Service contract debt appeal dismissed; limitazione period runs from reception not invoice issuance

Şedinţa publică din data de 28 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 520 din 16.01.2012 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. x/2011 s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prescrisă; nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanţe egale în grad, conform art. 297 alin. 3, (1), (4), constatându-se că prima instanţă în mod greşit a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului.

Prin întâmpinare, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea apelului ca netemeinic şi nelegal, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea nr. 19/A/LP din 03.05.2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, a fost scoasă cauza de pe rolul secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Timiş şi s-a dispus înaintarea dosarului, având ca obiect apelul formulat de apelantul reclamant A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 520/16.01.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L., Tribunalului Bihor, spre soluţionare.

Prin decizia nr. 15/A/COM/2012 din 15.10.2012 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2011, s-a admis apelul declarat de apelanta A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 520/16.01.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus anularea sentinţei civile nr. 520/16.01.2012, pronunţată de Judecătoria Timişoara şi s-a reţinut cauza spre rejudecare în primă instanţă, de către Tribunalul Bihor.

Prin încheierea din 24.04.2013, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2012, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune a reclamantei A. S.R.L., invocată de pârâta B. S.R.L..

La termenul de judecată din 12.06.2013, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de strămutare a cauzei la o altă instanţă egală în grad.

Prin încheierea nr. 2392 din data de 13 iunie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a admis cererea de strămutare a pricinii ce formează obiectul dosarului nr. x/2012, judecata cauzei fiind strămutată la Tribunalul Arad, cu păstrarea actelor îndeplinite în cauză.

Prin încheierea din 26.06.2013 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia comercială şi contencios administrativ, s-a dispus trimiterea întregului dosar înregistrat pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2012, la Tribunalul Arad în vederea soluţionării pricinii.

Prin sentinţa civilă nr. 210/25.10.2023, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2012, a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect pretenţii. Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 156.353,27 RON cu titlu de debit restant conform contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2007, la care se vor adăuga penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 22.01.2009 şi până la data 21.09.2011. S-a stabilit onorariul definitiv cuvenit experţilor C., D. şi E. la suma de 15.000 RON pentru fiecare expert în parte. Reclamanta a fost obligată la plata diferenţei onorariilor experţilor în cuantum total de 33.000 RON, respectiv câte 11.000 RON pentru fiecare expert. Pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 26.874,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a constatat că între reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de executant, şi pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. x din 10.01.2007, având ca obiect "lucrări de reparaţii capitale la B.", lucrări cuprinse în devizul anexat contractului, respectiv anexa 1, cuprinzând preţuri unitare la manoperă, şi anexa 2, cuprinzând preţuri unitare cu tot cu material.

Conform devizului anexat la contract, oferta pentru lucrările de amenajare la B. se ridica la suma de 85.858,93 euro fără TVA.

La momentul încheierii contractului de prestări servicii, părţile au avut în vedere amenajarea spaţiului prin schimbarea destinaţiei acestuia din locuinţă în restaurant, păstrând regimul de înălţime, adică parter în zona restaurantului şi amenajarea unei terase în curtea interioară şi deasupra spaţiilor cu altă destinaţie din spatele clădirii. În acest sens, a fost întocmit proiectul tehnic nr. 30/2006 şi s-a obţinut autorizaţia de construire nr. x/11.01.2007, în baza căreia reclamanta a început execuţia lucrărilor.

Din susţinerile părţilor coroborate cu declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, pe parcursul derulării raporturilor dintre părţi s-a hotărât schimbarea proiectului tehnic, respectiv extinderea restaurantului prin adăugarea unui etaj peste parter, sens în care s-a întocmit proiectul tehnic nr. 65/2006 prin care s-a modificat proiectul tehnic iniţial, acesta fiind întocmit în anul 2007, obţinându-se autorizaţia de construire nr. x din 04.06.2007, care prevedea o suprafaţă desfăşurată a edificiului de 530 mp, cu 155 mp mai mult decât cea prevăzută în autorizaţia iniţială .

Pârâta recunoaşte că a convenit cu reclamanta demararea lucrărilor de extindere a spaţiului conform noii înţelegeri, anterior obţinerii autorizaţiei de construire, în acest sens fiind încheiat între părţi actul adiţional la contract din data de 08.05.2007, privind lucrările care se vor executa, în valoare de 145.000 euro fără TVA, stabilindu-se că în acest preţ nu intră tâmplăria PVC etaj, amenajări interioare etaj, instalaţii sanitare şi electrice la lucrările nou executate.

La data de 15.07.2007, reclamanta întocmeşte un act olograf prin care se stabileşte că manopera pentru lucrările de la etaj, enumerate în cuprinsul actului, este în cuantum de 30.000 euro. Acest act nu poartă semnătura pârâtei, însă prin notele de şedinţă depuse la termenul de judecată din data de 01.10.2013 recunoaşte că această sumă a fost negociată de părţi, valoarea totală a contractului ajungând la suma de 175.000 euro.

Deşi nu s-a prevăzut în mod expres în contract, instanţa a constatat că, pe parcursul derulării raporturilor dintre părţi, executarea contractului de către reclamantă s-a realizat prin subcontractarea unor lucrări cu terţe persoane, aspect necontestat de pârâtă. De asemenea, deşi reclamanta s-a obligat la predarea unei lucrări "la cheie", pârâta a achiziţionat, la rândul său, o parte din materialele de construcţie şi a realizat în regie proprie o parte din lucrările de amenajare a spaţiului.

Pe parcursul derulării raporturilor dintre părţi, reclamanta a emis un număr de 6 facturi, x dintre ele, în valoare totală de 499.895,57 RON fără TVA (echivalentul sumei de 150.570,50 euro fără TVA), fiind achitate de pârâtă conform dovezilor depuse la dosar Judecătoria Timişoara.

Prin adresa înregistrată sub nr. x din data de 28.09.2007, reclamanta a notificat pârâtei terminarea lucrărilor de reamenajare a spaţiului din str. x, urmând ca părţile se facă recepţia lucrării. Întrucât pârâta nu a dat curs invitaţiei, reclamanta a considerat recepţia lucrării efectuată conform cap. 5 din contract, aspect adus la cunoştinţa pârâtei prin adresa nr. x/29.10.2007.

La data de 22.11.2007, reclamanta a emis factura nr. x/22.11.2007, în valoare de 279.137,5 fără TVA, reprezentând contravaloare situaţie de lucrări din 22.11.2007 privind restaurant B., conform contract nr. x/10.01.2007. Factura nu a fost achitată de pârâtă, fiind contestată de aceasta cu ocazia demarării prezentului litigiu de către reclamantă.

Potrivit susţinerilor pârâtei, aceasta şi-a îndeplinit integral obligaţiile faţă de reclamantă prin plăţile efectuate anterior emiterii ultimei facturi, în valoare de 499.895,57 RON fără TVA, scăzând din suma totală convenită cu reclamanta prin contract şi actele adiţionale valoarea lucrărilor realizate de aceasta în regie proprie sau cu alţi executanţi.

Instanţa a reţinut că raporturile dintre părţi s-au derulat în temeiul contractului iniţial şi al înţelegerii verbale dintre acestea, lucrările ce urmau a fi executate nefiind stabilite punctual prin contractul de prestări servicii. Dimpotrivă, prevederile art. 3 din contract stipulează că "dacă pe parcursul lucrării apar lucrări a căror manoperă nu a fost prevăzută în ofertare atunci pentru acestea se va negocia separat preţul unitar". Totodată, se prevede că anexa 2 la contract are rol orientativ în ceea ce priveşte preţul materialelor, acestea urmând a fi stabilite în particular cu beneficiarul pe fiecare categorie de lucrări (art. 3 din contract). La art. 7 din contract se prevede că "modificările ulterioare aduse proiectului conduc la costuri suplimentare".

S-a reţinut că raporturile dintre părţi s-au derulat prin emiterea facturilor de către prestator conform art. 4 din contract, urmate de plata acestora de către beneficiar, uneori cu depăşirea termenului stipulat în contract. În cuprinsul fiecărei facturi emise şi achitate de pârâtă se prevedea că aceasta reprezintă "contravaloare situaţii de lucrări amenajare restaurant B. conform contract", fără a avea anexat un deviz sau o situaţie de lucrări în care să se stabilească defalcat ce reprezintă preţul facturat. Chiar şi în aceste condiţii pârâta a semnat de primire şi a efectuat plata lucrărilor, aceasta fiind o practică statornicită între cei doi comercianţi.

Prin urmare, refuzul de plată a ultimei facturi nu exonerează automat pârâta de executarea obligaţiilor asumate prin contract, cu atât mai mult cu cât plăţile efectuate de aceasta nu acoperă valoarea totală a lucrărilor pe care pretinde pârâta că ar fi convenit-o cu reclamanta, respectiv de 175.000 euro.

Împrejurarea că, după încheierea contractului de prestări servicii, au intervenit modificări de amploare ale proiectului iniţial, rezultă nu numai din documentaţia tehnică care a stat la baza obţinerii unei noi autorizaţii de construire, dar şi din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. Astfel, martorul F. a declarat că primul proiect viza schimbarea şarpantei şi modificarea unor grupuri sanitare, la acel moment clădirea fiind prevăzută doar cu parter. Ulterior, însă, pârâta a dorit construirea unui etaj, ceea ce a necesitat realizarea fundaţiei clădirii, subturnări la pereţii exteriori şi demolarea acoperişului, în vreme ce proiectul iniţial presupunea doar realizarea unor stâlpi interiori. Potrivit susţinerilor martorului, pentru etajare s-a realizat o construcţie de tip casă în casă, lucru ce a presupus realizarea unei noi fundaţii pe lângă cea realizată iniţial, la care s-au adăugat stâlpii şi planşeul. Şi martorul G. confirmă că între părţi a existat înţelegerea de a construi un nou etaj, sens în care s-au efectuat lucrări la fundaţie şi a fost dat jos acoperişul, aceste lucrări începând anterior obţinerii noii autorizaţii de construire. Martorul atestă că pârâta a fost nevoită să contracteze un credit pentru amenajarea restaurantului în forma iniţială, plângându-i-se ulterior că este nevoită să ia un al doilea credit. Martorul cunoaşte de la pârâtă că valoarea lucrărilor ar fi ajuns la suma de 175.000 euro, din care pârâta a înţeles să scadă sumele reprezentând materialele achiziţionate de aceasta.

Faptul că unele materiale încorporate în lucrarea executată de reclamantă au fost achiziţionate pe cont propriu de pârâtă rezultă şi din declaraţia martorului H., care arată că, întrucât reprezentantul reclamantei nu avea disponibil bănesc, s-a înţeles cu pârâta ca preţul materialelor plătit de aceasta să fie scăzut din valoarea contractului, iar unele lucrări au fost realizate de alţi prestatori, în baza raporturilor juridice încheiate de pârâtă, cum ar fi montarea uşilor şi ferestrelor, scara interioară, o parte din instalaţia electrică. Mai arată martorul că, deşi înţelegerea părţilor a fost ca lucrările de construcţie să fie executate de reclamantă, a constatat ulterior că unele lucrări au fost realizate de persoane juridice subcontractate de reclamantă.

Având în vedere că în cauză se contestă de către pârâtă lucrările realizate de reclamantă la obiectivul restaurant B., cantitatea materialelor de construcţie folosite efectiv, calitatea lucrării şi valoarea totală a serviciilor prestate de reclamantă, în cauză s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare prin care să se stabilească, în concret, în ce au constat lucrările realizate la construcţie, care sunt costurile la care se ridică serviciile efectiv prestate de reclamantă, dacă obiecţiile privind calitatea lucrărilor sunt întemeiate, respectiv identificarea lucrărilor şi serviciilor realizate pe cont propriu de pârâtă.

Instanţa nu a ţinut seama de raportul de expertiză întocmit în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, apreciind că acesta are valoarea unei expertize extrajudiciare, fiind efectuat în cadrul unui dosar penal în care reclamanta nu a avut posibilitatea formulării de obiecţiuni, având calitatea de martor în procesul penal. Nici expertiza tehnică judiciară întocmită de experţii judiciari I. şi J. nu a fost luată în considerare la soluţionarea cauzei, întrucât ambii experţi sunt specializaţi în evaluarea proprietăţii imobiliare, or, câtă vreme se contestă existenţa unor anumite lucrări, a calităţii acestora, precum şi a cantităţii materialelor de construcţie folosite de reclamantă, se impunea şi participarea unor experţi în construcţii.

Pentru acest motiv, la soluţionarea cauzei, instanţa a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară nr. 209/22.03.2023, întocmit în cauză de trei experţi specializaţi în construcţii şi evaluarea proprietăţii imobiliare.

Astfel, potrivit concluziilor experţilor, valoarea totală a lucrărilor realizate de reclamantă la imobilul pârâtei se ridică la suma de 196.069,63 euro, fără TVA, sumă compusă din contravaloarea devizului de lucrări executate cu preţuri unitare pentru lucrări negociate de părţi conform anexelor 1 şi 2 la contract, în valoare de 111.421,61 RON, şi diferenţa de 82.648,02 euro reprezentând valoarea lucrărilor executate cu preţuri unitare necuprinse în devizul de lucrări negociate şi calculate de experţi conform Buletinului tehnic de preţuri în construcţii, ed. Matrix 2007. La stabilirea acestei sume, experţii au avut în vedere lucrările realizate în regie proprie sau cu alţi prestatori de către pârâta S.C. B. S.R.L., prevăzute în anexa 17 la raport. De asemenea, în calculul valorii lucrărilor realizate de reclamantă nu s-au inclus acele lucrări cu privire la care proiectantul, cu ocazia inspecţiei la faţa locului, a formulat obiecţiuni şi care au fost găsite pertinente de către experţi cu ocazia efectuării expertizei la faţa locului.

În drept, instanţa s-a raportat la dispoziţiile art. 969 C. civ. din 1864 (legea aplicabilă raportat la data încheierii contractului), reţinând că reclamanta este îndreptăţită la plata contravalorii lucrărilor executate de aceasta în temeiul convenţiei părţilor, în măsura în care realizarea a acestora a fost dovedită şi profită pârâtei. Pentru aceste motive şi ţinând seama de plăţile deja efectuate de pârâtă, s-a reţinut că aceasta mai are un debit restant în valoare de 43.499,13 euro, reprezentând 156.353,27 RON, la cursul de schimb de la data emiterii facturii (22.11.2007) de 3,5944 RON pentru 1 euro.

Având în vedere că raporturile juridice dintre părţi şi emiterea facturilor s-a realizat fără perceperea TVA, prin taxare inversă, deci valoarea pretenţiilor deduse judecăţii nu includ TVA, la stabilirea sumei datorate instanţa a avut în vedere valoarea lucrărilor efectuate, fără a include taxa pe valoare adăugată.

În vederea reparării integrale a prejudiciului produs reclamantei pentru neexecutarea la termen a obligaţiilor pecuniare, în temeiul art. 14 din contract, instanţa a obligat pârâta şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate asupra debitului restant începând cu data de 22.01.2009 şi până la data 21.09.2011, astfel cum a solicitat reclamanta prin cererea introductivă.

Pentru a decide astfel, instanţa a avut în vedere că, potrivit art. 11 din contract, dreptul la plata integrală a lucrării contractate şi executate se naşte în momentul semnării procesului-verbal de recepţie a lucrării, fapt ce atestă că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale faţă de beneficiar. Câtă vreme în cauză s-a stabilit, prin încheierea interlocutorie din data de 24.04.2013, pronunţată în dosarul x/2012 al Tribunalului Bihor (act de procedură păstrat de instanţa supremă cu ocazia strămutării cauzei), că recepţia lucrării s-a realizat la data de 22.01.2009, potrivit procesului-verbal de recepţie de la acea dată, rezultă că obligaţia pârâtei de plată integrală a lucrării s-a născut abia la această dată.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a stabilit onorariul definitiv cuvenit experţilor C., D. şi E. la suma de 45.000 RON, onorariu care nu a fost contestat de niciuna din părţi. Cum obligaţia plăţii onorariului a fost stabilită în sarcina reclamantei, care a făcut dovada achitării unui onorariu provizoriu de 4000 RON pentru fiecare expert, instanţa a obligat-o pe aceasta la plata diferenţei onorariilor experţilor în cuantum total de 33.000 RON, respectiv câte 11.000 RON pentru fiecare expert.

Raportat la soluţia pronunţată în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 vechiul C. proc. civ., instanţa a reţinut culpa procesuală a ambelor părţi în promovarea litigiului, motiv pentru care, raportat la proporţia în care au fost admise pretenţiile reclamantei, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 26.874,26 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 4374 RON reprezentând taxă judiciară de timbru calculată proporţional cu pretenţiile admise şi suma de 22.500 RON reprezentând jumătate din costul contraexpertizei suportat integral de reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel, în termen legal, atât reclamanta A. S.R.L., cât şi pârâta B. S.R.L..

La termenul de judecată din 13.02.2024, Curtea a respins excepţia de necompetenţă procesuală funcţională, invocată de reprezentantul apelantei pârâte, având în vedere că, prin decizia nr. 160/11.02.2021, Curtea de Apel Timişoara a respins un recurs promovat împotriva unei încheieri pronunţate de Tribunalul Arad, astfel că, în acest fel, s-a consolidat competenţa secţiei I Civile.

Prin decizia civilă nr. 40 din 20 februarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 210/25.10.2023 pronunţate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2012 şi a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte hotărârea şi a mărit cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina pârâtei şi în favoarea reclamantei, de la suma de 26874,26 RON, la suma de 58352,5 RON; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei, fără cheltuieli de judecată pentru apelanta reclamantă; a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantei-pârâte având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, reprezentate de taxa judiciară de timbru.

În motivare, din perspectiva excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că factura este un act contabil, care atestă obligaţii de plată în favoarea creditoarei, iar izvorul obligaţiilor dintre părţi este contractul de prestări servicii care, la art. 11, a prevăzut condiţia suspensivă conform căreia prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia sau a expirat termenul în conformitate cu art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958.

Având în vedere faptul că părţile au depus la dosarul cauzei procesul-verbal de recepţie a lucrărilor din anul 2009, întocmit chiar în lipsa executantului, însă în prezenţa proiectantului şi a autorităţii administrative locale, dreptul la acţiune al S.C. A. S.R.L. a început să curgă de la această dată, în baza art. 7 alin. (3) din Decret nr. 167/1958 şi raportat la art. 11 din contractul încheiat între părţi, motiv pentru care se impune respingerea excepţiei dreptului la acţiune, invocată de apelantă.

Pe fond, după reluarea situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că în discuţie se află plata unei facturi, nesemnate şi neacceptate la plata, în cuantum de 667.979,52 Ron - factura x/22.11.2007, în valoare de 279.137,5 RON debit principal, la care se adaugă suma de 388.842,02 RON reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1%, calculate conform contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2007.

S-a apreciat că nu este fondat motivul de apel în sensul că prin dispozitiv s-a modificat însuşi petitul acţiunii reclamantei, care a solicitat plata unei facturi, şi nu a unei diferenţe din contractul de prestări servicii. Cum factura este emisă în baza contractului de prestări servicii încheiat între părţi, menţiunea din dispozitiv nu este de natură a fi netemeinică pentru că ar schimba obiectul acţiunii reclamantei, mai ales că formularea a vizat faptul că instanţa a acordat doar suma dovedită, ca urmare a administrării probei cu expertiza tehnică, iar nu contravaloarea facturii integral, aşa cum a fost solicitată.

S-a mai reţinut că deşi este adevărat că societatea reclamantă a primit suma de 150570.5 euro şi a mai revendicat suma 279137,5 RON, echivalentă a 77658,99 euro, raportul de expertiză întocmit de trei experţi desemnaţi de instanţă a relevat existenţa unor lucrări efectuate şi care au depăşit suma rezultată din însumarea facturilor achitate. Rezultă că suma de 43499.13 euro este suma reală, care rezultă din contra-expertiza întocmită de experţii tehnici judiciari ing. C., ing. D. şi E., validată în cele din urmă. Aceştia arată în raport că valoarea totală a lucrărilor executate de S.C. A. S.R.L. este de 194069,63 euro fără TVA, astfel că, scăzând suma de 150750,5 euro achitată, rezultă cuantumul reţinut prin sentinţa apelată.

Este adevărat că factura în discuţie din data de 22.11.2007 nu a fost însoţită de un deviz de lucrări, dar aşa cum rezultă din actele dosarului şi cum corect a constatat şi instanţa de fond, niciuna dintre celelalte facturi achitate nu a îndeplinit această condiţie. Din acest motiv a fost necesară desemnarea unor experţi în construcţii care să verifice existenţa lucrărilor neachitate, pretins realizate de către executantul lucrării, apelanta reclamantă.

În opinia instanţei de apel, instanţa de fond în mod corect nu a ţinut seama de raportul de expertiză întocmit în dosarul penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara, întrucât lucrarea respectivă are doar valoarea unei expertize extrajudiciare, fiind efectuată în cadrul unui dosar penal, şi nici de expertiza tehnică judiciară întocmită de experţii judiciari I. şi J., câtă vreme aceştia nu au răspuns tuturor problemelor de specialitate ridicate de cauză.

Chiar dacă prima instanţă nu a constatat nulitatea raportului de expertiză pentru lipsa de specializare a celor doi experţi desemnaţi iniţial, I. şi K., în mod corect nu a folosit lucrarea pentru că aceştia nu au putut răspunde la toate obiectivele formulate şi necesare pentru aflarea adevărului în cauză. Trebuie menţionat că dacă părţile nu s-au înţeles asupra lucrărilor neachitate, a fost nevoie de părerea specialiştilor în construcţii pentru a verifica aceste lucrări. Drept consecinţă a acestei conduite procesuale, nu se putea înlătura obligaţia de plată a onorariului acestor experţi, aşa cum solicită apelanta pârâtă prin cererea de reformare a sentinţei.

Având în vedere că raporturile juridice dintre părţi şi emiterea facturilor s-au realizat fără perceperea TVA, prin taxare inversă, deci valoarea pretenţiilor deduse judecăţii nu includ TVA, la stabilirea sumei datorate instanţa în mod corect a avut în vedere valoarea lucrărilor efectuate, fără a include taxa pe valoare adăugată.

În ceea ce priveşte faptul că suma reţinută de prima instanţă nu este corectă, iar reclamantei i-ar reveni suma totală prevăzută de factură, Curtea a constatat că niciunul dintre argumente nu pot fi reţinute.

Referitor la cheltuielile de judecată, s-a reţinut că instanţa de fond a comis mai multe erori.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare la secţia competentă a curţii de apel, iar, în rejudecare, respingerea acţiunii reclamantei ca fiind prescrisă, în principal, iar, în subsidiar, ca nefondată, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanţă şi în apel.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 1, 3, 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ. de la 1865, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele motive:

Decizia recurată este lovită de nulitate absolută, câtă vreme a fost pronunţată de secţia I Civilă, speţa fiind evident de competenţa secţiei a II-a Civile; or, deşi a fost invocată în mod expres necompetenţa secţiei I Civile, această excepţie a fost respinsă printr-o motivare nelegală, câtă vreme, anterior, inclusiv strămutarea cauzei a fost încuviinţată de două ori de secţia a II-a Civilă a ICCJ, iar cauza a fost judecată şi la Tribunalul Bihor şi la Tribunalul Arad, tot de secţia a II-a Civilă, astfel încât decizia nr. 40/20.02.2024 este lovită de nulitate absolută, fiind pronunţată de către un complet ce nu avea competenţa funcţională pentru a soluţiona apelul, sens în care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare.

Printr-o a doua critică, recurenta-pârâtă a invocat greşita soluţionare de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei extinctive, încălcând Decretul-lege nr. 167/1958, considerând recurenta că termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 22.11.2010, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în instanţă la 21.09.2011, astfel încât în mod nelegal s-a considerat că acţiunea este formulată în termen, din moment ce izvorul creanţei a fost indicat de către însăşi reclamantă ca fiind factura fiscală menţionată, neacceptată la plată şi nerecunoscută, sens în care, în principal, se impune admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamantei ca fiind prescrisă.

În opinia recurentei, Curtea a ignorat criticile sale din apel şi a considerat că în mod corect Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea reclamantei, obligând-o la plata sumei de 156.353,25 RON cu titlu de debit restant, conform contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2007 (şi nu conform facturii fiscale), la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, calculate de la data de 22.01.2009 şi până la 21.09.2011. Totodată a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.874,26 RON.

Curtea trebuia să observe, susţine recurenta-pârâtă, că intimata-reclamantă a solicitat prin acţiunea introductivă plata unei facturi nesemnate şi neacceptate, în cuantum de 667.979,52 Ron - factura x/22.11.2007, în valoare de 279.137,5 RON debit principal, la care se adaugă suma de 388.842,02 RON reprezentând penalităţi de întârziere de 0,1%, calculate conform contractului de prestări servicii nr. x/10.01.2007, astfel încât prin dispozitiv nu putea să modifice însuşi petitul acţiunii reclamantei, care a solicitat plata unei facturi şi nu a unei diferenţe din contractul de prestări servicii, ceea ce atrage în mod evident netemeinicia deciziei.

Raportat la această factură, nesemnată şi neacceptată la plată de recurentă, Curtea trebuia să observe ca reclamanta nu a putut prezenta niciun fel de deviz de lucrări, absolut necesar în vederea verificării realităţii pretenţilor reclamantei.

Toate celelalte facturi au fost acceptate la plată şi au fost achitate integral, conform convenţiei părţilor, or, în mod evident că această factură din 22.11.2007 a fost emisă cu rea-credinţă şi în afara contractului părţilor, lucru pe care Curtea, în analiza sa, îl ignoră cu desăvârşire, ceea ce conduce la netemeinicia hotărârii recurate, câtă vreme instanţa putea şi trebuia să constate că se reclamă ca fiind izvorul creanţei o factură fiscală de lucrări suplimentare, nesolicitate şi neacceptate la plată, în afara convenţiei părţilor.

Or, Curtea trebuia să plece de la analiza emiterii cu rea-credinţă a unei facturi fiscale - invocate de reclamantă ca reprezentând izvorul creanţei, lucrări suplimentare pe care nu le-a solicitat şi nici nu făceau parte din înţelegerea părţilor, fiind dovedit până la urmă că factura este emisă pentru o creanţă ce nu corespunde în realitate cu lucrările executate, nefiind confirmată ca valoare de către experţii desemnaţi în cauză.

Recurenta-pârâtă a susţinut că este nelegală, de asemenea, înlăturarea atât a expertizei efectuate în cadrul dosarului penal, cât şi a primei expertize, printr-o motivare neconvingătoare, existând o contradicţie evidentă în motivarea Curţii, din moment ce nu a constatat nulitatea primei expertize, ci a decis să o păstreze în cauză şi să dispună plata onorariilor experţilor, considerând că au calificarea necesară, pentru ca ulterior să dispună înlăturarea acesteia, în contra argumentelor din încheierea prin care s-a decis respingerea cererii.

În fine, recurenta a contestat, de asemenea, obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că instanţa de apel a decis în sarcina sa cheltuieli supradimensionate în raport de petitele admise, solicitând analizarea recursului şi sub acest aspect, dacă se va trece de excepţia nulităţii deciziei de apel şi a prescripţiei extinctive; cu atât mai mult cu cât nu au fost achitate onorariile experţilor desemnaţi pentru contraexpertiză, lucrarea nu trebuia avută în vedere evident.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succedă:

Referitor la primul motiv de recurs invocat, care poate fi subsumat pct. 1 şi pct. 3 ale art. 304 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte reţine că în mod legal şi temeinic instanţa de apel a respins excepţia necompetenţei sale procesuale funcţionale şi s-a considerat legal învestită pentru a soluţiona cauza.

Trecând peste faptul că prin apelul formulat de pârâtă nu s-a criticat aspectul privind competenţa funcţională a secţiei I Civile a primei instanţe (Tribunalul Arad), deci competenţa funcţională s-a definitivat în favoarea primei instanţe specializate, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, că litigiul a fost soluţionat în primă instanţă de secţia I Civilă a Tribunalului Arad, şi nu de secţia a II-a Civilă, astfel încât critica urmează a fi respinsă ca nefondată.

Totodată, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, prin decizia nr. 160/11.02.2021, Curtea de Apel Timişoara a respins un recurs promovat împotriva unei încheieri pronunţate de Tribunalul Arad, astfel că, în acest fel, s-a consolidat în mod definitiv competenţa secţiei I Civile.

Nefondat este şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat, soluţia instanţei de apel asupra excepţiei prescripţiei extinctive fiind legală.

Recurenta-pârâtă ignoră izvorul, fundamentul şi temeiul obligaţiilor sale, în mod greşit susţinând că izvorul creanţei obiect al litigiului l-ar constitui factura fiscală x/22.11.2007.

Factura este un document contabil care atestă obligaţii de plată şi în niciun caz nu poate constitui însuşi izvorul creanţei. Izvorul obligaţiilor între părţi îl constituie contractul de prestări servicii încheiat de acestea, care, la art. 11, a prevăzut şi condiţia suspensivă care amână data de început a cursului prescripţiei extinctive.

În acest context, este nefondată şi critica potrivit căreia instanţa de apel nu a sancţionat modificarea petitului acţiunii de către prima instanţă. Atât timp cât factura fiscală a fost emisă în executarea contractului încheiat între părţi, suma consemnată în cuprinsul acesteia îşi are izvorul tot în respectivul contract.

Referitor la înlăturarea de către instanţele de fond a unor rapoarte de expertiză, Înalta Curte reţine că o atare măsură nu se află în opoziţie cu absenţa unei dispoziţii de anulare a respectivelor probe. Nulitatea intervine atunci când sunt încălcate dispoziţii care privesc legalitatea probelor, în vreme ce concludenţa este un aspect ce vizează relevanţa probei în contextul soluţionării cauzei. Prin urmare, o probă legal administrată se poate dovedi nerelevantă sau lipsită de credibilitate în soluţionarea cauzei, fiind în căderea instanţelor de fond evaluarea probatoriului administrat. Atât timp cât înlăturarea acestor probe a fost judicios motivată de către instanţele de fond, nu poate fi identificat niciun viciu de legalitate.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că recursul este o cale de atac extraordinară, ce poate fi exercitată doar pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, iar prin intermediul acesteia nu se pot formula critici de netemeinicie, ci doar de nelegalitate. Or, aprecierea probatoriului şi a relevanţei acestuia se circumscrie unor aspecte de temeinicie şi, astfel, nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs.

În fine, excedează limitelor de control permise instanţei de recurs şi, prin urmare, nu pot fi analizate nici criticile de netemeinicie care vizează caracterul datorat sau nedatorat al sumei la care a fost obligată recurenta-pârâtă, atitudinea subiectivă a intimatei-reclamante, relevanţa şi caracterul insuficient al probatoriului administrat, modalitatea de stabilire a cheltuielilor de judecată. Astfel cum deja s-a statuat, recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia este permis doar un control de legalitate, iar nu şi unul de temeinicie.

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Văzând că nu au fost solicitate cheltuieli de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 40 din 20 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 mai 2024.