Press criticism of public official: limits of defamation liability under freedom of expression

Şedinţa publică din data de 28 martie 2024

Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. - reporter special al publicaţiei C., autor al articolelor:

"MAE acaparat de loaze din D. - Tinerii secretari de stat care conduc treburile diplomaţiei sunt grobieni şi incompetenţi", publicat la data de 7 septembrie 2018 în numărul 18 al C. (pag. 22-23) şi în publicaţia on-line C. (https:/newsweek.ro/actuaUtate/Ministerul-aranjam şi "EXCLUSIV Secretarul de stat MAE A., executat silit de recuperatori - A., secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe a ajuns la mâna recuperatorilor de credite. Firma E. a obţinut în instanţă o decizie de executare silită a lui A. fără drept de apel", publicat la data de 18 septembrie 2018 în publicaţia on-line C. (https:/newsweek.ro/actuaUtate/secretarul-de-stat-mae-cristianw, precum şi pe pârâta S.C. F. S.A. (titular al publicaţiei C.), persoană juridică română, solicitând ca, prin soluţia ce se va pronunţa: să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine, drepturi nepatrimoniale aparţinând reclamantului, prin formularea, publicarea şi răspândirea deliberată/premeditată de către pârâtul B. a unor judecăţi de valoare fără bază factuală, a unor afirmaţii mincinoase şi a unor cuvinte/expresii denigratoare, defăimătoare şi calomnioase; să dispună obligarea pârâtului B., în solidar cu persoana juridică S.C. F. S.A. (titular al publicaţiei C.), la plata sumei de 370.000 (treisuteşaptezecimii) RON, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine ale reclamantului; să se dispună obligarea pârâţilor la prezentarea de scuze publice scrise reclamantului în cadrul publicaţiei C.; să se dispună obligarea pârâţilor la eliminarea din mediul on-line (www.x.ro) a articolelor în cuprinsul cărora se regăsesc judecăţile de valoare fără bază factuală, afirmaţiile mincinoase şi cuvintele/expresiile denigratoare, defăimătoare şi calomnioase; să se dispună obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 202 din 12 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. F. S.A..

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 267A din 2 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 202 din 12 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a fost obligat apelantul la plata către fiecare intimat a sumei de 595 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 267A din 2 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine aplicarea greşită a normelor de drept material vizând dreptul la viaţă privată, în componenta sa privind dreptul la onoare şi reputaţie, precum şi dreptul la propria imagine, învederând că, în mod nelegal, a reţinut instanţa de apel că expresiile/cuvintele defăimătoare, ofensatoare şi calomnioase folosite de intimaţi, judecăţile de valoare vădit excesive, fără nicio bază factuală şi afirmaţiile mincinoase ale acestora, reprezintă simple afirmaţii critice, care fac parte dintr-un limbaj aspru ce se circumscrie dozei de exagerare permise, fiind subsumate unei probleme de interes public.

Arată că intimaţii nu au pus în dezbatere anumite subiecte de interes public, aspect recunoscut de aceştia, în mod direct, prin întâmpinarea depusă în faza procesuală de fond, din care rezultă că au realizat şi au expus în cuprinsul articolelor denigratoare doar simple judecăţi de valoare, fără bază factuală, constând în aprecieri, opinii, afirmaţii şi interpretări.

Apreciază că instanţa de apel a reţinut greşit că sunt doar judecăţi de valoare aspre cuvintele folosite, nesancţionabile tocmai pentru că se circumscriu unei simple doze de exagerare şi susţine că acestea sunt denigratoare. Arată că nu se poate aprecia că intimaţii au pus în dezbatere pretinsa lipsă de experienţă profesională a recurentului, din moment ce au stabilit, fără niciun probatoriu, doar pe baza unor simple aprecieri subiective, că acesta ar fi "loază", "grobian", "incompetent", "grosolan", "neprofesionist", "politruc găunos" şi "spaima Externelor", după ce au stabilit că "a fost executat silit de recuperatori" şi "a ajuns la mâna recuperatorilor de credite" întrucât "nu a returnat banii împrumutaţi" şi afirmă că toate aceste aprecieri au avut rolul clar de a contura un profil şi o imagine negativă a recurentului, precum şi de a modela opinia publică pe baza unor poziţii prestabilite şi a unor interese particulare ale intimaţilor pârâţi.

Arată că intimaţii ar fi trebuit să aibă reprezentarea împrejurării că un articol negativ publicat are un impact extrem de mare, dovadă în acest sens fiind faptul că articolul publicat la data de 18 septembrie 2018 cu titlul "Exclusiv, Secretarul de stat MAE A., executat silit de recuperatori" a fost preluat întocmai şi redistribuit şi de alte publicaţii, care au folosit titluri negative şi şocante ce au avut zeci de mii de vizualizări şi distribuiri în mediul on-line, fără o minimă investigaţie şi fără solicitarea unui punct de vedere din partea recurentului.

Învederează că instanţa de apel a preluat, fără temei şi fără o explicaţie logico-juridică, teza intimaţilor, potrivit căreia recurentul nu era calificat pentru a fi numit în funcţia de demnitate publică de secretar de stat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, arată că nu a exercitat, direct sau indirect, atribuţii în domeniul afacerilor externe/europene, având funcţia de secretar de stat pentru relaţii interinstituţionale şi juridice în cadrul ministerului, şi susţine că ceea ce a criticat în raport cu considerentele instanţei a fost lipsa de temei faptic şi juridic a unei astfel de aprecieri vădit subiective a instanţelor, care au adăugat la lege, stabilind ce criterii trebuie să îndeplinească o persoană pentru a ocupa o funcţie de demnitate publică.

Susţine că nu avea nevoie de experienţă diplomatică pentru ocuparea acestei demnităţi publice întrucât, în virtutea legii, secretarii de stat MAE au calitatea de membri ai corpului diplomatic, fără a putea fi consideraţi diplomaţi de carieră, context în care nu este exoneratoare de răspundere a intimaţilor împrejurarea că recurentul nu a adus la cunoştinţa acestora date referitoare la pregătirea sa profesională, neavând o obligaţie în acest sens.

Instanţa de apel a confirmat că, în cazul recurentului, analiza existenţei sau inexistenţei unei experienţe profesionale a avut la bază doar atitudinea subiectivă, nefundamentată, lipsită de imparţialitate şi neraportată la vreun element concret şi obiectiv, a intimaţilor.

Susţine că argumentul instanţei, potrivit căruia recurentul s-a eschivat de la a răspunde investigaţiei jurnalistice a pârâţilor, împrejurare care a condus la apariţia articolelor, astfel cum aceştia au reuşit să strângă informaţiile jurnalistice, este vădit contrară Rezoluţiei nr. 1003/1993, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de la 1 iulie 1993 care instituie o serie de principii jurnalistice precum respectarea adevărului, efectuarea verificărilor de rigoare şi modul imparţial de prezentare, descriere şi naraţiune.

Arată că abordarea instanţei de apel lipseşte de substanţă Codul deontologic al Jurnalistului, elaborat de Convenţia Organizaţiilor Media, care prevede că jurnalistul este dator să exprime opinii pe baza factuală şi, în relatarea faptelor şi opiniilor, acesta va acţiona cu bună credinţă, precum şi Codul deontologic al ziaristului, adoptat de G., potrivit căruia ziaristul poate da publicităţii numai informaţiile de a căror veridicitate este sigur, după ce, în prealabil, le-a verificat din cel puţin două surse credibile, nu poate să prezinte opiniile personale drept fapte, trebuie să respecte viaţa privată a cetăţenilor, să evite detalierea unor vicii, să nu distorsioneze informaţia, să nu facă acuzaţii nefondate şi să nu calomnieze.

Învederează că, dincolo de realitatea juridică obiectivă, potrivit căreia nicio persoană nu are obligaţia de a răspunde unui demers jurnalistic, orice activitate de informare a publicului presupune responsabilitate, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului statuând că garanţia pe care art. 10 din Convenţie o conferă jurnaliştilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună credinţă, să ofere doar informaţii exacte şi demne de crezare, şi nu aşa cum jurnaliştii reuşesc să strângă informaţii, cum a reţinut instanţa de apel.

Apreciază că instanţa de apel a reţinut greşit buna credinţă a pârâţilor dat fiind utilizarea premeditată a unor judecăţi de valoare vădit excesive, situate în afara protecţiei conferite de art. 10 din Convenţie, a unor afirmaţii false, fără nicio bază factuală, şi a unor cuvinte denigratoare, defăimătoare şi calomnioase menite să îl supună pe recurent dispreţului public, prin conturarea falsă a ideii acaparării Ministerului Afacerilor Externe de oameni care nu merită a exercita această înaltă demnitate publică.

În analiza caracterului ofensator premeditat al actului jurnalistic, prin raportare corelativă la mesajele primite de la angajaţi MAE cu care recurentul a colaborat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, instanţa de apel a reţinut că aceste mesaje sunt laude generice, însă recurentul apreciază că relevanţa acestora este una deosebită tocmai pentru că demonstrează şi conturează profilul profesional şi uman al acestuia, diferit de cel descris de intimaţi în cuprinsul actului jurnalistic.

În mod greşit s-a apreciat în hotărârea atacată că este nerelevant speţei tocmai faptul că persoane cu care recurentul a lucrat mai bine de un an au apreciat sprijinul acordat cu multă determinare, putere de muncă, profesionalism şi răbdare, buna colaborare, rigurozitatea, sprijinul şi încrederea acordate, acestea fiind elementele factuale concrete ale modului în care şi-a exercitat atribuţiile profesionale în exercitarea mandatului acordat recurentului. Arată că afirmaţiile neadevărate privind aşa-zisa contestare a sa şi a colegilor săi, precum şi catalogarea acestora ca fiind spaima externelor conturează reaua credinţă a intimaţilor şi evidenţiază intenţia deliberată de denigrare şi alterare a reputaţiei şi a imaginii recurentului.

Afirmă că reaua credinţă a intimaţilor rezultă şi prin raportare la articolul din 18 septembrie 2018, apărut în publicaţia C. sub semnătura numitului B., cu titlul "Exclusiv Secretarul de stat MAE A., executat silit de recuperatori", însoţit de subtitlul "A., secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, a ajuns la mâna recuperatorilor de credite", în cuprinsul căruia se fac noi judecăţi de valoare, fără bază factuală, în mod premeditat, cu privire la persoana recurentului, prin formularea şi diseminarea unor afirmaţii mincinoase, denaturate, defăimătoare şi calomnioase, respectiv "Firma, în calitate de creditor, a solicitat Judecătoriei Sector 3 să aprobe executarea silită a lui A. pentru că acesta nu a returnat banii împrumutaţi".

Susţine că este o diferenţă între a afirma, chiar prin folosirea a ceea ce instanţa de apel reţine ca fiind afirmaţii care şochează, că a fost executat silit de recuperatori şi că a ajuns la mâna recuperatorilor de credite pentru că nu a returnat banii împrumutaţi şi a releva şi promova, cu bună credinţă şi cu respectarea adevărului, informaţii exacte, recurentul afirmând că faţă de acesta nu a fost demarat vreun act de executare silită, procedura de încuviinţare a executării silite nu a fost realizată la solicitarea recuperatorilor de credite şi nu a vizat întreg creditul, ci doar suma de 517,07 RON.

Susţine lipsa bunei credinţe a intimaţilor şi având în vedere că aceştia au publicat dreptul la replică a recurentului însoţit de aprecierea potrivit căreia, în cadrul dreptului la replică recurentul nu doar că admite că a refuzat să răspundă întrebărilor C. înainte de apariţia textului, dar nici nu neagă vreo informaţie din cele deja publicate. Subliniază că prin dreptul la replică a oferit informaţii corecte şi credibile şi a infirmat tezele elucubrante promovate de jurnalistul B., context în care conduita acestuia din urmă de a prezenta publicului ca fiind adevărate informaţii despre al căror conţinut cunoştea că este fals, de a interpreta aceste informaţii, de a le denatura şi a le promova insistent în mediul on line reprezintă o dovadă incontestabilă a relei sale credinţe.

Arată că imediat ce a aflat de existenţa încuviinţării executării silite a achitat suma de 758 RON, la 7 august 2018, astfel încât la data de 10 septembrie 2018, când pârâtul B. a solicitat Ministerului Afacerilor Externe informaţii privind această situaţie, trecuse mai bine de o lună de la clarificarea definitivă a lucrurilor, iar subiectul nu mai era de actualitate.

Învederează că toate expunerile sunt înfăţişate şi aduse la cunoştinţa publicului ca având valoare de certitudine, deşi sunt alterate profund, cu intenţie direct defăimătoare, prin denaturare, diseminare şi prelucrare insistentă în timp, intimaţii neprezentând argumente, fundamente logice, probe, totul fiind rezumat la simple aprecieri subiective/judecăţi de valoare neadevărate, menite să altereze deliberat imaginea, onoarea, reputaţia şi imaginea recurentului. Subliniază că intimaţii nu au efectuat o investigaţie/verificare corespunzătoare în legătură cu persoana recurentului şi pretinsele aspecte relevate în cuprinsul articolelor publicate, înainte de redactarea şi promovarea acestora, iar opinia critică nu este întemeiată pe vreun aspect factual precis.

Arată că afirmaţiile/expresiile intimaţilor se încadrează în noţiunea de judecată de valoare, fără bază factuală, unicul scop al textelor redactate şi promovate fiind acela de a induce opiniei publice o percepţie şi imagine negativă în privinţa recurentului. Afirmă că prin conotaţia negativă atribuită unor evenimente/persoane este asigurată şi accesarea informaţiei de către un segment larg de cititori, fiind de notorietate apetenţa unui segment important al cititorilor pentru asemenea informaţii. Apreciază că actele şi faptele materiale ale intimaţilor nu pot fi justificate de dezbaterea unui subiect de interes public şi nu se încadrează în limitele dozei de exagerare şi provocare permise de dispoziţiile art. 10 şi jurisprudenţa CEDO.

Învederează că, în speţă, trebuie constatată existenţa faptei ilicite, în raport şi de jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia neîndeplinirea obligaţiei de a furniza o bază factuală constituie o faptă ilicită de natură a atrage răspunderea civilă a jurnalistului şi a publicaţiei.

5. Apărările formulate în cauză

La 21 decembrie 2022, intimaţii au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Au afirmat că instanţa de apel a reţinut, în mod corect, inexistenţa unei fapte ilicite, fiind respectate limitele libertăţii de exprimare garantate de art. 10 din Convenţie, iar pârâţii au acţionat cu bună credinţă, în exercitarea activităţii jurnalistice.

Au învederat că judecăţile de valoare incriminate de recurent sunt fondate pe fapte concrete, având o bază factuală suficientă, astfel cu rezultă din probele administrate în cauză.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin rezoluţia din 12 ianuarie 2023 a fost fixat termen de judecată la data de 11 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului.

Prin încheierea din 11 mai 2023, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 411 alin. (1) pct. 2 teza I C. proc. civ.

Urmare a cererii de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurentul A., a fost acordat termen de judecată la data de 28 martie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurent, îl constituie aplicarea normelor interne de drept material care reglementează libertatea de exprimare, dreptul la viaţă privată şi răspunderea civilă delictuală, în privinţa condiţiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale, dar şi a dispoziţiilor art. 8 şi art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, cu referire şi la păstrarea unui echilibru între dreptul la exprimare al pârâţilor şi drepturile nepatrimoniale ale reclamantului.

Speţa dedusă judecăţii presupune soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la onoare şi reputaţie (art. 71 alin. (1) şi art. 72 alin. (1) din C. civ., art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv, dreptul pârâţilor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supuse unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ., raportat la art. 8 alin. (2) şi la art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană.

O atare abordare în soluţionarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, norme pe care părţile şi-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâţii s-au aflat în afara limitelor de protecţie oferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenţie.

Considerând că pârâţii şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă şi cu încălcarea pactelor şi convenţiilor la care România este parte, prin cererea de chemare în judecată reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie şi al art. 30 din Constituţia României, încălcarea drepturilor sale personale nepatrimoniale.

Fapta ilicită imputată pârâţilor a constat în utilizarea unor afirmaţii denigratoare ce ar fi adus atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei şi imaginii reclamantului, prin conţinutul informaţiilor transmise în cadrul articolelor publicate pe site-ul newsweek.ro la datele de 7 şi 18 septembrie 2018.

Curtea de apel, confirmând soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în judecată, a reţinut că afirmaţiile aduse la cunoştinţa publică de pârâţi, incriminate prin cererea de chemare în judecată, nu au caracter ilicit, câtă vreme au avut o bază factuală concretă şi au fost făcute cu bună credinţă, în exercitarea calităţii jurnalistice a pârâtului B. la pârâta S.C. F. S.A., cu ocazia dezbaterii unei teme de interes general, a numirilor în funcţii publice a persoanelor care au sau nu cea mai bună experienţă profesională, neputând fi antrenată răspunderea civilă delictuală, deoarece este înlăturată de art. 75 C. civ.

În contextul analizei efectuate de instanţa de apel din perspectiva art. 75 alin. (1) C. civ., coroborat cu art. 8 alin. (2) din Convenţie, recurentul contestă existenţa unei baze factuale pentru judecăţile de valoare exprimate de pârâţi, precum şi reţinerea bunei credinţe a acestora.

Libertatea de exprimare şi condiţiile de exercitare a acesteia sunt cuprinse atât în norme interne, cât şi în norme internaţionale, ratificate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părţilor litigante.

Conform prevederilor art. 1349 alin. (1) C. civ., Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor şi intereselor legitime ale altor persoane.

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare şi dreptul la viaţă privată, în acord cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenţionalitate, obligatoriu pentru instanţe şi instituţiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) şi (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără consimţământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispoziţiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Dispoziţiile art. 73 C. civ. sunt în sensul că: (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Aceste norme de drept intern se corelează cu cele ale art. 10 din Convenţie, care prezintă următorul conţinut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti".

Trebuie a fi avute în vedere şi dispoziţiile art. 8 din Convenţie, care prevăd următoarele:

"Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora".

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, trebuie să păstreze un just echilibru între protejarea celor două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict, justificând ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare pe baza unor motive relevante şi suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germaniei, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale enunţate şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a identificat şi a aplicat, în mod corect, criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii şi a ajuns la concluzia corectă că intimaţii pârâţi nu au săvârşit o faptă ilicită, nefiind depăşite limitele libertăţii de exprimare.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a pornit în analiza sa prin alegerea standardului corect în privinţa reclamantului (din perspectiva art. 8 alin. (2) din convenţie), anume calitatea acestuia de persoană publică la data publicării articolelor în litigiu, ceea ce presupune stabilirea unui grad de toleranţă mai ridicat cu privire la postările incriminate prin acţiunea civilă ce formează obiectul prezentului dosar.

Se impune a se face o distincţie necesară între persoanele de drept privat şi persoanele care acţionează într-un context public, în calitate de personalităţi sau persoane publice. Astfel, în vreme ce o persoană de drept privat necunoscută publicului poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său la viaţa privată, acest lucru nu este valabil şi pentru persoanele publice.

Dată fiind constatarea acestei premise, dreptul de a comunica idei şi informaţii privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puţin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde un grad de protecţie mai ridicat a dreptului la onoare şi reputaţie.

Cum reclamantul era o persoană publică, interesul crescut cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ţinea de activitatea sa era justificat, fiind aşadar judicioasă reţinerea din hotarârea recurată a necesităţii unei toleranţe mai mari cu privire la postările incriminate, sfera restricţiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curţii Europene, mai restrânsă într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerinţă în libertatea de exprimare trebuie să fie analizată pornind de la această premisă.

În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanţă cu drepturile reclamantului la onoare şi reputaţie, instanţa de apel a analizat distincţia dintre faptele concrete şi judecăţile de valoare, precum şi atitudinea subiectivă a autorilor artilolelor denunţate ca fiind denigratoare.

Este de subliniat că stabilirea naturii afirmaţiei drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verităţii (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă şi Mazăre c. României). Distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul naţional, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenţie (cauza Dyuldin şi Kislov c. Rusiei, § 49).

Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmaţii concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate (cauza Petrina c. României, § 43; cauza C.V. Tudor c. României; cauza Constantinescu c. României, § 73; cauza Busuioc c. Moldovei, § 67). La polul opus, judecăţile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand şi alţii c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franţei, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45). Totuşi, trebuie precizat că, atunci când judecăţile de valoare tind spre lansarea unor acuzaţii determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputaţiei (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franţei, § 38-41).

Pornind de la aceste principii jurisprudenţiale, analizând în concret faptele imputate intimaţilor pârâţi, instanţa de apel a calificat opiniile exprimate de intimaţi ca fiind judecăţi de valoare, formulate într-o manieră acidă, care au la bază circumstanţe factuale concrete, şi a reţinut buna credinţă a intimaţilor în exercitarea funcţiilor jurnalistice pe o temă de inters public.

În înclinarea balanţei între art. 8 şi art. 10 din Convenţie, CEDO analizează inclusiv modul în care este exprimat mesajul, respectiv elementele de ordin stilistic, cum ar fi tonul şi limbajul folosite, precum şi modul de adresare, cunoscut fiind că art. 10 din Convenţie protejează nu numai mesajul propriu-zis ce se doreşte a fi transmis, ci şi forma acestuia. Din acest punct de vedere, atare elemente ajută la o analiză integrată a mesajului, în întreg contextul în care a fost transmis (cauza MAC TV S.R.O. c. Slovaciei, § 48-51). Mai mult, elementele stilistice folosite conturează buna sau reaua-credinţă a autorului mesajului (cauza Reklos şi Davourlis c. Greciei, § 68).

În acest context, Înalta Curte constată că forma, stilul şi modalitatea de prezentare a afirmaţiilor nu depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, intimaţii urmărind a atrage atenţia asupra unei probleme de interes general, respectiv a numirilor în funcţii publice, de către reprezentanţii unui partid politic în perioada sa de guvernare, a persoanelor care au sau nu au cea mai bună experienţă profesională, iar nu de a afecta, în mod intenţionat şi gratuit, onoarea şi reputaţia reclamantului. Aducerea la cunoştinţa publicului interesat a unor asemenea informaţii reprezintă un mod de exercitare a libertăţii de exprimare, apărată de art. 10 din Convenţie, în condiţiile în care afirmaţiile litigioase nu conţin informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului şi nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate exagerată.

Instanţa de contencios european a acordat o importanţă deosebită activităţii presei, în sensul că, pentru a se circumscrie normelor Convenţiei, ingerinţa în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească cerinţele cumulative prevăzute la art. 10 paragr. 2, respectiv ca măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul dintre scopurile legitime şi să fie necesară într-o societate democratică, necesitatea oricărei restricţii trebuind a se stabili în mod convingător (cauzele Tammer contra Estoniei, Nilsen şi Johsen contra Norvegiei, Ligens împotriva Austriei). Astfel, a apreciat că trebuie să se aibă în vedere realizarea unui just echilibru între protecţia dreptului prevăzut la art. 10 din Convenţie şi cea a dreptului la reputaţie garantat de art. 8 din acest act normativ.

Curtea Europeană a statuat (în cauza Petrina contra României) că libertatea de exprimare constituie una din bazele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că aceasta este valabilă nu numai pentru "informaţiile" sau "ideile" strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru acelea ce scandalizează, şochează sau neliniştesc. (…) Totodată, a arătat că presa joacă un rol esenţial într-o societate democratică. Astfel, dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputaţiei şi drepturilor altuia, îi revine totuşi sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţiile şi ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general, libertatea jurnalistică cuprinzând şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, de provocare.

Ţinând cont de regula potrivit căreia în cazul judecăţilor de valoare nu este posibilă probarea adevărului acestora, ci este suficient ca cel în cauză să dovedească existenţa unei minime baze factuale a afirmaţiilor sale, instanţa de apel a reţinut că judecăţile de valoare ale intimaţilor au la bază circumstanţe factuale concrete privind parcursul profesional al reclamantului, modul de exprimare a preocupărilor acestuia în public, pe H., angajarea surorii reclamantului la Ambasada României din Londra cu contract civil, care a intervenit în perioada ocupării de către reclamant a unei funcţii importante în Ministerul Afacerilor Externe, cât şi în contextul efectelor "Brexit" în ceea ce priveşte necesitatea obţinerii diplomatice a reglementării celei mai bune protecţii a drepturilor tinerilor români aflaţi la studii în Marea Britanie, deschiderea unei proceduri de executare silită şi eschivarea reclamantului de la a răspunde investigaţiei jurnalistice a pârâţilor ce a condus la apariţia articolelor incriminate.

Astfel, instanţa de apel, pornind de la aceste împrejurări reţinute, ce au natura unor circumstanţe factuale ale cauzei, imposibil de reevaluat în recurs, a apreciat că intimaţii au furnizat publicului o temă de interes vizând modul de ocupare a funcţiilor publice în administraţia centrală.

Recurentul reclamant susţine că, în mod greşit, a fost reţinută buna credinţă a intimaţilor, în contextul în care aceştia nu au realizat o investigaţie jurnalistică în legătură cu pretinsele aspecte relevate în cuprinsul articolelor, în cadrul cărora au folosit cuvinte denigratoare menite să îl supună pe reclamant dispreţului public.

În analiza atitudinii subiective a autorilor afirmaţiilor denunţate ca denigratoare, în raport atât cu adevărul afirmaţiilor, cât şi cu scopul demersului lor, reaua - credinţă nu poate fi reţinută dacă aceştia nu au acţionat cu intenţia de a afecta în mod gratuit reputaţia reclamantului, ci au urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, putând prezenta dovezi în acest sens, adecvate scopului pretins. Totodată, prezumţia bunei credinţe a jurnalistului nu poate fi înlăturată, în lipsa unei probe contrare, dacă acesta a acţionat cu minime diligenţe ale investigaţiei jurnalistice.

Este de observat că, în circumstanţele particulare ale cazului, curtea de apel a valorificat, în mod corespunzător, prezumţia de bună credinţă a jurnalistului.

Astfel, a reţinut că pârâtul ziarist a efectuat investigaţii jurnalistice, prin adresarea de solicitări scrise Ministerului Afacerilor Externe prin care a cerut informaţii în legătură cu activitatea desfăşurată de sora reclamantului şi în legătură cu motivul pentru care societatea E. a solicitat executarea silită a acestuia, reclamantul eschivându-se de la a da un răspuns prompt şi menţionând că informaţia vizând executarea sa silită nu este de interes public. Totodată, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi reţinută reaua credinţă a pârâtului ziarist nici în raport cu menţiunea acestuia, ce însoţea dreptul la replică al reclamantului, constatând că ziaristul a dorit să-şi informeze publicul că judecăţile de valoare din cadrul articolelor publicate au o anumită bază factuală.

În aceste condiţii, în mod judicios curtea de apel nu a reţinut reaua-credinţă a pârâţilor, care au intenţionat să supună atenţiei cititorilor un subiect de interes public. Pe de altă parte, se constată că acesta nu a urmărit să afecteze în vreun fel reputaţia recurentului, ancheta jurnalistică desfăşurată nerelevând o preocupare a pârâţilor faţă de persoana acestuia, în mod particular, ci de un subiect care putea prezenta interes pentru opinia publică.

Ca atare, se constată că expresiile folosite de jurnalist în cuprinsul articolelor de presă nu au cauzat un prejudiciu recurentului, de natură a reclama încălcarea dreptului la onoare şi reputaţie, ci au fost uzitate în context jurnalistic, înscriindu-se în marja de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare emise.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, afirmaţiile pârâtului justifică o bază factuală, nefiind făcute într-o campanie mediatică de denigrare a recurentului, ci în contextul furnizării unor informaţii credibile.

Totodată, în jurisprudenţa sa, Curtea europeană a arătat că art. 10 protejează şi informaţii sau idei cu ton virulent şi polemic, mai ales dacă ele reprezintă o opinie cu privire la activitatea unei persoane publice (cauza Dichand contra Austriei).

În raport de toate aceste argumente şi având în vedere criteriile desprinse din jurisprudenţa europeană, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de prim control judiciar a conchis că dreptul la liberă exprimare al pârâţilor justifică ingerinţa în dreptul reclamantului la onorare, demnitate şi reputaţie, dând, astfel, prevalenţă art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ceea ce, din perspectiva dreptului intern, echivalează cu lipsa săvârşirii de către pârâţi a unei fapte ilicite, ce constituie fundamentul răspunderii civile delictuale.

Nu se poate reţine nici o încălcare a normelor europene şi naţionale care reglementează principiile de etică jurnalistică, prevăzute în Rezoluţia nr. 1003/1993 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 1 iulie 1993, la Codul Deontologic al Jurnalistului, elaborat de Convenţia Organizaţiilor de Media sau la Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de G., întrucât instanţa de apel a procedat la analiza criteriilor în baza cărora se tranşează concursul dintre dreptul la viaţă privată şi dreptul la liberă exprimare, prin raportare la elementele ce se desprind din jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul particular al exercitării dreptului recunoscut de art. 10 din Convenţie de către jurnalişti, care sunt aceleaşi cu cele ce rezultă din rezoluţia şi codul invocat de recurentul-reclamant şi în raport cu care, partea a înţeles să îşi contureze criticile aduse prin cererea de recurs.

Relativ la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reţine că acesta a fost invocat formal, în cuprinsul memoriului de recurs nefiind dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestui caz de casare "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 267 A din 2 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 267 A din 2 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.