Complex mandate in public housing: result vs. diligence obligation and contractual liability under Law No. 152/1998

Şedinţa publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra recursului;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 09.05.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (A.N.L.), obligarea acesteia, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1300 euro/lună (respectiv 6.044,48 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018) pentru perioada cuprinsă între data de 09.05.2015 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 09.05.2018, în total sumă provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 217.601,28 RON la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018), cu titlu de daune interese, constând în:

- contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.579,52 RON/lună la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 şi 09.05.2018, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 200.862,72 RON la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018), (evaluate provizoriu, până la stabilirea prin expertiza tehnică de evaluare a sumei exacte), precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă, din care face parte şi locuinţa situată în blocul AlO, pe parcela x, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. 79341 conform încheierii nr. 182976/19.03.2009, situate în mun. Bucureşti, tronson 3, compusă din 2 camere de locuit şi dependinţe, la subsol boxa nr. 3, iar la parterul tronsonului 2 garajul nr. 3, având o suprafaţă construită desfăşurată de 106,70 mp/11,34 mp/27,29 mp, din care suprafaţă utilă 76,95 mp/8,10 mp/19,50 mp, suprafaţă balcon 8,20 mp şi o cotă indiviză de 5,62%/0,59°/o/l,99% din părţile comune ale imobilului;

- plata daunelor morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 464,96 Iei/lună la cursul de 1 euro/4,6496 RON din 09.05.2018) pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 şi 09.05.2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul a 16.738,56 RON la cursul de 1 euro/4,6496 RON din data de 09.05.2018), precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa din blocul A10;

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

Prin întâmpinare, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune (în acest sens, a arătat că, în speţă, termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamantul a convenit exclusiv cu constructorul ca locuinţa să fie predată, respectiv 23.07.2011, şi s-a împlinit la data de 23.07.2014), excepţia netimbrării, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

La termenul din 29 octombrie 2018, instanţa a invocat excepţia necompetenţei funcţionale şi a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei invocate din oficiu.

Prin încheierea de şedinţă din 29.10.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta A.N.L., în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Ca urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20.12.2018, sub nr. x/2018*.

La data de 15.10.2019, reclamantul, prin avocat, a depus cerere de modificare a câtimii pretenţiilor, având în vedere valorile din răspunsul la obiecţiunile admise de Tribunalul Bucureşti la raportul de expertiză, solicitând:

1. obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei totale de 24.267,95 euro (pe baza sumelor anuale şi, implicit, lunare, din tabelul cuprins în răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză) în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015-31.03.2019;

2. obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei totale de 3.647,84 euro (pe baza mediei chiriei cuprinse în răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză) în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 01.04.2019-15.10.2019;

3. obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei de 521,12 euro lunar, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii (pe baza mediei chiriei cuprinse în răspunsul la obiecţiunile la raportul de expertiză), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă în continuare de la data de 30.09.2019 până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor, a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa situată în Bucureşti Sectorul 1, Blocul A10, parcela x, Tronson 3;

4. obligarea pârâtei A.N.L. la plata de daune morale în sumă de 100 euro/lună, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii din data de 01.02.2015 până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor, a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa situată în Bucureşti Sectorul 1, Blocul A10, parcela x, Tronson 3;

5. obligarea pârâtei A.N.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 7.000 RON, constând în 5000 RON onorariu de avocat şi 2000 RON onorariu de expert judiciar.

2. Sentinţa primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3433 din 25 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, pe care a obligat-o la plata către reclamant a sumei de 24.267,95 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 şi 31.03.2019, la care se adaugă 521,12 euro/lună reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula în continuare până la data predării efective a apartamentului nr. x, situat în amplasamentul Henri Coandă, parcela x, Tronson 3; de asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 30 euro/lună începând cu 09.05.2015 şi până la predarea efectivă a locuinţei, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 7000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia instanţei de apel în primul ciclu procesual

Împotriva acestei sentinţe, AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a formulat apel, prin care a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii, în principal ca prescrisă şi, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 572 din 30 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva sentinţei civile nr. 3433 din 25.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul A.; a schimbat, în parte, sentinţa civilă atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind contravaloare lipsă folosinţă ce se va acumula în continuare până la data predării efective; a respins capătul de cerere privind daunele morale şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, obligând intimatul la plata cheltuielilor de judecată, 1237,41 RON, către apelantă.

4. Decizia instanţei de recurs în primul ciclu procesual

Împotriva deciziei civile nr. 572 din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs, cererea de recurs fiind întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1620 din 23 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 572 din 30 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă la data de 04.11.2022, sub nr. x/2018.

5. Decizia instanţei de apel în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 151 din 3 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în limitele casării şi ale trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, împotriva sentinţei civile nr. 3433 din 25.11.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., sub aspectul soluţiei primei instanţe de obligare a pârâtului la plata către reclamant a sumei de 24.267,95 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 şi 31.03.2019.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei de recuperare a cheltuielilor de judecată aferente etapei apelului prin raportare la soluţia primei instanţe de obligare a pârâtului la plata către reclamant a sumei de 24.267,95 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua plaţii reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 09.05.2015 şi 31.03.2019, precum şi a cheltuielilor de judecată aferente etapei recursului.

II. Recursul

Împotriva deciziei civile nr. 151 din 3 februarie 2023, pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii cu reţinerea cauzei şi, în rejudecare după casare, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Detaliind, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la interpretarea contractelor, contractul de mandat şi cele prevăzute de Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea A.N.L., în accepţiunea recurentei, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Evocând (parţial) anumite considerente din decizia atacată, recurenta a susţinut că instanţa a calificat obligaţia A.N.L. drept o obligaţie de rezultat, fără a indica temeiul de drept din C. civ. din 1864 pentru care operează această calificare, astfel încât, în opinia recurentei, instanţa a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, fără să explice de ce o obligaţie derivată dintr-un contract de mandat, de natură să genereze obligaţii de mijloace, nu s-ar regăsi în prezenta cauză, câtă vreme mandatarul acţionează în numele şi pe seama mandantului său, utilizând priceperea sa şi diligente în vederea atingerii obiectivului propus.

Pe de altă parte, a mai învederat că orice altă calificare a raporturilor juridice intervenite între părţi, în afara celei de contract de mandat, de către instanţa de apel, este pronunţată cu încălcarea prevederilor legale.

Mai mult, arată că articolul 1 al contractului de mandat, enunţat şi de către instanţa de apel, prevede în mod explicit faptul că obligaţia A.N.L. este "de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor".

Faţă de această prevedere expresă din contractul de mandat, recurenta apreciază că raţionamentul instanţei de apel este eronat întrucât, deşi dispoziţiile art. 977 C. civ. din 1864 prevăd că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor, aceasta nu îndrituieşte instanţa să interpreteze orice fel de contract după cum consideră de cuviinţă.

Totodată, arată că regulile interpretării contractelor au fost stabilite de către legiuitor pentru situaţiile în care prevederile contractuale vizate de o acţiune litigioasă sunt neclare, ambigue, nu şi în cazul în care acestea sunt stabilite în mod explicit, ca în cazul de faţă.

În acelaşi sens, mai arată că, deşi instanţa face trimitere şi la dispoziţiile art. 982 din acelaşi C. civ. de la 1864, care prevăd că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg, instanţa de apel ignoră prevederile art. 983 din acelaşi cod, potrivit cărora "în caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în folosul celui care se obligă".

În continuare, recurenta susţine că cele două reguli de interpretare trebuie aplicate coroborat, ceea ce duce la concluzia că deşi clauzele se interpretează unele prin altele, acestea trebuie coroborate.

Aşadar, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel a considerat în mod eronat că prevederile contractului de mandat necesită aplicarea regulilor de interpretare a contractelor într-un mod individual, contrar celor solicitate de A.N.L., limitându-se, totodată, în mod greşit la aplicarea parţială a acestora şi ignorând regula conform căreia în cazul în care există îndoială asupra clauzelor contractuale, acestea se aplică în favoarea persoanei care se obligă.

Totodată, a mai susţinut că sunt confuze considerentele instanţei de apel referitor la acest aspect, în opinia recurentei fiind imposibil a determina raţiunea aplicării şi interpretării corecte a dispoziţiilor privind interpretarea convenţiilor.

De asemenea, reiterează faptul că prevederile contractului de mandat sunt clare sub aspectul obligaţiilor asumate, acestea fiind de diligentă şi nu de rezultat, în accepţiunea recurentei, nefiind în situaţia de a se proceda la aplicarea regulilor de interpretare a contractului în ceea ce priveşte aceste obligaţii statuate în mod expres, în acest sens arătând că s-a exprimat şi literatura de specialitate.

În continuare, recurenta a învederat că un alt motiv de recurs vizează interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Evocând anumite considerente din decizia atacată, recurenta a arătat că instanţa de apel şi-a justificat raţionamentul printr-o extensie nepermisă la dispoziţii legale ce privesc înfiinţarea A.N.L., dispoziţii care, în accepţiunea recurentei, nu au nicio influenţă şi nicio legătură cu obligaţiile asumate de către A.N.L. prin contractul de mandat, instanţa făcând complet abstracţie de obligaţiile asumate de către A.N.L. prin contractul menţionat. Astfel, recurenta susţine că, deşi statutul său organic, funcţional prevede anumite "atribuţii", acest fapt nu generează în sarcina sa, în mod necesar, obligaţiile ce s-ar circumscrie acestora, astfel cum încearcă să acrediteze instanţa de apel. În plus, învederează că existenţa acestor "atribuţii" nu poate influenţa calificarea juridică a unui anumit contract pe care A.N.L. îl încheie.

Considerând că doar contractul poate fi faptul generator de obligaţii în sarcina sa, acesta fiind cauza juridică a acţiunii reclamanţilor şi, susţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel a încălcat limitele învestirii instanţei.

Mai mult, evocând şi alte considerente din decizia atacată, recurenta a susţinut că, prin acelaşi raţionament eronat şi aceeaşi modalitate nelegală de raportare la dispoziţii legale ce nu au legătură cu contractul de mandat vizat de prezenta cauză, instanţa de apel a procedat la instituirea în sarcina A.N.L. şi a unor obligaţii de realizare a unor lucrări de infrastructură şi utilităţi, de viabilizare a terenurilor, cu toate că nu şi-a asumat astfel de obligaţii prin contractul de mandat.

Astfel, în accepţiunea recurentei, instanţa de apel a citat unele texte legale ce privesc funcţionarea A.N.L. şi a conchis în sensul că A.N.L. nu a respectat obligaţiile asumate în raport cu reclamantul, cu toate că aceste texte legale nu au stat la baza învestirii instanţei de fond şi nici nu pot fi deduse din contractul de mandat pe care au fost întemeiate pretenţiile reclamanţilor.

Recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât soluţia este întemeiată pe dispoziţii străine de contractul de mandat - raport juridic existent între părţile din prezenta cauză, cu depăşirea limitelor învestirii şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii de drept material şi procesual.

În acest sens, arată că Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe şi Normele de aplicare a legii menţionate privesc modul de înfiinţare şi funcţionare a A.N.L. în general, fără a putea fi raportate la fiecare contract încheiat de A.N.L. sau peste prevederile acelui contract.

În continuare, arată că, pentru edificarea unei locuinţe în cadrul programului de credit ipotecar, beneficiarii persoane fizice, asemenea reclamantului, au încheiat contracte de mandat cu A.N.L., contracte de construire cu firmele de construcţii, contracte de credit şi contracte de ipotecă cu băncile finanţatoare pentru asigurarea fondurilor necesare finanţării construcţiilor.

Totodată, a mai precizat că proiectul de realizare a cartierului Henri Coandă este unul guvernamental, care nu include şi programul Locuinţe pentru tineri destinate închirierii, accesat la cererea expresă a reclamantului, în cadrul căruia acesta a beneficiat de mai multe facilităţi, precum teren gratuit, condiţii de creditare avantajoase, preţ mic la construire pe metru pătrat, în acest sens recurenta arătând ceea ce Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea A.N.L. prevede la art. 3 alin. (5).

A mai arătat că, la 06.05.2004, între Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, S.C. Proiect S.A., Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. B. S.A. şi S.C. C. a fost semnată Convenţia nr. MM 1909, prin care fiecare parte s-a angajat la îndeplinirea anumitor obligaţii stabilite şi agreate de comun acord la momentul semnării acesteia.

Astfel, în accepţiunea recurentei, potrivit art. 3 alin. (5) din Legea nr. 152/1998, obligaţia legală a A.N.L. era de a încheia convenţii/contracte cu autorităţile administraţiei locale pentru realizarea de utilităţi şi dotări urbane, nu de a le realiza sau finanţa din fonduri proprii.

Mai mult, învederând că obligaţiile concrete ale A.N.L. reies din raportul juridic cu intimatul-reclamant, respectiv din contractul de mandat încheiat, recurenta a susţinut că instanţa a încălcat principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia: "convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante", întrucât nu se pot contopi obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar, nu se pot transfera obligaţiile din sarcina unuia în sarcina celuilalt după cum pare sau nu mai favorabil, la fel cum extinderea sau restrângerea limitelor mandatului acordat expres, în scris, de intimat şi acceptat în acelaşi mod de mandatar, nu se poate "deduce" sau nu se poate prezuma.

Prin urmare, recurenta a susţinut ca fiind greşit raţionamentul instanţei, în sensul că obligaţiile asumate de către A.N.L. prin semnarea oricărui contract, de orice natură, nu au relevanţă, întrucât, oricum, acestea sunt stabilite cu titlu general prin legea şi regulamentul de înfiinţare şi funcţionare al A.N.L.

De asemenea, a reiterat că în contractul de mandat este prevăzută clar obligaţia A.N.L. de "a urmări" executarea şi finalizarea lucrărilor, ceea ce presupune o obligaţie de diligenţă, iar nu de rezultat.

Totodată, a învederat că, potrivit Legii nr. 152/1998 şi H.G. nr. 862/2001, A.N.L. nu are prerogativa legală să asigure finanţarea şi executarea lucrărilor de construcţii şi utilităţi pentru niciunul din amplasamentele pe care se derulează programele sale, prin urmare nici pentru cartierul Henri Coandă, A.N.L., nefiind nici dezvoltator şi coordonator al programului de construcţii la nivel naţional atât timp cât există dezvoltatori privaţi sau construcţii în regie proprie.

De asemenea, a învederat că nefinalizarea la termen a locuinţei şi a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea A.N.L. în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii, în opinia recurentei, A.N.L. neputând fi răspunzătoare pentru acţiunile sau inacţiunile autorităţilor şi societăţilor cu atribuţii în domeniu.

În continuare, recurenta a susţinut că, pe de altă parte, obiectul contractului nu se putea şi nu se poate realiza datorită inexistenţei finanţării lucrărilor, astfel încât, fără îndeplinirea obligaţiei intimatului, prevăzută la art. 5 din mandat, în accepţiunea recurentei, este imposibilă executarea lucrărilor la imobil şi, implicit, îndeplinirea obligaţiei A.N.L. prevăzută la art. 4 din mandat, de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, recurenta învederând că acesta este motivul real pentru care imobilul reclamantului nu este finalizat, fiind exclusiv culpa acestuia.

Aşadar, subliniind că antrenarea răspunderii contractuale a A.N.L. s-a făcut cu ignorarea clauzelor contractului de mandat şi a obligaţiilor asumate de intimat, recurenta susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, având în vedere obligarea sa la plata unor sume pentru perioada 2015-2019, perioadă pentru care nu a existat finanţare (resursele financiare necesare finalizării locuinţei nemaifiind asigurate de beneficiarul - reclamant din 30.06.2011).

În aceste condiţii, recurenta arată că momentul predării efective a locuinţei la cheie poate fi amânat la nesfârşit de către reclamant, convenabilă fiind încasarea, în acelaşi timp, a unor sume cu titlu de prejudiciu cauzat de lipsa de folosinţă a imobilului, lipsa finanţării fiind determinată de atitudinea subiectivă a reclamantului, momentul activării creditului depinzând exclusiv de îndeplinirea de către acesta a unor obligaţii financiare faţă de bancă.

Cu toate acestea, recurenta învederează că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de mandat cu privire la asigurarea constructorilor, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

De asemenea, arată că neasigurarea în continuare a finanţării este contrară bunei-credinţe în executarea obligaţiilor, impusă de art. 970 din C. civ. de la 1864, mai ales în condiţiile în care reclamantul a obţinut deja obligarea A.N.L. la plata sumei de 24.267.95 euro (echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului aferentă perioadei 09.05.2015-31.03.2019.

Cu privire la utilităţi, recurenta învederează faptul că obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei sunt distincte de obligaţiile asumate de A.N.L., astfel încât aceste părţi au fost sau trebuie să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile independent de activitatea A.N.L., ale cărei obligaţii nu prezintă nicio relevanţă şi nicio influenţă asupra rezultatului asumat prin convenţie.

În continuare, recurenta a arătat că nu a fost niciodată mandatată să reprezinte reclamantul în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii sub acest aspect.

În acest sens, susţine că însăşi realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor privind utilităţile pe zona sectorului 1 Cartier Henri Coandă, unde se află şi imobilul reclamantului din prezenta cauză, dovedeşte faptul că această obligaţie revine Municipiului Bucureşti, şi nu A.N.L., aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel.

De asemenea, recurenta a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 1 din Hotărârea nr. 255/16.12.2010, prin care a fost aprobată transmiterea din administrarea Consiliului Local al Sectorului 1 în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti a terenurilor aferente locuinţelor care se construiesc prin credite ipotecare, prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, precizând, totodată, că, potrivit documentelor ce au fost depuse la dosarul cauzei, branşamentul la gaze este executat, aceste obligaţii revenind în sarcina operatorului de gaze C. Reţele.

Prin urmare, faţă de aspectele învederate, recurenta susţine că prevederile contractului de mandat nu pot fi completate, din punct de vedere al obligaţiilor, cu obligaţiile legale şi cu obligaţiile cuprinse în alte contracte/convenţii, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens.

Astfel, în opinia recurentei, simpla trimitere pe care părţile au facut-o în preambulul contractului de mandat la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 din C. civ. de la 1864.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, obligaţia pe care şi-a asumat-o prin contractul de mandat, respectiv aceea de a urmări execuţia lucrărilor, a fost îndeplinită, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Totodată, afirmă că soluţia instanţei de apel este eronată întrucât aceasta a apreciat în mod greşit caracterul obligaţiilor de diligentă asumate de A.N.L., considerând că acestea nu au fost suficiente în lipsa unui rezultat, însă, aşa cum a arătat, obligaţia A.N.L. nu este una de rezultat.

Astfel, recurenta arată că a procedat, în nenumărate rânduri, atât la notificarea, cât şi la somarea constructorilor, a efectuat demersuri pentru a cesiona contractul de antrepriză generală, tocmai în vederea realizării interesului major al reclamantului.

Prin urmare, susţine că nu are nicio altă posibilitate de a acţiona, fără a depăşi cadrul legal oferit de contractul de mandat, mai ales în condiţiile neasigurării finanţării de către intimatul-reclamant.

În continuare, recurenta arată că un alt motiv de nelegalitate este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel conţine considerente contradictorii.

Detaliind, recurenta susţine caracterul confuz şi contradictoriu al considerentelor instanţei de apel întrucât, pe de o parte, aceasta stabileşte faptul că A.N.L. ar fi responsabilă în baza dispoziţiilor legale ce guvernează înfiinţarea A.N.L., pentru ca, ulterior, să considere că, de fapt, aceasta este responsabilă în baza contractului de mandat, însă prin raportare la dispoziţii străine de acesta.

Astfel, arată că, iniţial, instanţa a constatat că, potrivit prevederilor contractului de mandat, obligaţiile A.N.L. sunt de rezultat prin raportare la faptul că A.N.L. s-a obligat să asigure finalizarea cu un alt antreprenor, în cazul în care antreprenorul general este in imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui (paragraful 4 pagina 41 a hotărârii), obligaţie pe care recurenta arată că a îndeplinit-o.

Însă, cu toate că şi-a îndeplinit obligaţia de a înlocui antreprenorul general aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările, conform raţionamentului instanţei, A.N.L. ar fi trebuit să se substituie constructorului şi autorităţilor responsabile de asigurarea utilităţilor pentru a se putea considera că şi-a îndeplinit obligaţia de a urmări finalizarea lucrărilor. În plus, instanţa a considerat ca fiind lipsită de interes susţinerea privind neasigurarea finanţării de către intimat pentru plata lucrărilor la imobilul acestuia.

Astfel, cu toate că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în contractul de mandat, de a înlocui constructorul în vederea finalizării imobilului, instanţa de apel a considerat că nu a fost suficient acest demers.

Mai mult, arată că, deşi instanţa a stabilit că obligaţiile A.N.L. ar fi de rezultat, ulterior reţine că "în executarea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, nu a acţionat după tiparul abstract al unei persoane prudente şi diligente, aceasta nu a justificat în mod dovedit pasivitatea sa în legătură cu obligaţiile asumate prin contractul de mandat, mai ales în raport de mijloacele pe care le avea la îndemână pentru a-şi executa mandatul primit."

Astfel, în accepţiunea recurentei, iniţial, instanţa a calificat obligaţiile A.N.L. ca fiind de rezultat, pentru ca, ulterior, în contradictoriu cu propriul raţionament, să procedeze la analizarea îndeplinirii acestora prin raportare la obligaţiile de diligenţă.

În continuare, recurenta învederează că, deşi instanţa stabileşte faptul că A.N.L. este vinovată de o presupusă pasivitate, ulterior, analizând demersurile efectuate (notificări, somaţii, înlocuirea antreprenorului general, chemarea în judecată a Consiliului Local Sectorul 1 şi a Municipiului Bucureşti pentru obligarea îndeplinirii obligaţiilor privind cartierul Henri Coandă), ajunge la concluzia că toate demersurile A.N.L. nu sunt suficiente.

În ceea ce priveşte stabilirea unei fapte ilicite şi a vinovăţiei în sarcina A.N.L. sub aspectul neîndeplinirii demersurilor necesare finalizării cartierului Henri Coandă raportat la decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, recurenta susţine că hotărârea este nelegală întrucât prin această decizie s-a analizat o situaţie particulară (obiectul acţiunii fiind "refuzul ANL de a întreprinde toate măsurile administrative"), nefiind analizată chestiunea de drept, decizia fiind pronunţată de o instanţă de contencios administrativ într-un dosar în care s-a calificat raportul juridic reclamant-A.N.L. ca aparţinând contenciosului administrativ, hotărârea fiind pronunţată pe baza probelor administrate în acea situaţie.

Prin urmare, consideră că hotărârea este nelegală întrucât instanţa a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor Deciziei 5197/25.04.2013 în urma unei erori de interpretare a motivării acesteia.

Astfel, arată că, în decizia mai sus menţionată, Î.C.CJ. a constatat "refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental Cartier Henri Coanda, incluzând imobilul de pe lotul 403", însă, în prezenta cauză, instanţa de apel a considerat că "finalizarea programului guvernamental" este acelaşi lucru cu "finalizarea lucrărilor de construire". Or, în accepţiunea recurentei, cele două noţiuni au semnificaţii şi implicaţii diferite întrucât, dacă sintagma "finalizarea unui program guvernamental" se referă la modul de derulare a programului ce vizează cartierul Henri Coanda şi care presupune o serie de măsuri administrative ce pot fi luate de A.N.L., sintagma "finalizarea lucrărilor de construire" presupune o acţiune concretă de a construi un imobil, însă, în opinia recurentei, această interpretare nu poate fi validată în condiţiile în care debitorul obligaţiei de construire şi predare a imobilului este constructorul (conform contractului de construire - art. 8 şi art. 10), iar contravaloarea lucrărilor executate este încasată tot de constructor.

Pe de altă parte, arată că soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2011, având reclamant pe D., vizează exclusiv lotul acestui beneficiar şi nu toate loturile din Cartierul Henri Coanda, întrucât cererea de chemare în judecată a fost promovată doar de acesta, şi nu de toţi beneficiarii din cartierul Henri Coanda, hotărârea fiind opozabilă doar acestuia.

Astfel, în accepţiunea recurentei, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel nu face decât să confere putere şi calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătoreşti în care poate exista un element de asemănare, ignorând, însă, realitatea faptică, care este diferită în fiecare dosar în parte. Or, în dreptul românesc, practica judiciară nu este izvor de drept.

Prin urmare, autoarea prezentului demers judiciar consideră ca nu poate fi primită argumentaţia instanţei cu privire la dezlegările din deciziile reţinute, în ceea ce priveşte îndeplinirea răspunderii civile contractuale în sarcina A.N.L., în condiţiile în care, în cauza judecată de instanţa de contencios, nu a fost analizat modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate de Agenţie prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale care îi revin. De asemenea, a mai precizat că reclamanţii din cauzele respective nu sunt şi reclamanţii din prezenta cauză.

Pe de altă parte, mai arată că, în hotărârea al cărei efect pozitiv a fost reţinut în prezenta cauză, obligaţiile pe care le-a reţinut instanţa de contencios administrativ sunt de diligenţă - demersuri, contrar celor statuate de instanţa de apel, potrivit căreia obligaţiile A.N.L. sunt de rezultat, recurenta susţinând că există o contradicţie în acest sens.

Astfel, consideră că, în acest caz, criticile se impun a fi analizate din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a efectului pozitiv al lucrului judecat, nemotivarea hotărârii şi motive străine de natura cauzei din alte hotărâri.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi pe dispoziţiile legale invocate în cadrul memoriului de recurs.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 24.08.2023, sub nr. x/2018.

Apărarea formulată în cauză

La 26 septembrie 2023, intimatul-reclamant A., prin avocat (cu delegaţie la dosar- f.31, dosar recurs) a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune şi dovezi în acest sens.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de dispoziţiile art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început la data de 09.05.2018, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 23 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 26 martie 2024, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 28 mai 2024, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul, constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succedă:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care şi-a întemeiat recurenta-pârâtă primul motiv de recurs invocat, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanţa de apel a recurs la texte de lege aplicabile speţei, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greşit ori le-a ignorat, deşi aveau incidenţă în cauză.

Printr-una dintre criticile de recurs formulate în cadrul acestui motiv de casare, recurenta-pârâtă deduce controlului de legalitate al deciziei din apel modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a raportului juridic de mandat, a naturii obligaţiilor asumate de mandatară şi a modului de îndeplinire a acestora, recurenta-pârâtă susţinând, în esenţă, că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că părţile au încheiat un contract de mandat guvernat de dispoziţiile C. civ. de la 1864, precum şi de dispoziţiile Legii nr. 152/2008, lege specială prin care a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu scopul dezvoltării construcţiei de locuinţe la nivel naţional, de a îmbina mecanisme financiare şi a atrage şi administra resurse pentru construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea şi extinderea unor locuinţe, inclusiv pentru cele exploatate în regim de închiriere. De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

Conform dispoziţiilor legale menţionate, Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale, după cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Obligaţiile recurentei nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context, prin contractul de mandat încheiat cu intimatul-reclamant în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a fost împuternicită exclusiv să efectueze unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, acest contract fiind un act juridic complex, cuprinzând şi clauze nespecifice mandatului, în modalitatea reglementării sale de legislaţia în vigoare la momentul încheierii lui.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat, mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicit de mandant (intimatul-reclamant), să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire-obţinute de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că recurenta a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire, în speţă, a locuinţei, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite.

Prin urmare, rolul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în realizarea cartierului de locuinţe din care face parte imobilul ce trebuia predat intimatului-reclamant nu a fost acela al unui simplu mandatar, ale cărui obligaţii să se rezume la cele prevăzute de lege pentru un simplu contract de mandat, întrucât, într-o asemenea interpretare, s-ar nega însuşi scopul Legii nr. 152/2008, în temeiul căreia recurenta-pârâtă are raporturi juridice cu alţi participanţi la realizarea proiectului imobiliar, precum proiectantul şi antreprenorul general, convenţiile încheiate cu aceştia fiind interdependente, completându-se reciproc.

Dimpotrivă, în temeiul contractului de mandat, recurenta trebuie să acţioneze ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

În consecinţă, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi în mod corespunzător a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru felul în care şi-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 C. civ. de la 1864 şi art. 381 Codul comercial de la 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecăţii este un act juridic complex, prin care intimatul-reclamant a împuternicit-o pe recurenta-pârâtă să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În aceste circumstanţe, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentei-pârâte potrivit cărora şi-a asumat doar obligaţia de a depune toate diligenţele necesare obţinerii rezultatului, constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei, fără a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire, respectiv executarea construcţiei.

Interpretarea dată de instanţa de apel obligaţiilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe a avut în vedere caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă, precum şi faptul că, faţă de menţiunea din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul se completează cu normele legale incidente, respectiv Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, Înalta Curte reţine, în ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, că, potrivit art. 1 al acestuia, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind, dincolo de orice echivoc, că recurenta se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, predarea "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat.

Pornind de la contractul de mandat în speţă, perfectat în baza prevederilor din Legea nr. 152/1998 şi reţinând că recurenta-pârâtă nu şi-a asumat o obligaţie simplă, ci una cu caracter complex, instanţa de apel a examinat întocmai contextul încheierii acestuia spre a identifica conţinutul şi limitele lui. Astfel, au fost justificate cu rigoare considerentele potrivit cărora obligaţiile născute în puterea contractului de mandat, potrivit art. 1539 C. civ., sunt subordonate scopului executării contractului şi trebuie evaluate în ansamblul cauzal specific.

În acest sens, s-a arătat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în puterea Legii nr. 152/1998, a încheiat o serie de angajamente juridice în perioada 2003-2004, în scopul realizării ansamblului de locuinţe Henri Coandă, anterior încheierii contractului de mandat, în considerarea cărora beneficiarii, la rândul lor, au intrat în proiectul iniţiat de recurenta-pârâtă şi care au reprezentat pentru intimatul-reclamant contextul concret al încheierii contractului şi garanţia că această entitate are mijloacele adecvate atingerii obiectivului urmărit, concretizat la art. 1-13 din contract.

Totodată, a identificat atribuţiile concrete ale Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în cadrul proiectului imobiliar Henri Coandă, stabilite, astfel cum s-a arătat, potrivit legii şi altor angajamente care, deşi erau extrinseci mandatului, au legitimat Agenţia faţă de beneficiari ca fiind singura autoritate care avea competenţa şi atribuţiile de a angaja atingerea scopului prefigurat prin mandat. Numai în considerarea acestora - dată fiind împrejurarea că recurenta-pârâtă era singura persoană juridică publică cu atribuţii în atragerea şi coordonarea resurselor de finanţare în domeniul investiţilor imobiliare cu destinaţia urmărită de contractanţi, în angajarea relaţiilor economice cu constructorii, furnizorii de utilităţi şi putea colabora eficace cu celelalte autorităţi ale statului - beneficiarii proiectului, între care şi intimatul-reclamant, au intrat în relaţia juridică de mandat, bazându-se pe îndeplinirea de către Agenţie a misiunii declarate.

Enumerarea tuturor acţiunilor pe care trebuia şi putea să le execute Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu era necesar a fi fost făcută expres în contractul de mandat, fiind înţeleasă din scopul declarat al contractului; ele erau cunoscute părţilor contractante din contractul de mandat şi preexistau, fiind stabilite într-un cadru normativ precis identificat în apel, iar pârâta şi-a asumat executarea tuturor acestor demersuri.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei la cheie, prin nerealizarea reţelei de utilităţi, deşi a deţinut toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare analizării şi constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Împrejurarea că există autorităţi locale şi societăţi comerciale care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane, în baza convenţiei nr. MM 1909/2004, nu înlătură răspunderea recurentei-pârâte, în contextul în care ei îi revin obligaţii legale şi contractuale multiple în ce priveşte realizarea ansamblului de locuinţe din Cartierul Henri Coandă, inclusiv sub aspectul urmăririi, coordonării şi corelării activităţii tuturor entităţilor implicate în realizarea proiectului; de altfel, faptele terţilor, constând în neîndeplinirea unor obligaţii care le reveneau, potrivit contractelor încheiate cu recurenta-pârâtă, nu o exonerează pe aceasta, în condiţiile în care răspunde în faţa beneficiarilor de locuinţe pentru nerealizarea proiectului imobiliar, al cărui coordonator şi dezvoltator este, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998.

Aşadar, recurenta-pârâtă nu se poate prevala de o eventuală exonerare a răspunderii, invocând culpa celorlalţi semnatari ai convenţiei în executarea propriilor obligaţii.

Susţinerile recurentei-pârâte referitoare la diligenţele depuse pe lângă constructor şi autorităţile locale, inclusiv promovarea unor acţiuni în justiţie împotriva unor părţi semnatare ale convenţiei nr. MM 1909/2004, sunt lipsite de relevanţă, în condiţiile în care obligaţiile de rezultat ce intră în conţinutul raportului juridic dintre părţi nu au fost îndeplinite, în timp ce stadiul de îndeplinire în concret a acestor obligaţii şi existenţa culpei A.N.L. sunt chestiuni de fapt, ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din această perspectivă, sunt nefondate.

Neîntemeiată este şi critica potrivit căreia instanţa de apel a calificat obligaţia recurentei ca fiind de rezultat fără a indica prevederea legală incidentă. Din cuprinsul deciziei recurate reiese că instanţa de apel şi-a argumentat soluţia prin raportare la conţinutul contractului şi la probele administrate, astfel că neindicarea unei anumite dispoziţii legale nu poate constitui un viciu de nelegalitate, atât timp cât raţionamentul instanţei este lămuritor şi transparent.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel nu a conferit contractului încheiat între părţi o altă natură juridică decât cea de mandat. Interpretând clauzele acestei convenţii, intenţia reală a părţilor, dedusă şi din raporturile juridice complexe în care acestea s-au regăsit, instanţa de apel a ajuns la concluzia că obligaţia asumată de recurenta-pârâtă este una de rezultat, iar nu de mjloace.

A mai invocat recurenta-pârâtă nesocotirea prevederilor legale privind interpretarea contractelor. Şi această critică este neîntemeiată, în contextul în care din considerentele deciziei recurate reiese că instanţa de apel chiar a aplicat normele privind interpretarea contractului, analizând amănunţit conţinutul clauzelor contractuale şi identificând, în mod argumentat, intenţia reală a părţilor. Simpla divergenţă între soluţia şi argumentele instanţei de apel şi opinia recurentei nu poate constitui motiv de casare. Iar cât priveşte prevederile art. 983 din C. civ. de la 1864, invocate de către recurentă, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care instanţa de apel a socotit că se poate deduce, pe baza clauzelor contractuale, intenţia reală a părţilor şi natura juridică a obligaţiilor asumate de către recurentă, nu mai era necesară aplicarea acestui text legal, care oferă un criteriu subsidiar de interpretare, aplicabil doar în caz de îndoială asupra clauzei contractuale.

O altă critică se referă la încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1 din Legea nr. 152/1998. Şi această critică este nefondată, din cuprinsul deciziei atacate reieşind că instanţa de apel a interpretat contractul şi probele în lumina acestor prevederi legale, ce vizează chiar activitatea recurentei-reclamante fiind, astfel, relevante în cauză.

În acest context, se impune a se arăta că este nefondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi depăşit limitele învestirii. Instanţa s-a pronunţat în cadrul procesual trasat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, interpretând probatoriul administrat şi făcând aplicarea prevederilor legale incidente, din considerentele deciziei recurate reieşind, dincolo de orice îndoială, că izvorul obligaţiei recurentei-pârâte a fost considerat a fi contractul de mandat.

Deopotrivă, nu a fost nesocotit nici art. 969 din C. civ. de la 1864. Dimpotrivă, instanţa de apel a făcut aplicarea acestui text legal în pricina de faţă, calificând natura juridică a obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă prin raportare la conţinutul contractului de mandat şi la prevederile Legii nr. 152/1998, nefiind contopite obligaţiile asumate de constructor cu cele asumate de mandatar, astfel cum în mod eronat susţine recurenta.

Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia culpa nefinalizării locuinţei ar aparţine intimatului-reclamant, care nu a asigurat finanţarea. Acest aspect a fost deja tranşat prin decizia de recurs pronunţată în primul ciclu procesual, respectiv prin decizia nr. 1620 din 23 iunie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în cuprinsul căreia s-a menţionat că este nefondată critica recurentei-pârâte privind greşita interpretare a instanţei de apel vizând lipsa asigurării finanţării necesare pentru derularea proiectului. S-a reţinut în mod expres prin decizia menţionată că "nu pot fi reţinute argumentele recurentei-pârâte, întrucât reclamantul şi-a executat obligaţia de a asigura resursele financiare necesare edificării construcţiei până la data convenită de părţi pentru finalizarea acesteia, iar prelungirea executării lucrărilor dincolo de termenul contractual şi imposibilitatea finanţării peste acest termen au fost determinate de conduita pârâtei."

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei- Înalta Curte reţine următoarele:

Din perspectiva celei de-a doua teze a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că decizia recurată nu conţine motive contradictorii, în sensul arătat de recurentă.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de "proces echitabil" presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, în fapt şi în drept, atât prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât şi prin prisma jurisprudenţei C.E.D.O., iar cele reţinute în motivarea acesteia nu sunt contradictorii, cum nefondat pretinde recurenta- pârâtă, ci ele explică raţionamentul avut în vedere de către instanţă şi converg către soluţia adoptată prin dispozitiv.

De altfel, se constată că nemulţumirea recurentei valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezidă din faptul că instanţa de apel ar fi motivat contradictoriu natura obligaţiilor asumate de către părţi prin contractul de mandat. Or, nu pot fi reţinute aceste susţineri, considerentele deciziei recurate nefiind în opoziţie. Instanţa de apel a analizat conţinutul contractului de mandat prin raportare şi la prevederile legale relevante, ceea ce nu poate fi echivalat cu un raţionament contradictoriu. Totodată, natura obligaţiilor asumate de către recurentă a fost pe deplin şi lămuritor analizată de către instanţa de apel, critica privind caracterul confuz şi contradictoriu al considerentelor fiind nefondată.

În realitate, prin intermediul acestei critici, recurenta-pârâtă aduce în discuţie aspecte de temeinicie, care însă nu pot forma obiectul controlului instanţei de recurs, neputând fi subsumate cazurilor de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În fine, Înalta Curte va înlătura, ca nefondată şi ultima critică din finalul memoriului de recurs, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 5197/25.04.2013.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei instanţei de apel, s-a făcut o corectă delimitare între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care implică o identitate de părţi între cele două litigii în discuţie, şi opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, ce priveşte efectele faţă de terţi, traduse prin recunoaşterea existenţei actului jurisdicţional în ordinea juridică. Instanţa de apel nu a asociat hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2011 efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care ar fi pus pârâta în imposibilitate de a face dovada contrară celor reţinute, ci a valorificat efectul de opozabilitate, reţinând, în mod expres, că acesteia i se opun "cu titlu de fapt aspectele reţinute prin decizia nr. 5197/25.04.2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011".

De altfel, instanţa de apel a analizat pe larg toate condiţiile angajării răspunderii civile contractuale în sarcina pârâtei, analiză care ar fi fost, parţial, de prisos, cel puţin în privinţa condiţiei referitoare la neexecutarea obligaţiei asumate, în ipoteza în care se reţinea efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Prin urmare, şi acest motiv de casare se dovedeşte a fi nefondat.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va înlătura motivele de casare invocate de recurenta-pârâtă, cu consecinţa respingerii prezentului recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.

În ce priveşte cererea formulată de intimatul-reclamant A. prin cuprinsul întâmpinării, privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte constată că nu este întemeiată, urmând a fi respinsă, având în vedere că intimatul nu a depus dovezi care să ateste efectuarea acestora în recurs, astfel cum dispune art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 151 din 3 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea formulată de intimatul-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2024.