Recovery of litigation costs as procedural fault; admissibility of new appeal grounds and proof of legal assistance contract

Şedinţa publică din data de 27 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în data de 6 iulie 2023, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, obligarea acestuia la plata sumei de 207.209,80 RON (TVA inclus), reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă cu ocazia judecării dosarului nr. x/2014 (soluţionat în fond de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal), precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 453 şi următoarele C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 878 din 09 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 207.209,80 RON, reprezentând pretenţii, la care s-a adăugat suma de 5.249 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 491A/2023 din 20 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, împotriva sentinţei civile nr. 878/09.06.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 120.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată diminuate aferente dosarului nr. x/2014 şi a sumei de 3505 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, în rejudecare, respingerea în integralitate a acţiunii sau cel puţin diminuarea cuantumului sumei acordate de instanţa de apel cu titlu de cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2014, precum şi a sumei de 3505 RON acordate cu titlu de cheltuieli de judecată aferente prezentei cauze.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin .(1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a pretins încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. în ceea ce priveşte calificarea notelor scrise din data de 16 martie 2023 ca fiind motive noi de apel, pe care le-a respins ca tardiv introduse, în condiţiile în care nu a pus în discuţia părţilor recalificarea notelor scrise, care de fapt conţineau doar o dezvoltare a motivelor de apel formulate în cauză de Ministerul Energiei.

A mai arătat că reclamanta nu a depus un contract de asistenţă juridică pentru reprezentarea în dosarul nr. x/2014, iar înscrisurile prin care se stabilesc obligaţii cu caracter general, respectiv contractul de consultanţă generală nr. 889461/17.07.2014 şi Actul adiţional nr. x la Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice din data de 27.11.2017, nu echivalează cu un astfel de contract. Prin notele scrise au fost dezvoltate aceste critici din cererea de apel, considerată a fi depusă în termenul prevăzut de art. 468 C. proc. civ., arătând că la dosarul cauzei a fost depusă Scrisoarea de consultanţă generală nr. 889461/17.07.2014 care priveşte condiţiile de acordare de consultanţă generală, fără a se face referire la dosarul nr. x/2014, şi Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice nr. B1956618/27.11.2017 care, de asemenea, nu are ca obiect servicii de asistenţă juridică în dosarul nr. x/2014, ci vizează şi dosarul nr. x/2017 astfel că nu se poate aprecia că acele cheltuieli au fost efectuate în legătură cu dosarul nr. x/2014.

Or, caracterul general al asistenţei juridice dă dreptul avocatului doar la acte de administrare şi conservare a patrimoniului clientului, în celelalte cazuri fiind necesar un contract expres încheiat în acest sens, astfel că şi reprezentarea în cadrul unui dosar se face numai în baza unui mandat special dat de client avocatului prin încheierea unui contract de asistenţă juridică în care să se menţioneze în concret activităţile pentru care avocatul este mandatat de client să le desfăşoare în respectivul dosar, avocatul neputând acţiona decât în limitele şi potrivit contractului încheiat cu clientul său, după cum rezultă din art. 122 alin. (1) lit. c) din Hotărârea Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat.

Astfel, prin faptul că instanţa nu a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a notelor scrise, ci doar a invocat din oficiu excepţia tardivităţii pretinselor motive suplimentare de apel din notele scrise, a încălcat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

În continuare, recurentul a susţinut că prin hotărârea recurată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.), hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.) şi hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), iar aceste trei motive le va trata împreună întrucât există o strânsă legătură între acestea.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia de admitere în parte a pretenţiilor deduse judecăţii, nesocotind dispoziţiile privitoare la judecata în primă instanţă atât în ceea ce priveşte documentele din dosar în vederea stabilirii unei situaţii de fapt conforme realităţii (nu presupuse, interpretate, completate), cât şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente corespunzătoare acesteia.

În acest sens, au fost nesocotite dispoziţiile art. 28, art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 108, art. 121 şi art. 122 din Hotărârea UNBR nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, precum şi art. 451, art. 452 şi art. 453 din C. proc. civ.

Aspectele reţinute în ceea ce priveşte pretinsele rapoarte de lucru nu sunt în măsură să confere caracter legal obligării Ministerului la plata unor cheltuieli de judecată, ci sunt contrare art. 28, art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art. 108, art. 121 şi art. 122 din Hotărârea UNBR nr. 64/2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, precum şi art. 451, art. 452 şi art. 453 din C. proc. civ.

Din economia dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, rezultă că înscrisul doveditor din care reiese angajarea unui avocat, precum şi întinderea obligaţiilor acestuia într-un anumit litigiu, este contractul încheiat în conformitate cu art. 28 din Legea nr. 51/1995, cu privire la care art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 prevede expres că este titlu executoriu.

Potrivit art. 122 alin. (1) lit. c) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011, contractul de asistenţă juridică trebuie să cuprindă în mod obligatoriu mai multe elemente, printre care şi obiectul contractului, care poate fi limitat la una sau mai multe dintre activităţile prevăzute de art. 3 din Lege ori poate avea caracter general, dând dreptul avocatului la acte de administrare şi conservare a patrimoniului clientului.

Recurentul a opinat că acest caracter general al asistenţei juridice dă dreptul avocatului doar la acte de administrare şi conservare a patrimoniului clientului, în celelalte cazuri fiind necesar un contract expres încheiat în acest sens, astfel că şi reprezentarea în cadrul unui dosar se face numai în baza unui mandat special dat de client avocatului prin încheierea unui contract de asistenţă juridică în care să se menţioneze dosarul în care se dă mandat de reprezentare şi să se precizeze în concret activităţile pentru care avocatul este mandatat de client să le desfăşoare în respectivul dosar, avocatul neputând acţiona decât în limitele şi potrivit contractului încheiat cu clientul.

În condiţiile în care chiar şi instanţa de apel a reţinut că, în speţă, contractele de asistenţă juridică depuse în dovedirea pretenţiilor stabilesc un cadru general al colaborării, recurentul a susţinut că nu a fost prezentat contractul prevăzut de lege, iar cheltuielile efectuate cu asistenţa juridică nu îndeplineau cerinţele de legalitate pentru a fi puse în sarcina părţii adverse, soluţia dată de instanţa de apel fiind astfel contradictorie argumentelor reţinute sau cel puţin contrară dispoziţiilor legale incidente invocate anterior.

Ceea ce a fost depus la dosarul cauzei în legătură cu dosarul nr. x/2014 este Actul adiţional nr. x la Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice din data de 27.11.2017, astfel că, eventual, cheltuielile făcute în baza acestuia ar putea face obiectul analizei. Însă în actul adiţional nu se face trimitere doar la dosarul nr. x/2014, ci şi la dosarul penal nr. x/2017, astfel că acele cheltuieli pretins a fi fost efectuate în baza respectivei scrisori nu pot fi implicit calificate ca fiind realizate în legătură cu dosarul nr. x/2014. Actul adiţional nu poartă nicio dată, având dată certă prin încheierea nr. 36/11.11.2020 a Biroului Individual Notarial B..

Or, având în vedere data certă din 11.11.2020, recurentul a arătat că art. 452 din C. proc. civ. prevede că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, textul nefăcând nicio diferenţă între situaţia solicitării cheltuielilor în cadrul litigiului ori pe cale separată. Cu toate că instanţa de apel a reţinut la pagina 15 par. 5 din hotărâre că aceste cheltuieli trebuie să preceadă sau să fie contemporane litigiului, în mod contradictoriu a admis cererea reclamantei.

Astfel, cum Actul adiţional 1 nu era opozabil părţii căzute în pretenţii la data de 13.11.2018, când a fost soluţionat litigiul prin decizia nr. 3889/13.11.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2014, pentru că a dobândit dată certă la 11.11.2020, nici cheltuielile efectuate în baza acestuia nu puteau fi dispuse în sarcina recurentului, contrar soluţiei nelegale a instanţei.

Potrivit art. 121 alin. (1) şi (8) din Hotărârea UNBR nr. 64/2011, pentru a fi opozabil terţilor, contractul de asistenţă juridică dobândeşte dată certă prin înregistrarea sa în registrul oficial de evidenţă al avocatului, nu al notarului, după cum s-a procedat în speţă, astfel că actul adiţional nu îndeplineşte condiţiile cu caracter special incidente în cauză pentru opozabilitate faţă de terţi, deci pentru a putea fi opus recurentului.

În concluzie, societatea nu a făcut dovada existenţei unui contract de asistenţă juridică opozabil recurentului şi în care să se menţioneze dosarul nr. x/2014, respectiv să aibă ca obiect activităţile specifice reprezentării în faţa instanţei în acel dosar, ceea ce are ca efect neîndeplinirea condiţiilor legale de a dispune cheltuielile pretinse în cauză în sarcina recurentului.

În dovedirea pretenţiilor, pârâta nu a depus niciun raport de lucru sau desfăşurătoare ceea ce denotă faptul că instanţa nu s-a raportat la documentele din dosar, reţinând astfel aspecte străine cauzei. În dosar au fost depuse foi de pontaj, iar în documentaţie nu se regăseşte nicio referire la dosarul nr. x/2014. Practic, instanţa a încercat o corelare teoretică a activităţilor menţionate în foile de pontaj cu ce activităţi sunt specifice procedurii de judecată, însuşindu-şi de fapt susţinerile societăţii din întâmpinare, iar nu documentele de la dosar, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii şi nu reprezintă o dovadă a faptului că activităţile din foile de pontaj sunt cele efectuate în dosar.

În subsidiar, recurentul a arătat că instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., dar a omis alin. (2) al art. 451 din cod, dat fiind că acţiunea societăţii a fost admisă în parte, ceea ce indică că instanţa nu a avut în mod real în vedere documentele aflate la dosarul cauzei, pentru că altfel ar fi trebuit să procedeze la cenzurarea cheltuielilor de judecată pretinse şi proporţional cu pretenţiile câştigate.

Deşi instanţa a reţinut că are nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a asigura caracterul proproţional al cheltuielilor de judecată, nu a respectat această obligaţie. În continuare, recurentul a făcut referire, detaliat, la fiecare factură fiscală, susţinând fie că sumele nu se referă la dosarul nr. x/2014, fie că unele dintre cheltuieli sunt ulterioare soluţionării dosarului, astfel că nu îndeplinesc condiţiile pentru a fi puse în sarcina recurentului, dată fiind lipsa dovezii contractului de asistenţă juridică.

Recurentul a mai învederat că decizia recurată este contradictorie sau chiar nemotivată în privinţa caracterului real, necesar şi util al cheltuielilor solicitate. Chiar Curtea a reţinut la pagina 18 par. 6 din hotărâre că, raportat la art. 6 din CEDO, dreptul la un proces echitabil implică şi o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor, respectiv recunoaşterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesităţi procesuale rezonabile, nu şi a celor care sunt rezultatul unui exerciţiu excesiv al dreptului la apărare; cu toate acestea, în mod contradictoriu, a apreciat că toate cheltuielile pretinse în cauză ar fi fost utile şi necesare, inclusiv onorariul expertului.

În privinţa caracterului rezonabil, recurentul a opinat că, raportat la obiectul dosarului nr. x/2014 vizând anularea unor acte administrative în temeiul Legii nr. 554/2004, instanţa trebuia să aibă în vedere proporţionalitatea onorariului cu actele efectiv îndeplinite pentru pregătirea apărărilor în cauză şi utile soluţionării cauzei, fiind fără relevanţă valoarea creanţei sau competenţa instanţelor care au soluţionat dosarul nr. x/2014.

A mai afirmat recurentul că instanţa de apel încearcă să inducă ideea că şi cheltuielile din faza pre-procesuală ar fi cheltuieli de judecată, motivarea constând în faptul că noţiunea de proces în sens larg are în vedere deopotrivă faza pre-procesuală şi faza procesuală. Or, procedura administrativă de contestare a actului administrativ nu se subsumează art. 453 C. proc. civ., întrucât, conform dispoziţiilor legale, cheltuielile de judecată reprezintă cheltuieli ocazionate de procedura în faţa instanţei şi nu vizează procedura administrativă prealabilă procesului, astfel cum prevede în mod expres art. 451 alin. (1) C. proc. civ.. Pe de altă parte, având în vedere că situţia de fapt este aceeaşi, criticile invocate în plângerea prealabilă şi cererea de chemare în judecată sunt aceleaşi, sens în care se pretinde o dublă plată.

Contrar aprecierilor instanţei de apel, din actele întocmite efectiv pentru dosarul nr. x/2014 şi luate în considerare de instanţă în soluţionarea acestuia rezultă că activitatea avocatului nu relevă nici un volum şi nici o complexitate suficient de mari încât să justifice suma de 120.000 RON, iar instanţa de apel nu a fost în măsură să indice elementele avute în vedere pentru a acorda suma pretinsă.

Concluzionând, recurentul a susţinut că suma acordată de instanţa de apel cu titlu de cheltuieli de judecată este vădit disproporţionată, faţă de demersurile avocatului în faţa instanţei, munca acestuia reprezentând condiţia sine qua non a remuneraţiei. Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în bogata sa jurisprudenţă, se poate afirma că şi în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Drept urmare, simplul fapt de a le pretinde nu este de natură să justifice activitatea desfăşurată de avocat în dosarul nr. x/2014, ci împovărează nejustificat patrimoniul pârâtului, cu încălcarea principiului echităţii.

În ceea ce priveşte dispoziţia de obligare a recurentului la plata sumei de 3.505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a solicitat aplicarea art. 451 din C. proc. civ., având în vedere că împrejurarea admiterii recursului atrage înlăturarea dispoziţiei de obligare a recurentului la suportarea cheltuielilor de judecată a părţii care a pierdut procesul.

5. Apărările formulate în cauză

În 31 august 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocate inadmisibilitatea motivelor de recurs, întrucât au drept scop reinterpretarea probelor şi a situaţiei de fapt, excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a arătat că, în partea introductivă a deciziei recurate, instanţa a consemnat că notele scrise au fost puse în discuţia părţilor, iar pentru că prin acestea se invocau motive noi de apel, instanţa a reţinut tardivitatea motivelor suplimentare de apel. Astfel, a fost respectat principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii, părţile au fost legal citate, iar instanţa nu are obligaţia de a lua concluziile părţii care, deşi a fost legal citată, nu s-a prezentat, părţile putând dispune cu privire la prezentarea în instanţă potrivit voinţei proprii. Mai mult, intimata a susţinut că recurentul reiterează în cuprinsul cererii de recurs motivele invocate prin cererea de apel şi prin notele scrise, aspect contrar dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la celelalte motive de recurs, a susţinut că sunt nefondate, dispoziţiile legale invocate de recurent nefiind încălcate.

În 25 martie 2024, recurentul a depus note scrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte reţine că aceasta nu este o veritabilă excepţie care să vizeze exercitarea unei căi de atac neprevăzute de lege, deci inadmisibilă, ci, din modul cum a fost formulată, reiese că vizează nulitatea recursului, cu motivarea că nu cuprinde critici de nelegalitate a deciziei recurate, care să poată fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la lipsa motivelor de nelegalitate, se reţine faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii recursului intervine atunci când motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că instanţa are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chiar dacă partea nu a indicat niciunul dintre acestea.

Numai în ipoteza în care criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de lege, se va putea aplica sancţiunea nulităţii recursului.

Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, recurentul-pârât a formulat critici care pot fi, în parte, circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., caracterul fondat al acestor critici urmând a fi analizat în cele ce succed. Totodată, se reţine caracterul unitar al recursului şi faptul că sancţiunea nulităţii nu poate fi pronunţată în măsura în care se constată că măcar una sau o parte dintre critici se încadrează în cazurile de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Tot cu titlu preliminar, situaţia de fapt relevă că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, în data de 29 decembrie 2014, sub nr. x/2014, intimata-reclamantă din prezenta cauză a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei (la data judecării cererii - Ministerul Energiei, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii şi Mediului de Afaceri - succesor al Departamentului pentru Energie cum este menţionat în sentinţa civilă nr. 1952/30.06.2015, actualmente apelantul-pârât din prezenta), să dispună anularea Deciziei nr. 237067/26.09.2014, emisă de pârât în urma soluţionării contestaţiei formulate împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/30.07.2014, emis de către Ministerul Economiei şi, pe cale de consecinţă, anularea tuturor actelor premergătoare şi subsecvente acestei decizii, respectiv anularea: procesului-verbal iniţial, a adresei nr. x/26.09.2014 prin care DE-OIE a notificat rezilierea contractului de finanţare, precum şi restituirea sumelor încasate în temeiul acestui contract până la data adresei şi a procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/20.01.2015, emis de către DE-OIE, cu consecinţa obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.227.391 RON, reprezentând contravaloarea ultimei tranşe din suma finanţată, conform contractului de finanţare nerambursabilă nr. 24D/06.08.2012, precum şi la restituirea sumei de 254.571,22 RON, reprezentând valoarea creanţei bugetare de către Ministerul Economiei în sarcina sa, prin procesul-verbal subsecvent si plătita de către reclamanta Ministerul Economiei.

Prin sentinţa civilă nr. 1952/30.06.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal, cererea de chemare în judecată a fost respinsă, iar prin decizia nr. 3889/13.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul, a casat în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, a admis în parte cererea de chemare în judecată, respectiv a anulat procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/30.07.2014, precum şi procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/20.01.2015, respectiv Decizia nr. 237067/26.09.2014, a obligat intimata la restituirea către recurentă a sumei de 254.571,22 RON, reprezentând valoarea creanţei şi la plata ultimei tranşe de finanţare - 1.227.391 RON.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul nr. x/2014, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cereri.

Prin sentinţa civilă nr. 878/09.06.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia IV-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată şi a fost obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 207.209,80 RON, reprezentând pretenţii, la care s-a adăugat suma de 5.249 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 120.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată diminuate aferente dosarului nr. x/2014, reţinând, în esenţă, că acest cuantum se încadrează în limitele caracterului rezonabil.

Analizând cererea de recurs dedusă judecăţii, circumscris pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susţinut că decizia recurată cuprinde aspecte străine cauzei, în sensul că la dosar au fost depuse foi de pontaj, dar din documentaţie nu reiese nicio referire la dosarul nr. x/2014, ceea ce echivalează, în opinia părţii, cu o nemotivare a hotărârii. În dezvoltarea aceluiaşi motiv de casare, recurentul a susţinut că decizia recurată este contradictorie sau chiar nemotivată în privinţa caracterului real, necesar şi util al cheltuielilor solicitate, iar instanţa de apel, deşi a reţinut la pagina 18 par. 6 din hotărâre că, raportat la art. 6 din CEDO, dreptul la un proces echitabil implică şi o lichidare corespunzătoare a cheltuielilor, respectiv recunoaşterea doar a acelor cheltuieli care au corespuns unor necesităţi procesuale rezonabile, nu şi a celor care sunt rezultatul unui exerciţiu excesiv al dreptului la apărare, în mod contradictoriu a apreciat că toate cheltuielile pretinse în cauză sunt utile şi necesare, inclusiv onorariul expertului.

Critica privind motivele străine din cuprinsul deciziei recurate nu poate fi primită întrucât este formulată prin raportare la probatoriul administrat şi apreciat de instanţa de apel, mai exact foile de parcurs cu privire la care recurentul susţine că nu fac referire la dosarul nr. x/2014, care nu pot fi însă reapreciate în recurs.

În ceea ce priveşte critica privind motivele contradictorii ale deciziei recurate sau chiar lipsa motivării caracterului real, necesar şi util al cheltuielilor solicitate, contrar susţinerilor recurentului, lecturarea considerentelor deciziei civile recurate relevă că instanţa de apel a reţinut, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi la dreptul intern, că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 453 C. proc. civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Sub acest aspect, instanţa de apel a constatat că facturile criticate de pârât se referă la serviciile juridice prestate în legătură directă cu pricina, atât în etapa pre-litigioasă, cât şi în etapa litigioasă (cu cele două faze de judecată, primă instanţă şi recurs), făcând în continuare referire la fiecare factură fiscală emisă şi din a căror analiză a stabilit că activităţile desfăşurate de avocaţii angajaţi de reclamantă, care au generat costuri pe măsură, au fost efectuate în legătură cu litigiul nr. 7673/2/2014.

Înalta Curte constată, aşadar, urmărind raţionamentul judiciar exprimat, că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din analiza considerentelor deciziei recurate reieşind că aceasta conţine o analiză reală şi efectivă făcută de instanţa de prim control judiciar relativ situaţiei dedusă judecăţii, analiză care reflectă o evaluare a ansamblului probelor administrate prin raportare atât la susţinerile făcute prin cererea de apel formulată de pârât, cât şi la cadrul legal specific litigilor având ca obiect cheltuielile de judecată solicitate pe cale separată.

În plus, raportat la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil măsura dispusă, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns motivelor de apel care au învestit legal instanţa.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat soluţia de reducere a cheltuielilor acordate de prima instanţă, inclusiv prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi a analizat criticile aduse de pârât, iar împrejurarea că în urma acestei analize a apreciat că suma de 120.000 RON se încadrează în limitele caracterului rezonabil nu are semnificaţia unor motive străine de natura pricinii sau contradictorii cum susţine recurentul.

Cu privire la cuantumul de 120.000 RON stabilit de instanţa de apel, se reţine că, deşi recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a indicat elementele avute în vedere pentru a acorda suma pretinsă, sumă care în opinia recurentului este disproporţionată, Înalta Curte reţine că în măsura în care recurentul tinde la reaprecierea în prezenta cale de atac a probelor administrate şi a cuantumului efectiv stabilit de instanţa de apel, trebuie constatat că asemenea susţineri constituie critici de netemeinicie, şi nu de nelegalitate a deciziei.

Atare scop al motivelor de recurs este incompatibil cu atribuţiile instanţei de control judiciar, circumscrise exclusiv verificării legalităţii hotărârii, din perspectiva cazurilor de recurs descrise de art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care nu s-ar putea proceda la reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor administrate.

Prin urmare, împrejurarea că recurentul este nemulţumit de concluziile la care a ajuns instanţa de apel în privinţa stabilirii cheltuielilor, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea contradictorie, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Analizând în continuare cererea de recurs, Înalta Curte constată că printr-o altă critică circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a reproşat instanţei de apel încălcarea art. 22 C. proc. civ. în ceea ce priveşte calificarea notelor scrise depuse în 16 martie 2023, ca fiind motive noi de apel, şi respingerea lor ca tardiv introduse, în condiţiile în care în cuprinsul lor erau dezvoltate pe larg motivele de apel depuse iniţial.

Critica invocată, deşi poate fi circumscrisă motivului de casare invocat, întrucât pune în discuţie eventuala încălcare a unor norme de procedură, apare ca nefondată.

Potrivit art. 468 alin. (1) C. proc. civ.:

"Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel", iar potrivit art. 470 C. proc. civ.:

"(1) Cererea de apel va cuprinde: (...) c) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; (...) (2) Cerinţele de la alin. (1) lit. b) şi e) şi cea de la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar cele de la alin. (1) lit. c) şi d), sub sancţiunea decăderii."

Din analiza actelor dosarului, reiese că sentinţa civilă pronunţată de prima instanţă a fost comunicată pârâtului recurent în data de 30 iunie 2022, potrivit dovezii de comunicare de la fila x din volumul V al Tribunalului Bucureşti.

Înalta Curte reţine că, raportat la data comunicării sentinţei primei instanţe, în cauză, termenul de apel s-a împlinit la 30 iulie 2022 (sâmbăta), termen care, potrivit art. 181 alin. (2) C. proc. civ., s-a prorogat până luni, 1 august 2022, aceasta fiind data limită până la care pârâtul avea posibilitatea să depună completări ale motivelor de apel depuse iniţial.

În data de 16 martie 2023, pârâtul a depus scrise prin care a invocat motive noi de apel, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel.

Însă, acele note scrise au fost formulate cu depăşirea termenului legal prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care judicios instanţa de apel nu le-a analizat, întrucât pârâtul a avut posibilitatea să invoce, în termenul legal, dispoziţiile art. 28, art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, respectiv art. 122 alin. (1) lit. c) din Hotărârea nr. 64/2011 privind Statutul profesiei de avocat, în susţinerea criticii privind nedepunerea unui contract de asistenţă juridică pentru dosarul nr. x/2014, precum şi art. 121 alin. (1) şi (8) din Hotărârea nr. 64/2011 în susţinerea criticii privind Actul Adiţional nr. 1 la Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice din 27.11.2017, care a dobândit dată certă prin încheierea nr. 36/11.11.2020 a Biroului Individual Notarial B., act adiţional care nu era opozabil părţii la 13.11.2018 când a fost soluţionat litigiul nr. 7673/2/2014.

Referitor la critica privind nepunerea în discuţia părţilor a recalificării notelor scrise şi a excepţiei tardivităţii depunerii acestor motive suplimentare de apel, se observă, din practicaua deciziei recurate, că procedura de citare cu părţile a fost legal îndeplinită, iar instanţa de apel a invocat din oficiu excepţia tardivităţii motivelor suplimentare de apel dezvoltate prin notele scrise din 13.03.2023 şi a acordat cuvântul părţii prezente (reprezentantului intimatei-reclamante, apelantul-pârât lipsind) asupra excepţiei invocate.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel, după reţinerea ca îndeplinită a procedurii de citare, a pus în discuţie excepţia invocată, cu respectarea art. 153 C. proc. civ., "(1) Instanţa poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părţile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanţa va amâna judecarea şi va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub sancţiunea nulităţii."

Astfel, împrejurarea că pârâtul legal citat nu s-a prezentat la termenul de judecată nu înseamnă că instanţa de apel nu a pus în discuţie excepţia tardivităţii depunerii de noi motive de apel sau că a încălcat dreptul la un proces echitabil ori prevederile art. 22 C. proc. civ., cum greşit susţine recurentul.

Ca o consecinţă a constatării tardivităţii depunerii motivelor noi de apel la 16 martie 2023, examinând atât conţinutul notelor scrise, cât şi cel al cererii de recurs, Înalta Curte constată că cererea de recurs conţine în mare parte o reiterare a notelor scrise depuse în 16 martie 2023. Or, în condiţiile în care s-a constatat de către instanţa de apel şi s-a confirmat de către instanţa supremă, în argumentarea motivului de casare analizat anterior, că notele scrise conţin motive noi de apel care corect nu au fost analizate de instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte reţine că sunt formulate omisso medio acele critici din cuprinsul notelor scrise reluate în cererea de recurs.

Aceasta întrucât, raportat la dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din acelaşi cod, sunt inadmisibile criticile care nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio.

Aşadar, sunt omisso medio criticile privind nerespectarea dispoziţiilor art. 28, art. 29 alin. (1) şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, respectiv art. 122 alin. (1) lit. c) din Hotărârea nr. 64/2011 privind Statutul profesiei de avocat, în susţinerea criticii privind nedepunerea unui contract de asistenţă juridică pentru dosarul nr. x/2014, precum şi a art. 121 alin. (1) şi (8) din Hotărârea nr. 64/2011 în susţinerea criticii privind caracterul contemporan litigiului al cheltuielilor solicitate raportat la Actul Adiţional nr. 1 la Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice din 27.11.2017, care a dobândit dată certă prin încheierea nr. 36/11.11.2020 a Biroului Individual Notarial B., ulterior soluţionării dosarului nr. x/2014

Va fi analizată însă critica privind aspectul că Actul adiţional nr. x nu viza doar dosarul nr. x/2014, ci şi dosarul penal nr. x/2017, critică care a fost invocată prin cererea de apel şi asupra căreia instanţa de apel s-a pronunţat.

Astfel, instanţa de apel a apreciat că, deşi contractele de asistenţă juridică stabilesc un cadru general al colaborării, în cadrul rapoartelor de lucru se menţionează explicit activitatea prestată, timpul lucrat şi onorariul în funcţie de timpul lucrat cu privire la activitatea avocaţială în litigiul care a dus la formarea dosarului nr. x/2014, iar în continuare instanţa a analizat conţinutul şi cuantumul fiecărei facturi fiscale, probatoriu care nu poate fi reapreciat în recurs.

Prin urmare, chiar dacă Actul adiţional nr. x se referă atât la dosarul nr. x/2014 cât şi la dosarul penal nr. x/2017, din ansamblul probator analizat în cauză, care nu poate fi reevaluat în prezenta cale de atac, a reieşit că activităţile menţionate în cuprinsul facturilor desfăşurate de avocaţii intimatei, care au generat costuri pe măsură, au fost în legătură cu dosarul nr. x/2014, avându-se în vedere că noţiunea de proces, în sens larg, cuprinde atât faza pre-procesuală cât şi faza procesuală.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că acele cheltuieli constând în onorariul expertului nu intră în categoria cheltuielilor prevăzute de art. 451 C. proc. civ.

Această critică a fost corect apreciată ca nefondată de către instanţa de apel, dat fiind că dispoziţiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ. cuprind sintagma "alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului", iar raportat la obiectul litigiului nr. 7673/2/2014 a fost necesară şi utilă solicitarea unei opinii de specialitate din partea unui expert, întrucât un avocat nu poate suplini aportul unui expert tehnic.

În fine, printr-o altă critică, recurentul a învederat că nu este legală admiterea în integralitate a cheltuielilor de judecată având în vedere că cererea din dosarul nr. x/2014 a fost admisă doar în parte.

Contrar susţinerilor recurentului, din dispozitivul deciziei recurate şi din considerentele pe care acesta se sprijină rezultă cu evidenţă că instanţa de apel a schimbat sentinţa primei instanţe şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 120.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, găsind întemeiată critica apelantului-pârât cu privire la caracterul nerezonabil al cheltuielilor şi, făcând o apreciere a proporţionalităţii şi necesităţii onorariului de avocat perceput în dosarul nr. x/2014, a considerat că se impune cu necesitate cenzurarea onorariului avocaţial, cuantumul de 120.000 RON încadrându-se în limitele caracterului rezonabil.

Aşa cum s-a menţionat în cele ce precedă, în recurs nu poate fi reapreciat cuantumul cheltuielilor de judecată stabilite de instanţa de apel, ci doar va fi verificată conformitatea hotărârii atacate cu dispoziţiile legale incidente.

Înalta Curte apreciază că se impune a se reţine statuările obligatorii ale instanţei supreme din cuprinsul Deciziei nr. 19/2013 pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, şi Deciziei nr. 59/2017, pronunţată de Înalta Curte - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că fundamentul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată, reglementat de art. 453 din C. proc. civ., este culpa procesuală a părţii, culpă procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea acestei dispoziţii legale, în egală măsură, atât rezultatul procesului, dar şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia.

Aşadar, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate într-un proces anterior, soluţionat definitiv, are la bază culpa procesuală care revine părţii care a pierdut procesul, urmare a dezbaterilor judiciare, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată fiind un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală.

În consecinţă, în analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, vinovăţie, legătură de cauzalitate), reglementate de norma de drept substanţial din art. 1349 din C. civ., ci la acele elemente care, în materie civilă, se înscriu în sfera noţiunii de "parte căzută în pretenţii", reglementate de norma procesual civilă reprezentată de art. 453 din C. proc. civ.. Ca atare, regimul juridic al cheltuielilor de judecată fiind reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. care consacră, în mod expres, ca fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală şi principiul despăgubirii celui ce câştigă procesul, şi care reprezintă, de fapt, un caz particular de răspundere civilă, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Analizând în continuare critica recurentului subsumată acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, o atare fundamentare a cererii în pretenţii formulate de reclamantă presupune dovada unui prejudiciu cert înregistrat de titularul cererii, parte câştigătoare în litigiul care a generat avansarea cheltuilelilor de judecată.

În speţă, potrivit considerentelor hotărârii recurate, curtea de apel având obligaţia de a analiza legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, în limitele devoluţiunii în apel, prin raportare la faptele imputate pârâtului a concluzionat că acesta poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 120.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată reduse, reţinând că prejudiciul invocat de reclamantă a fost dovedit, însă se impune cenzurarea onorariului avocaţial pentru a se încadra în limitele caracterului rezonabil, reţinând, totodată, caracterul cert al acestui prejudiciu în raport cu înscrisurile administrate de reclamantă şi în baza cărora acesta a fost solicitat.

Concluzia s-a impus în urma evaluării probatoriului, care a evidenţiat că intimata a achitat aceste cheltuieli de judecată pentru asigurarea apărării sub forma asistenţei juridice calificate şi a reprezentării sale în dosarul nr. x/2014.

Se impune, totodată, a se observa că, pretinzând că intimata reclamantă nu a făcut dovada existenţei şi certitudinii prejudiciului în privinţa sumei de 120.000 RON, recurentul nu a demonstrat, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în apel, o ipoteză aptă să evidenţieze aplicarea greşită în cauză a normelor legale cuprinse în art. 451-453 C. proc. civ. şi nu s-a raportat la niciun reper legal pe care instanţa de apel să îl fi interpretat sau aplicat în mod greşit, din această perspectivă, ci a făcut trimitere la situaţia de fapt dedusă judecăţii, opinând, în esenţă, că instanţa de apel a evaluat greşit probele constând în Scrisoarea de consultanţă generală nr. 889461/17.07.2014, Scrisoarea de angajament pentru servicii juridice nr. B1956618/27.11.2017 împreună cu actul adiţional nr. x, facturile fiscale, foile de pontaj şi prezentând propria sa viziune asupra modalităţii în care ar fi trebuit analizate şi evaluate aceste probe.

Astfel, argumentele recurentului s-au limitat la a susţine necesitatea prezentării contractului de asistenţă juridică pentru dovedirea plăţii efective a onorariului stabilit între parte şi avocat, critică care aşa cum s-a arătat anterior a fost formulată omisso medio în recurs, întrucât nu se regăseşte în cererea de apel formulată, ci doar în cuprinsul notele scrise considerate motive noi de apel şi respinse ca tardiv formulate.

Faţă de modalitatea în care recurentul a înţeles să argumenteze incidenţa acestui motiv de recurs, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că verificarea modalităţii în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat prevederile legale incidente nu poate porni decât de la starea de fapt reţinută de către aceasta în cadrul deciziei recurate, şi aceasta întrucât sarcina evaluării probelor în cauză şi a stabilirii situaţiei de fapt revine în exclusivitate instanţelor de fond, instanţa de recurs efectuând exclusiv un examen de legalitate asupra deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Or, analiza argumentelor recurentului presupune reevaluarea situaţiei de fapt în raport cu probele administrate în faţa de instanţelor de fond, ca urmare a reevaluării acestor probe, ceea ce nu este admisibil în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalităţii deciziei atacate, nu şi a temeiniciei hotărârii (art. 488 alin. (1) C. proc. civ.). Ca urmare, aceste critici nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs.

Drept urmare, nu se poate reţine incidenţa unui viciu de legalitate a deciziei recurate din perspectiva modalităţii în care instanţa de apel a realizat aplicarea şi interpretarea normelor de drept incidente cauzei.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs invocate de recurent, în temeiul art. 496 alin. (1) din Codul de proceudră civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimată.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Investiţiilor şi Proiectelor Europene împotriva deciziei civile nr. 491 A/2023 din 20 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.