Inadmissibility of extraordinary appeal due to improper challenge of factual findings and evidence assessment in agency fee dispute

Şedinţa publică din data de 30 mai 2024

Asupra cererii de recurs de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige, în principal, pârâta la plata către reclamantă a sumei de 125.819.54 USD, în echivalentul în RON moldoveneşti, datorată în temeiul contractelor de agenţie încheiate în legătură cu proiectul "Reabilitare sistem de irigaţii în Republica Moldova" şi a sumei de 17.102,97 USD, reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei menţionate, calculate până la 19 decembrie 2018, şi în continuare, până la data plăţii efective a debitului principal. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei indicate mai sus, cu titlu de îmbogăţire fără justa cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1611 din 9 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 2.883,51 USD, echivalentul în MDL la data plăţii, şi a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei acordate, începând cu 22 martie 2021 şi până la data plăţii debitului principal, a respins celelalte pretenţii ca nefondate şi a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 866,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1739A din 20 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 108.716,57 USD, reprezentând debit principal, a sumei de 17.102,97 USD, cu titlu de dobândă legală penalizatoare, a dobânzii legale penalizatoare aferente debitului până la data plăţii efective a acestuia, precum şi a sumei de 5.212,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Sub un prim aspect, a arătat că, faţă de împrejurarea că hotărârea atacată a avut ca premisă un demers de reapreciere a probatoriului, aceasta nu cuprinde motive inteligibile în ceea ce priveşte conţinutul concret al datelor de fapt avute în vedere de instanţa de apel şi pe care trebuia să se întemeieze decizia dată, prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b), coroborat cu art. 264 alin. (1) C. proc. civ. astfel, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din acelaşi act normativ.

În susţinere, a arătat că hotărârea este nemotivată în ceea ce priveşte concluziile instanţei de apel referitoare la faptul că facturile emise de intimată se regăsesc în contabilitatea recurentei şi respectă legislaţia financiar-contabilă şi fiscală din România şi Republica Moldova.

De asemenea, a afirmat existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, motivat de faptul că statuările instanţei de prim control judiciar în sensul că intimata nu ar fi contestat situaţia de fapt nu se coroborează cu nicio probă care să fi fost indicată de către instanţa de apel şi sunt contradictorii celor potrivit cărora "instanţa de apel nu poate reţine apărările pârâtei (...) referitoare la lipsa documentelor justificative, în condiţiile în care acestea se regăsesc în contabilitatea acesteia şi în facturile fiscale".

În ceea ce priveşte cea de-a treia ipoteză a motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că sunt străine de natura pricinii considerentele instanţei de prim control judiciar în sensul că intimata nu poate să conteste necesitatea efectuării anumitor plăţi de către intimată, în condiţiile în care convenţiile nu au fost modificate sub aspectul serviciilor care urmează a fi achitate de intimată.

Astfel, a arătat că recurenta nu a contestat acest aspect, ci faptul că plăţile efectuate nu aveau legătură cu aceasta şi cu raporturile juridice dintre părţi.

A mai susţinut că instanţa de apel nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi a apărărilor sale, pe care să le respingă motivat. Din considerentele hotărârii rezultă confuzia instanţei de prim control judiciar cu privire la probatoriul administrat, respectiv "concluziile rapoartelor de expertiză", în măsura în care în prima etapă procesuală a fost efectuată o expertiză judiciară şi s-a întocmit un raport de expertiză judiciară.

De altfel, a susţinut că punctul de vedere al expertului parte al intimatei nu avea valoare probatorie, astfel că valorificarea lui în apel este lovită de nulitate şi că instanţa de prim control judiciar şi-a fundamentat soluţia pronunţată de concluziile unui raport de expertiză contabilă supus anulării pentru nerespectarea procedurii de convocare a părţilor.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel a preluat concluziile raportului de expertiză contabilă referitoare la conformitatea şi legalitatea facturilor pretinse la plată, fără o analiză proprie şi o motivare adecvată asupra respectării dispoziţiilor legale incidente la întocmirea respectivelor facturi, astfel încât să existe prezumţia analizării legalităţii acestora. Aceasta, în condiţiile în care în faţa instanţei de fond, recurenta, prin intermediul cererii de anulare a raportului de expertiză şi a obiecţiunilor la acesta a arătat faptul că expertul nu a analizat şi nu a precizat îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi conformitate a facturilor pretinse la plată prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal, rezumându-se a răspunde generic şi neargumentat.

De asemenea, a afirmat că instanţa de prim control judiciar nu a răspuns motivat criticilor sale referitoare la lipsa înscrisurilor justificative în baza cărora au fost emise facturile pretinse la plată, înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul cauzei, deci nu au fost analizate de către instanţa de apel, aceasta constatând indirect că există, prin prisma concluziilor expertizei realizate.

În aceste condiţii, a apreciat că statuările instanţei sub acest aspect sunt nemotivate, pretinsele documente justificative nefiind nici analizate şi nici comunicate recurentei pentru a putea formula apărări. Instanţa de apel a preluat întocmai concluziile expertului judiciar, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În opinia recurentei, acest aspect, fără indicarea raţionamentului care a stat la baza înlăturării apărărilor recurentei în legătură cu lipsa documentelor la emiterea facturilor pretinse şi determinarea legăturii dintre sumele pretinse şi obiectul obligaţiilor asumate de autoarea căii de atac prin acordul de consorţiu şi prin acordurile de agenţie, echivalează cu nemotivarea hotărârii recurate, în măsura în care, înscrisurile şi expertiza reprezintă mijloace de probă reglementate de art. 265 şi următoarele şi de art. 330 C. proc. civ.

În acest context, a arătat că instanţa de apel avea obligaţia de a evalua toate mijloacele de probă, de a le examina prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie şi de a prezenta propriile considerente care justificau omologarea concluziilor raportului de expertiză.

Potrivit autoarei căii de atac, administrarea probei cu expertiza contabilă în primă fază procesuală nu justifică lipsa analizei efective a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, prin raportare la cadrul legal aplicabil şi la argumentele prezentate de părţi. Nu este suficientă achiesarea instanţei la concluziile raportului de expertiză, fără expunerea propriului raţionament juridic care a stat la baza soluţiei pronunţate. În acest sens, a evocat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

A mai arătat că din analiza considerentelor hotărârii atacate se constată că, deşi instanţa de apel a reţinut apărarea recurentei referitoare la lipsa documentelor justificative, respectiv lipsa legăturii cheltuielilor pretinse cu obligaţiile ce îi reveneau în cadrul proiectului, instanţa de prim control judiciar nu a prezentat motivele care au condus-o la înlăturarea ei, simpla referire la existenţa "în contabilitatea reclamantei şi în facturile fiscale" nereprezentând o motivare care respectă exigenţa legii.

În atare condiţii, a apreciat că instanţa de prim control judiciar nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt prin prima susţinerilor părţilor şi a mijloacelor de probă administrate, nefiind evaluat întreg materialul probator. Astfel, a apreciat că această conduită echivalează cu o necercetate efectivă a fondului cauzei, aspect de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.

Prin omisiunea instanţei de apel de a examina, în mod efectiv, temeinicia pretenţiilor în litigiu din perspectiva argumentelor ambelor părţi şi a cererii de anulare/obiecţiuni la raportul de expertiză depuse la dosar, care impuneau un răspuns specific şi explicit, recurenta a considerat că au fost nesocotite dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi dreptul părţilor la un proces echitabil.

De altfel, a precizat că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, întrucât în cuprinsul ei s-a reţinut, pe de o parte, că, (...) facturile fiscale se regăsesc în contabilitatea apelantei (...), însă nu au fost evidenţiate în contabilitatea reclamantei (...)", iar, pe de altă parte, că "în cauză, intimata-pârâtă nu a contestat situaţia de fapt (...)".

Or, neînregistrând în contabilitate facturile pretinse de intimată, este evident că recurenta nu a recunoscut situaţia de fapt.

Mai mult, recurenta a precizat că a contestat facturile în litigiu.

De asemenea, a arătat că instanţa de prim control judiciar a reţinut că pârâta a contestat "necesitatea efectuării anumitor plăţi către apelantă (comision garanţie, recuperare materiale, chirie auto, recuperare servicii construcţie, montare panouri, pompe etc. servicii detaliate în cuprinsul fiecărei facturi fiscale), în condiţiile în care convenţiile nu au fost modificate sub aspectul serviciilor care urmează a fi achitate de către apelantă". Or, recurenta nu a contestat necesitatea efectuării respectivelor cheltuieli, ci, raportat la specificul obligaţiilor şi al lucrărilor asumate de părţile asocierii, a negat legătura dintre acestea şi cheltuielile pretinse la plată.

În opinia sa, aceste statuări relevă neclarificarea contextului factual în raport cu probele administrate, chestiune ce echivalează cu nemotivarea deciziei recurate.

Mai mult, autoarea căii de atac, contrar instanţei de apel, a arătat că niciunul dintre contractele de agenţie indicate de aceasta nu conţine o detaliere a serviciilor ce urmau a fi facturate de intimată şi că dispoziţiile art. 3.3 şi 3.4 din contractele de agenţie prevăd, în mod generic, obligaţia de plată în condiţiile agreate de părţi.

Astfel, a considerat că trimiterea instanţei de apel, ca temei al soluţiei pronunţate, la obligaţii nespecificate de părţi echivalează cu lipsa motivării.

Potrivit recurentei, instanţa de apel era obligată să motiveze şi să indice atât dispoziţia contractuală avută în vedere la identificarea obligaţiei sale de plată, cât şi probele care relevau legătura dintre obligaţia asumată de aceasta şi cheltuielile pretins efectuate de intimată.

Un alt motiv de recurs l-a constituit încălcarea normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. -, în susţinerea căruia, recurenta a arătat că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.350 C. civ., cu referire la prevederile art. 3.3 şi 3.4 din contractele de agenţie, întrucât potrivit acestora şi preambului lor, intimata era îndreptăţită la încasarea costurilor aferente activităţilor necesare executării lucrărilor de construire din Acordul de execuţie de lucrări, aşa cum au fost individualizate conform art. 5.4 din acordul de consorţiu - cheltuielile avansate de acesta pentru lucrările mecanice, electrice şi automatizate.

Or, în măsura în care autoarea căi de atac şi-a executat cu bună-credinţă obligaţiile contractuale, achitând toate cheltuielile aferente obiectului înţelegerii părţilor, justificate de intimată prin documente, solicitarea altor costuri, cu încălcarea dispoziţiilor contractuale şi a celor legale, este neîntemeiată.

Totodată, a precizat că din analiza dispoziţiilor art. 6 din Legea contabilităţii, pct. 4, 25, 26 şi 27 din cadrul Anexei 1 a O.M.F.P. nr. 2634/2015, raportat la facturile emise în justificarea pretenţiilor cu încălcarea dispoziţiilor legale, concluzia instanţei de prim control judiciar în sensul că facturile fiscale se regăsesc în contabilitatea intimatei şi respectă dispoziţiile legislaţiei financiar contabile şi fiscale atât din România, cât şi din Republica Moldova, fără a fi evidenţiate în contabilitatea pârâtei, este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii.

A mai susţinut că facturile trebuiau evaluate prin raportare la cerinţele Codul fiscal, având în vedere că se punea în discuţie însăşi realitatea operaţiunii de achiziţie, aşa cum rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

De asemenea, a afirmat că instanţa de apel nu a analizat legalitatea facturilor pretinse la plată, în măsura în care concluzia legalităţii nu este raportată la dispoziţiile legale incidente, ci este o menţiune generică, nesusţinută de texte de lege şi de repere probatorii.

Mai mult, a afirmat că la dosarul cauzei nu a fost depus niciun document justificativ în baza căruia au fost emise facturile în litigiu şi că existenţa acestuia a fost constatată exclusiv de expertul judiciar, fără a fi anexate raportului de expertiză întocmit. În acest sens, recurenta a prezentat facturile în litigiu şi argumentele din perspectiva cărora nu s-a făcut dovada cheltuielilor pretinse la plată.

Un ultim set de critici invocate în susţinerea incidenţei motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a vizat modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile O.G. nr. 13/2011.

Astfel, a arătat că hotărârea recurată în privinţa capătului de cerere privind dobânda legală penalizatoare este motivată generic şi formal, apărările recurentei fiind respinse nemotivat.

De asemenea, a precizat că facturile nr. x din 31 decembrie 2015 şi nr. 53 din 31 decembrie 2016 nu i-au fost comunicate anterior sesizării primei instanţe, aşa încât, conform dispoziţiilor art. 4 şi art. 6 din O.G. nr. 13/2011, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 3 alin. (3) din Legea nr. 72/2013 începea să curgă de la data la care recurenta a primit cererea de chemare în judecată, respectiv 20 februarie 2019.

La 13 martie 2024, intimata a depus întâmpinare, susţinând, în esenţă, nulitatea recursului, întrucât criticile invocate de recurentă privesc probatoriul, ce nu poate fi examinat în această etapă procesuală. În acest sens, a arătat că prin susţinerile sale, autoarea căii de atac îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de către instanţa de apel. Totodată, a afirmat că prin criticile de recurs se contestă circumstanţele de fapt reţinute de instanţa de prim control judiciar, probatoriul cauzei, tinzându-se la reexaminarea lor. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 3 aprilie 2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., recursul se motivează, prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind indicate în mod limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din acelaşi Cod, iar art. 489 alin. (2) C. proc. civ. instituie regula că recursul este nul dacă motivele nu se încadrează în cazurile de casare anterior amintite.

Analiza textelor legale enunţate impune concluzia că este necesar ca motivele invocate în recurs să poată fi circumscrise ipotezelor de nelegalitate pe care legea le reglementează expres şi limitativ, în caz contrar, calea de atac este lovită de nulitate.

Cu toate că, în memoriul său de recurs, recurenta-pârâtă a invocat ipotezele prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, şi 8 C. proc. civ., niciuna dintre criticile dezvoltate nu poate fi circumscrisă vreuneia dintre aceste texte legale.

Astfel, printr-un prim set de critici se aduce în dezbatere modalitatea în care instanţa de apel a examinat probatoriul administrat în cauză; sub acest aspect, titulara recursului a apreciat că nu au fost respectate dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., nefiind evaluat întreg materialul probator prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie şi nefiind prezentate propriile argumente de către instanţa de apel care au determinat omologarea concluziilor raportului de expertiză .

Toate aceste chestiuni au, însă, caracterul unor critici de netemeinicie, şi nu de nelegalitate, prin intermediul cărora recurenta-pârâtă urmăreşte reevaluarea elementelor circumstanţiale şi a cadrului probatoriu reţinut de către instanţa de prim control judiciar la stabilirea situaţiei de fapt, analiză exclusă din controlul de legalitate realizat în recurs.

În procesul de judecată, instanţa de apel are deplină libertate de apreciere, în sensul că aceasta poate înlătura unele probe neconcludente, şi, în acelaşi timp, ca urmare a evaluării probatoriului administrat în cauză, poate să stabilească că nu s-a făcut sau s-a făcut dovada în modalitatea cerută de lege a pretenţiilor deduse judecăţii.

Nici criticile ce deduc verificării în recurs respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu pot fi integrate ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, prin demersul judiciar de faţă, recurenta afirmă că în cauză hotărârea este nemotivată, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

În argumentare, autoarea căii de atac reproşează instanţei de apel, în esenţă, necercetarea efectivă a fondului cauzei şi neclarificarea situaţiei de fapt prin raportare la apărările părţilor, la probatoriul administrat în cauză, la cererea de anulare/obiecţiuni la raportul de expertiză. De asemenea, critică referirile instanţei de apel la obligaţii pretins nespecificate în contract, preluarea de către aceasta a concluziilor raportului de expertiză fără o analiză proprie. Mai susţine lipsa din cuprinsul hotărârii a motivelor care au stat la baza înlăturării criticilor recurentei privind lipsa documentelor justificative în baza cărora au fost emise facturile pretinse la plată sau cele privind O.G. nr. 13/2011.

Existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii atacate este afirmată din perspectiva faptului că instanţa de apel a înlăturat argumentele sale privind lipsa înscrisurilor ce au stat la baza emiterii facturilor pe motiv că acestea s-ar regăsi în contabilitatea recurentei şi în facturile fiscale, aspect nesusţinut de probatoriul cauzei, precum şi a reţinut că facturile nu au fost contestate de către recurentă, în măsura în care ele nu au fost înregistrate în contabilitatea sa.

Pentru cea de-a treia ipoteză a textului de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - motive străine de natura pricinii-, recurenta indică considerentele hotărârii prin care s-a stabilit că nu mai poate fi contestată necesitatea efectuării unor plăţi în temeiul contractelor dintre părţi. Aceasta, în condiţiile în care, autoarea căii de atac nu a contestat acest aspect în apel, ci faptul că plăţile efectuate nu aveau legătură cu raporturile dintre părţi.

Înalta Curte subliniază că, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ., nemotivarea hotărârii judecătoreşti presupune lipsa totală ori insuficienţa argumentelor determinate folosite pentru adoptarea soluţiei reflectate prin dispozitiv, iar nu nemulţumirea generată de conţinutul de substanţă al considerentelor.

Ignorarea probelor sau interpretarea eronată a celor administrate nu poate fi integrată controlului de legalitate realizat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dat fiind că situaţia nemotivării, aşa cum aceasta este invocată în cauză, nu poate viza decât chestiuni care lipsesc hotărârea de elementele care au stat la baza pronunţării acesteia şi nu aspecte de netemeinicie a căror verificare este permisă numai instanţelor de fond, nu şi instanţei de recurs, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Invocând omisiunea de analiză a apărărilor formulate, în contextul în care considerentele deciziei cuprind o examinare amplă a argumentelor prezentate de părţi, recurenta îşi exprimă, în realitate, nemulţumirea faţă de soluţia dată care nu a fost concordantă cu punctul său de vedere; aceasta nu demonstrează că decizia atacată nu ar fi motivată şi, în contextul conţinutului concret al considerentelor, nu constituie o critică cu reale valenţe de nelegalitate.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei referitoare la valorificarea probatoriului în ceea ce priveşte documentele justificative şi concluziile raportului de expertiză tind la o reapreciere a probelor administrate şi a situaţiei de fapt reţinută în apel de instanţa de control devolutiv, demers inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului în actualul context legislativ. Critica formală a încălcării de către prima instanţă a dreptului la un proces echitabil ca urmare a neclarificării situaţiei de fapt nu este de natură să genereze încadrarea în motivele de nelegalitate în măsură să atragă casarea hotărârii, prevăzute de art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impune instanţelor o motivare a tuturor aspectelor invocate de părţi, ci doar a celor fundamentale, care sunt susceptibile să influenţeze hotărârea. Or, instanţa de apel a interpretat raportul de expertiză în coroborare cu celelalte probe administrate, aşa încât soluţia pronunţată nu este rezultatul unei analize care să fi vizat, în mod exclusiv, raportul în discuţie, ci este efect al examinării tuturor probelor şi apărărilor, în ansamblu, şi al formării unui silogism judiciar.

Nici aspectele sesizate cu privire la existenţa unei eventuale contradicţii în cuprinsul hotărârii nu se încadrează în situaţiile avute în vedere de legiuitor la reglementarea cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, chestiunile deduse judecăţii privesc neconcordanţa considerentelor indicate cu probatoriul cauzei şi maniera în care instanţa de apel a înţeles să dea eficienţă probatoriului administrat în cauză, nicidecum elemente care, pe de o parte, susţin soluţia dată, iar, pe de altă parte, o exclud.

Referitor la motivele străine cauzei, după cum rezultă din textul legal evocat, o hotărâre poate fi casată când conţine numai motive străine de cauză, adică atunci când este, practic, nemotivată, neadaptată naturii cauzei, nu pentru ipoteza unor anumite considerente referitoare la cauză, cum este cazul în speţă.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că sunt incompatibile cu natura acestei căi de atac criticile care deduc judecăţii în această această etapă procesuală reevaluarea materialului probator şi a clauzelor contractuale, în vederea stabilirii cheltuielilor la care intimata era îndreptăţită în temeiul contractelor dintre părţi, precum şi realitatea efectuării lor.

În continuare, recurenta invocă şi aplicarea greşită a art. 1.350 C. civ., însă nici această critică nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate că autoarea acestei căii de atac a indicat normele de drept material pretins încălcate, întreaga construcţie juridică a acestui motiv de recurs este fundamentat pe chestiuni de netemeinice care scapă cenzurii instanţei de recurs, circumscrise aceloraşi elemente de fapt şi probatorii ce vizează interpretarea clauzelor contractuale, executarea obligaţiilor asumate de recurentă, temeinicia costurilor pretinse la plată, şi, implicit, legătura lor cu cele prevăzute de contractele de agenţie.

În motivarea incidenţei cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac mai arată că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 6 din Legea contabilităţii, pct. 4, 25, 26 şi 27 din cadrul Anexei 1 a O.M.F.P. nr. 2634/2015, subliniind că forţa probantă facturilor trebuia apreciată în raport cu cerinţele Codul fiscal şi că instanţa de apel nu a analizat legalitatea acestora prin prisma textelor de lege şi a probelor.

Aceste critici reflectă aceeaşi încercare de repunere în discuţie a temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţa de apel prin prisma ansamblului probator în ceea ce priveşte dovada efectuării cheltuielilor pretinse la plată, chestiune incompatibilă cu natura nedevolutivă a recursului.

Mai mult, Înalta Curte constată că ele nu au fost sesizate instanţei de prim control judiciar, deşi demersul judiciar al intimatei în apel s-a fundamentat şi pe concluziile raportului de expertiză, context în care ele nu pot face obiectul verificărilor în recurs.

Nici criticile subsumate motivului de casare privind interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor O.G. nr. 13/2011 nu pot fi integrate ipotezelor de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât deduc judecăţii aspecte ataşate elementelor de fapt ale cauzei, respectiv comunicarea facturilor înscrise, asupra cărora instanţa de recurs nu poate statua, întrucât în privinţa lor legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie, nu şi al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte aminteşte că în temeiul principiului legalităţii căilor de atac, consacrat la nivel constituţional de art. 129 din Constituţia României şi prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), părţile sunt obligate să exercite căile de atac numai în condiţiile şi termenele prevăzute de lege.

Aşa fiind, reţinând că modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie încadrarea chestiunilor sesizate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în cauză devine aplicabilă sancţiunea nulităţii reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sens în care urmează a admite excepţia nulităţii recursului şi a anula recursul declarat de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1739A din 20 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 mai 2024.