2022 din 13 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul pârâtei împotriva încheierii din 19 octombrie 2021, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, a admis apelurile declarate de părţi împotriva sentinţei apelate, pe care a anulat-o în tot şi a stabilit termen pentru soluţionarea cauzei în fond la 24 noiembrie 2022, fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 656/2023 din 5 decembrie 2023, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 253.433,8 RON, cu titlu de despăgubiri, penalităţi de întârziere în cuantum de 0,01% pe zi de întârziere, calculate conform art. 6.1 din contractul de închiriere utilaje nr. 432 din 30 iunie 2017, la valoarea bunurilor date în locaţiune - 473.758 RON - excavator C. şi 352.741 RON - Buldozerul D.-, începând cu 29 martie 2018 şi până la achitarea efectivă a debitului principal, suma de 10.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel şi în etapa rejudecării fondului şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 2.787 RON, cu acelaşi titlu.

Împotriva deciziilor instanţei de apel şi a încheierilor din 24 noiembrie 2022 şi 9 februarie 2023, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., casarea acestora şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată Curţii de Apel Cluj sau unei alte instanţe de acelaşi grad, cu cheltuieli de judecată.

Sub un prim aspect, recurenta a criticat dispoziţia instanţei de apel de obligare a acesteia la plata în favoarea intimatei a sumei de 9.398 RON, cu titlu de cheltuieli de transport, arătând, cu referire la situaţia de fapt şi la actele dosarului, că instanţa de prim control judiciar s-a pronunţat asupra unui aspect care nu a fost solicitat de reclamantă, depăşindu-şi limitele învestirii, respectiv a constatat faptul că anterior încheierii contractului în formă scrisă a mai existat un alt contract de închiriere între părţi, care s-ar fi semnat în luna iunie 2016, moment de la care intimata ar fi început să presteze activitate pentru recurentă.

În atare condiţii, a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., subliniind că recurenta a fost lipsită de posibilitatea de a formula apărări şi cerere reconvenţională în legătură cu încheierea unui alt contract.

Pe acest temei, a susţinut că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea soluţionării pretenţiilor deduse judecăţii, fără a se avea în vedere vreun contract anterior.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligaţia de plată a pieselor nepredate, recurenta a arătat că, în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., instanţa de apel a încuviinţat administrarea probei cu martori pentru dovedirea peste ceea ce s-a stabilit în contractul de închiriere în ceea ce priveşte predarea unor bunuri.

A mai arătat că la dosar nu a existat niciun înscris care să ateste predarea piconului şi a cupei de 1,2 cm către aceasta şi că din declaraţiile martorilor audiaţi a rezultat că aceste bunuri nu au fost predate recurentei.

Conchizând, a subliniat că instanţa de apel a soluţionat în mod greşit cererea de restituire a piconului, admiţând proba cu martori peste ceea ce contractul de închiriere cuprindea şi a constatat, fără să fie învestită, faptul că între părţi a fost semnat un alt contract în anul 2016, calificat ca fiind de închiriere.

De aceea, a apreciat că remediul procesual ce se impune este casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea înlăturării declaraţiilor martorilor E. şi F., care au stat la baza soluţionării capătului de cerere privind piesele nepredate.

În continuare, criticile recurentei au vizat soluţia instanţei de apel cu privire la plata reparaţiilor bunurilor închiriate, în argumentarea cărora autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel în mod eronat şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material a stabilit că obligaţia de reparaţie a bunurilor în sarcina sa, în condiţiile în care această pretenţie a fost emisă la mai bine de 2 ani de la data predării bunurilor, fără a se cunoaşte condiţiile în care au fost păstrate, iar, potrivit art. 1.350 C. civ., era necesar să se facă dovada că avariile reclamate au apărut în perioada contractuală, chestiune neprobată în cauză.

De asemenea, a afirmat că instanţa de apel ar fi trebuit să aibă în vedere dispoziţiile art. 1.788 C. civ., în temeiul căreia obligaţia de reparaţie a bunului pe durata locaţiunii revenea intimatei.

În final, recurenta a criticat şi soluţia instanţei de apel privind penalităţile de întârziere, afirmând că aceasta a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1.270 şi ale art. 1.350 C. civ.

Sub un prim aspect, a precizat că în cauză ar fi trebuit să se stabilească care era momentul de la care acestea erau datorate, având în vedere că ulterior notificării de restituire a bunurilor din martie 2018, nu a existat nicio solicitare din partea intimatei de acoperire a unor reparaţii, bunurile fiind preluate de reclamantă de la locul unde a fost încheiat contractul, conform legii.

În acest context, a precizat că recurenta nu a fost pusă în întârziere, astfel că penalităţile nu puteau fi pretinse decât din momentul formulării acţiunii.

Sub un alt aspect, a arătat că acordarea penalităţilor prin raportare la valoarea de inventar contravine prevederilor contractuale, întrucât valoarea bunurilor se referă la valoarea de circulaţie a acestora din momentul aplicării penalităţilor de întârziere.

Ca atare, a apreciat că raţionamentul instanţei de prim control judiciar este greşit şi încalcă textele de lege sus-menţionate.

De asemenea, a afirmat că reclamanta a solicitat penalităţile în baza faptului că obligaţia de restituire ar fi devenit scadentă la 31 decembrie 2017, fără a lua în considerare prelungirea contractului ca efect al tacitei relocaţiuni şi notificarea de încetare a contractului emisă la 22 martie 2018, care prevedea scadenţa obligaţiei de restituire la 5 zile lucrătoare.

A mai precizat că, deşi clauza penală stabilea că procentul aferent penalităţilor se aplică la valoarea bunului dat în locaţiune, intimata a pretins penalităţile la valoarea de inventar din decembrie 2019, dată ulterioară scadenţei, fără a ţine cont de elementele principale ale obligaţiei neexecutate, respectiv data scadenţei şi valoarea bunurilor de la acea dată.

La 15 martie 2024 intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. În susţinerea excepţiei, a arătat, în esenţă, că argumentele recurentei vizează situaţia de fapt şi probatoriul cauzei, sens în care a apreciat că se impune aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 489 alin. (1) şi alin. (2) C. proc. civ.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, ce urmăreşte să supună verificării conformitatea deciziei atacate cu normele legale aplicabile. Pentru realizarea controlului de legalitate în această etapă procesuală, art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod stabileşte că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Ca atare, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiţia legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, în măsura în care recursul nu este motivat ori când aspectele prezentate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate.

În speţă, recursul este întemeiat pe cazurile reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora casarea unei hotărâri se poate cerere atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, atunci când hotărârea este nemotivată sau când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu toate acestea, niciuna dintre criticile dezvoltate nu poate fi încadrată în vreunul dintre ipotezele indicate.

Astfel, un prim set de critici deduce verificării în recurs respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., din perspectiva limitelor învestirii sale. În argumentare, autoarea căii de atac reproşează instanţei de prim control judiciar că s-a pronunţat asupra contractului din luna iunie 2016 fără să fi fost învestită, recurenta fiind lipsită de posibilitatea de a-l contesta sau de a formula pretenţii în legătură cu acesta.

Aspectele sesizate reprezintă chestiuni de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, întrucât tind la reevaluarea situaţiei bunurilor predate părţii recurente, prin raportare la ansamblul probator al cauzei.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, problema existenţei unor raporturi juridice anterioare încheierii contractului de închiriere din 2017 a fost pusă în discuţia părţilor la termenul din 9 februarie 2023, în contextul clarificării situaţiei bunurilor predate recurentei şi a opiniilor divergente ale părţilor sub acest aspect.

Sub pretextul încălcării art. 22 C. proc. civ., recurenta critică, în realitate, concluziile instanţei de apel reţinute cu privire la bunurile predate, în urma valorificării probatoriului administrat pentru dezlegarea chestiunii litigioase sesizate.

Or, aceste aspecte nu pot mai pot fi cenzurate în recurs, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor de fond, şi nu al instanţei de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la încălcarea dipoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în apel, soluţionând cererea de încuviinţare a probatoriului cu martorii F. E., instanţa de apel a admis-o, apreciind că, faţă de dispoziţiile art. 309 alin. (2) C. proc. civ., aceasta poate fi administrată pentru stabilirea situaţiei de fapt în legătură cu predarea accesoriilor pentru excavator.

Fără a critica raţionamentul instanţei în ceea ce priveşte incidenţa textului de lege reţinut în aprecierea caracterului admisibil al probei, în recurs, autoarea căii de atac reia într-o manieră identică apărările sale din apel, limitându-se la a susţine, în mod generic, inadmisibilitatea cererii prin prisma textului de lege pretins nerespectat.

Or, în raport cu dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., obiectul controlului realizat în recurs nu poate să vizeze decât soluţia şi considerentele instanţei de apel în limita criticilor recurentului dezvoltate în asemenea manieră în care să le combată şi să justifice o eventuală greşeală de judecată în aplicarea dispoziţiilor criticate.

De aceea, în lipsa unor argumente care să demonstreze aplicarea greşită a textului de lege prin raportare la concluziile instanţei de apel, suţinerile recurentei nu răspund exigenţelor impuse de art. 486 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 483 şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi integrate niciunui motiv de nelegalitate.

Cu privire la celelalte critici prezentate în susţinerea nelegalităţii soluţiei date de instanţe de apel asupra pretenţiilor aferente bunurilor nerestituite, Înalta Curte constată că şi acestea aduc în discuţie chestiuni de netemeinicie - situaţia de fapt şi probatoriul cauzei, care, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu pot fi analizate de către instanţa de recurs.

Înalta Curte subliniază că în procesul de judecată, instanţa de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate admite sau respinge unele probe, şi, în acelaşi timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat, poate să stabilească că s-a făcut dovada pretenţiilor deduse judecăţii în modalitatea cerută de lege.

Nici argumentelor referitoare la dispoziţiile art. 1.350 C. civ. nu li pot atribui valenţe de nelegalitate, întrucât ele vizează modalitatea de valorizare a probatoriului, întreaga construcţie juridică a ipotezei sesizate fiind centrată pe lipsa dovezilor referitoare la condiţiile în care bunurile în litigiu au fost păstrate şi pe întinderea despăgubirilor acordate.

Aşa cum s-a reţinut anterior, aspectele privind situaţia de fapt excedează sferei motivelor de nelegalitate, legea recunoscând în privinţa lor doar dublul grad de jurisdicţie, nu şi al treilea grad devolutiv.

Şi prin argumentele îndreptate împotriva soluţiei instanţei de apel dată asupra penalităţilor de întârziere, recurenta tinde la aceeaşi reevaluare a elementelor circumstanţiale ale cauzei în vederea stabilirii momentului la care obligaţia de plată a devenit scadentă şi a cuantumului despăgubirilor.

Distinct de faptul că interpretarea clauzelor contractului nu se poate realiza în recurs decât în contextul argumentării cazului de casare prin raportare la textul de lege pretins încălcat, se constată că în cuprinsul memoriului de recurs, recurenta nu indică în ce măsură instanţa de apel în interpretarea clauzei contractuale a încălcat dispoziţiile legale, ci dă o interpretare proprie contextului factual şi probator al cauzei, care scapă cenzurii instanţei de recurs.

Totodată, deşi corelativ argumentelor expuse în justificarea ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta afirmă şi incidenţa cazului de casare de la pct. 6 al aceluiaşi text de lege, din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici ce ar putea fi subsumate acestei situaţii.

În atare condiţii, analiza memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi act normativ fiind invocate doar formal.

În lipsa oricărui efort al părţii de a demonstra în ce a constat greşeala instanţei inferioare, indicarea normelor de drept material nu este suficientă pentru a contura încălcarea legii prin hotărârea atacată, întrucât examinarea recursului nu presupune de plano, o rejudecare a cauzei, ci numai analiza pretinselor erori de judecată care, prin modul lor de argumentare, fac posibilă încadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în lipsa unor critici de nelegalitate ale deciziei atacate sau a unor motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din acelaşi Cod, Înalta Curte reţine că cererea de recurs dedusă judecăţii nu întruneşte cerinţele prevăzute, sens în care reţine incidenţa sancţiunii nulităţii recursului prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

De aceea, pentru toate considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din 24 noiembrie 2022 şi 9 februarie 2023, deciziei civile nr. 540/2022 din 13 octombrie 2022 şi a deciziei civile nr. 656/2023 din 5 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 mai 2024.