Procedural capacity of tax authorities to defend claims arising from administrative liability and statute of limitations

Şedinţa publică din data de 27 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în data de 4 decembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, să constate prescripţia obligaţiei reclamantei de plată către bugetul de stat a sumelor reprezentând chirie datorată anterior datei de 01 septembrie 2017, aferentă spaţiilor puse la dispoziţie de reclamantă către A. S.R.L., B. S.A., C. S.A., D., E. S.A., cabinet medical S.C. F. S.R.L., Dr. G., S.C. H. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 35 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1554 din 19 octombrie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins cererea formulată de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, în contradictoriu cu pârâta Ministerul Finanţelor- Agenţia Naţională de Administrare Fiscală- Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 478A/2023 din 20 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelul declarat de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva sentinţei civile nr. 1554 din 19 octombrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune, cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru continuarea judecăţii pe fond.

În motivarea căii de atac, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel relativ la nemotivarea soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în opinia recurentei, instanţele de fond încălcând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel a analizat şi interpretat eronat prevederile art. 7 pct. 13 din H.G. nr. 520/2013, întrucât în cauză nu este vorba despre o executare silită, astfel încât să se poată vorbi despre necesitatea existenţei unui titlu executoriu din perspectiva Codului de procedură fiscală, iar colectarea creanţei bugetare nu este condiţionată de preexistenţa unui titlu executoriu.

Recurenta a mai arătat că demersul său se circumscrie prevederilor art. 35 din C. proc. civ. şi are drept scop paralizarea oricărei acţiuni a Ministerului Finanţelor, prin organele din subordine, în speţă DGAMC, în realizarea creanţei bugetare decurgând din neexecutarea obligaţiei reclamantei de a vira la bugetul de stat chiria, respectiv orice acţiune de emitere a unui titlu care să oblige reclamanta la plata unor sume către bugetul de stat.

În mod greşit, instanţa de apel a respins apelul reclamantei, reţinând că, potrivit art. 4 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură fiscală, normele de procedură fiscală nu se aplică pentru administrarea de creanţe bugetare rezultate din raporturi juridice extracontractuale, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2) lit. b).

În acest sens, recurenta a făcut trimitere la dispoziţiile art. 184 alin. (5) lit. b) Codul fiscal, potrivit cu care "în scopul eşalonării la plată sunt asimilate obligaţiilor fiscale (...) creanţele bugetare stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organelor fiscale, potrivit legii, inclusiv creanţele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii."

Prin urmare, rolul organului fiscal, al pârâtei DGAMC, de recuperator/colector (inclusiv în ceea ce priveşte creanţele bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale) se corelează cu obiectului cererii de chemare în judecată privind constatarea prescripţiei obligaţiei de plată a reclamantei, sens în care nu se poate interpreta sub nicio formă că pârâta nu ar avea calitate procesuală pasivă, raportat la art. 36 C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că nici trimiterile instanţei de apel la prevederile art. 226 din Codul de procedură fiscală, nu pot susţine lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei, în măsura în care în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ a respins definitiv, prin decizia nr. 1026/23.02.2023, contestaţia reclamantei SRR împotriva măsurilor Curţii de Conturi a României legate de constatarea în sarcina sa a prejudiciului produs bugetului de stat prin nevirarea chiriei aferente închirierii unor spaţii proprietatea statului şi aflate în administrarea sa.

Instanţa de apel a concluzionat eronat că teoria dreptului de administrare invocată de reclamantă nu este incidentă în cauză, motivând că administrarea creanţelor bugetare este o noţiune specifică legilor speciale care o reglementează şi în atribuţia organelor desemnate de aceste norme.

Prin urmare, instanţa de apel nu a luat în considerare prevederile invocate de reclamantă în combaterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, nu le-a analizat şi nici combătut.

De asemenea, nefondat şi nemotivat a statuat instanţa de apel că noţiunea de titular al dreptului de administrare nu ar putea fi aplicată cu referire la art. 866 C. civ., în condiţiile în care C. civ. reprezintă o normă generală, iar aceste prevederi nu impun nicio restricţie în acest sens, iar instanţa de apel nu a oferit nicio altă alternativă în reglementarea dreptului de administrare, corespunzătoare cu natura bunurilor la care care se referă.

În continuare, recurenta a arătat că art. 866 din C. civ. reglementează dreptul de administrare ca fiind un drept real corespunzător proprietăţii publice, iar art. 868 din C. civ. menţionează faptul că titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire, aceste prevederi susţinând, în opinia recurentei, calitatea procesuală a pârâtei.

În ceea ce priveşte veniturile/creanţele bugetare, legea conferă instituţiilor abilitate, cum este şi cazul pârâtei, dreptul/obligaţia de administrare a acestora, noţiunea de administrare implicând automat si pe cea de colectare la care se referă instanţa de fond, aspect care reiese şi din art. 4, art. 6 şi art. 131 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în calitate de organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, aflat în subordinea Ministerului Finanţelor Publice.

În acest sens, recurenta a susţinut că pârâta are calitate procesuală pasivă pentru că are printre atribuţii administrarea creanţelor bugetare, inclusiv cele datorate de reclamantă, aceasta fiind inclusă în categoria marilor contribuabili.

În referire la considerentele instanţei de apel potrivit cu care titularul dreptului de creanţă cu privire la sumele în cauză este Statul Român, recurenta a opinat că, raportat la obiectul cererii de judecată, nu are relevanţă că titularul dreptului de creanţă este Statul Român, ci important este a se identifica cine are autoritatea de a colecta contribuţiile datorate bugetului de stat, de a administra şi încasa creanţele bugetare, corelativ cu obligaţia de plată a reclamantei, prescrisă de asemenea.

Or, recurenta a arătat că nu a contestat că Statul Român ar fi titularul dreptului de creanţă, însă instanţa de apel nu a justificat motivat trimiterile la titularul dreptului de creanţă (Statul Român), prin prisma obiectului cererii de chemare în judecată şi anume constatarea prescripţiei extinctive, acest lucru echivalând cu o nemotivare în fapt şi în drept, încălcându-se şi în acest caz prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanţa de apel nu a analizat şi nu a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi anume "constatarea, prescripţiei extinctive", prin prisma obligaţiilor pârâtei în raportul juridic dedus judecăţii, a atribuţiilor prevăzute de lege în ceea ce priveşte creanţele bugetare.

Astfel, calitatea procesuală pasivă a pârâtei presupune o identitate între aceasta şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, respectiv persoana faţă de care se urmăreşte să se stabilească un drept al reclamantei. În acest sens, trebuie avut în vedere înţelesul, definiţia prescripţiei extinctive date de literatura de specialitate şi anume aceea de "sancţiune juridică" care priveşte doar dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv privit în întregul său, potrivit art. 2500 din C. civ.

Concluzionând, recurenta a susţinut că acţiunea în constatare a prescripţiei nu vizează în sine dreptul subiectiv asupra creanţei, ci acţiunea de valorificare a dreptului subiectiv, prin înlăturarea creanţei.

5. Apărările formulate în cauză

Intimta-pârâtă Direcţia Generală a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că recurenta, reluând argumentele din cuprinsul cererii de apel, este nemulţumită de soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei. Relativ la critica privind insuficienta motivare, intimata a susţinut că, din modul cum au fost formulate considerentele, instanţa a răspuns, în ansamblu, tuturor criticilor aduse prin cererea de apel.

Intimata a mai susţinut că nu sunt relevante atribuţiile pârâtei de colectare a creanţelor bugetare, întrucât sumele ce fac obiectul cauzei nu sunt stabilite şi colectate în mod direct de pârâtă în baza unor prevederi legale sau prin emiterea unor decizii de impunere, ci trebuie determinate de reclamantă pentru raporturile juridice desfăşurate cu persoanele juridice fără a încasa chirie.

Potrivit deciziei Curţii de Conturi nr. 14/25.10.2016 şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate cu privire la legalitatea acestei decizii, recurenta are obligaţia de a dispune toate măsurile legale pentru stabilirea întinderii prejudiciului adus bugetului de stat prin nerealizarea de venituri din închirierea de spaţii proprietate publică şi nevirarea acestora la bugetul de stat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul acţiunii deduse judecăţii şi asupra căruia au statuat instanţele de fond îl constituie constatarea prescripţiei obligaţiei reclamantei de plată către bugetul de stat a sumelor reprezentând chirie datorată anterior datei de 01 septembrie 2017, aferentă spaţiilor pe care le-a pus la dispoziţia mai multor societăţi.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, reţinând, în esenţă, că pârâta nu este titulara dreptului în raport cu care reclamanta a solicitat constatarea prescripţiei, pârâta fiind doar autoritatea care colectează contribuţiile datorate bugetului de stat de marii contribuabili, iar nu titularul dreptului de creanţă, care este Statul Român.

Prin decizia recurată, prima instanţă de control judiciar a validat soluţia tribunalului, respingând ca nefondat apelul declarat de reclamantă şi apreciind, în esenţă, că pârâta are doar posibilitatea executării silite a unor creanţe bugetare derivând din relaţiile contractuale dar doar în executarea unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească sau a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu, care în cauză nu a fost invocat pentru a se putea reţine teza reclamantei.

Prin recursul formulat, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivul de apel relativ la nemotivarea soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv că instanţa de apel nu a analizat şi nu a avut în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, încălcând astfel prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivul de recurs invocat reglementează trei ipoteze, care au drept efect casarea unei hotărâri şi anume: i) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârşire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanţă; ii) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicţia poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susţin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; iii) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative, motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii, recurentul este ţinut să indice instanţei de recurs şi să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii.

În cuprinsul memoriului de recurs, se susţine acest motiv sub primul aspect.

Cu privire acesta, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi al respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părţilor. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluţiei din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul şi intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părţile din dosar şi obiectul cauzei. (par. 171).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, "include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată.

Curtea europeană a reţinut în jurisprudenţa sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deşi art. 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81].

Întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Corelativ obligaţiei de motivare a instanţei de judecată îi revine şi părţii nemulţumite de soluţia pronunţată de către instanţa de judecată, îndatorirea de a-şi expune propriul raţionament şi argumentele pentru a combate modul de soluţionare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare.

Aplicând aceste principii în cauza de faţă, Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel este exhaustivă, fiind menţionate în mod clar şi coerent argumentele avute în vedere de instanţa devolutivă la soluţionarea cauzei.

Astfel, instanţa de apel a relevat situaţia de fapt stabilită, pe baza probatoriilor administrate în cauză şi a transpus în mod logic şi coerent raţionamentul juridic, prin care şi-a întemeiat soluţia pronunţată, făcând trimitere la dispoziţiile legale în materie.

Recurenta, prin critica formulată, impută instanţei de apel faptul că nu a fost analizat motivul de apel constând în nemotivarea soluţiei primei instanţe de respingere a acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Critica este nefondată, întrucât instanţa de apel a constatat expunerea de către prima instanţă a raţionamentului juridic adoptat, prezentând suplimentar argumentele pentru care a reţinut ca fiind întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Astfel, instanţa de apel, contrar argumentelor recurentei, a analizat criticile aduse soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi a expus propriul raţionament cu privire la excepţia invocată în cauză, făcând trimitere şi analizând atât dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., cât şi dispoziţiile speciale din Codul de procedură fiscală, respectiv din H.G. nr. 520/2013.

Prin urmare, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, orice eventuală vătămare a părţii a fost acoperită prin motivarea cuprinzătoare a deciziei din apel, sens în care criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate şi urmează a fi respinse în consecinţă, nemulţumirile părţii neechivalând cu o nemotivare a hotărârii astfel cum se pretinde.

Mai departe, în analiza recursului, criticile cu privire la menţinerea de către instanţa de apel a soluţiei admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive vor fi analizate din perspectiva art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., întrucât pun în discuţie pretinse încălcări ale normelor de procedură, dar şi ale dispoziţiilor de drept material în ceea ce priveşte creanţele bugetare.

Recurenta a reproşat instanţei de apel analiza şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 7 pct. 13 din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală dat fiind că nu este o executare silită în curs astfel încât să fie necesar un titlu executoriu din perspectiva Codului de procedură fiscală, care să condiţioneze colectarea creanţei bugetare.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Aşadar, calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat, calitate procesuală activă, precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, calitate procesuală pasivă.

Rolul instanţei constă în verificarea identităţii dintre cel chemat în judecată şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii sau persoana în contradictoriu cu care trebuie realizat interesul reclamantului, precum şi a identităţii dintre cel care promovează cererea şi titularul dreptului subiectiv sau cel care se prevalează de un anumit interes.

Situaţia de fapt stabilită în cauză şi necontestată relevă că prin acţiunea în constatarea prescripţiei obligaţiei reclamantei de plată către bugetul de stat a sumelor reprezentând chirie datorată anterior datei de 01 septembrie 2017, reclamanta urmăreşte stingerea dreptului ce ar putea fi exercitat de pârâtă în acţiunea în realizare a creanţei bugetare.

Această acţiune a fost formulată ca urmare a unui control efectuat de Curtea de Conturi în activitatea reclamantei, în urma căruia a fost emisă Decizia nr. 14/2016, în cuprinsul căreia s-a constatat la pct. 4 şi pct. 5 că aceasta a pus la dispoziţia unor persoane juridice spaţii proprietate publică a statului fără a stabili şi încasa chiria/redevenţa aferentă conform legii, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat cu suma de 280.000 RON, respectiv 96.000 RON. În acest sens, Curtea de Conturi a stabilit un set de măsuri legale la pct. nr. II.4- II.6 pentru stabilirea întinderii prejudiciilor şi recuperarea acestora, fixând termen de realizare 10.02.2017 pentru remedierea abaterilor consemnate la pct. 4 şi pct. 5.

Reclamanta a formulat acţiune în anularea Deciziei nr. 14/2016, înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a contencios administrativ şi fiscal, iar prin decizia nr. 1026/23.02.2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, a fost admis recursul şi casată în parte sentinţa pronunţată în cauză, relevant fiind aspectul că măsurile consemnate la nr. II.4-II.6 nu au fost anulate, fiind deci menţinute.

În acest context factual, se reţine că referirea instanţei de apel la dispoziţiile art. 7 pct. 13 din H.G. nr. 520/2013 s-a efectuat prin raportare la art. 131 alin. (1) şi (3) din acelaşi act normativ, texte legale care reglementează atribuţiile Agenţiei şi activitatea pârâtei, ca instituţie publică în subordinea Agenţiei, care are ca obiect de activitate ansamblul activităţilor de administrare fiscală a marilor contribuabili, prin preluarea atribuţiilor şi a activităţii corespunzătoare din cadrul aparatului propriu al Agenţiei.

Aşa cum chiar recurenta afirmă permanent, principala atribuţie a pârâtei este aceea de colectare/recuperare a creanţelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, or, în cauză, astfel de raporturi nu există pentru că reclamanta a dat în folosinţă gratuită către diverse persoane juridice spaţiile publice pe care le avea în administrare. Mai mult, creanţa pretinsă nu este stabilită şi colectată în mod direct de pârâtă în baza unor prevederi legale sau prin emiterea unor decizii de impunere, ci trebuie determinată de reclamantă pentru raporturile juridice desfăşurate cu persoanele juridice fără a încasa chirie.

Calitatea procesuală pasivă presupune, ca situaţie premisă, existenţa unui raport juridic de drept substanţial între reclamantă şi pârâtă. Or, dacă principala atribuţie a pârâtei este aceea de colectare a creanţelor bugetare, raportat la ceea ce s-a imputat reclamantei prin decizia Curţii de Conturi, se constată că un raport de drept material între societate şi organism nu există în lipsa unei creanţe.

Este lipsită de relevanţă şi trimiterea recurentei la dispoziţiile art. 184 alin. (5) lit. b) Codul fiscal în justificarea legitimităţii procesuale a pârâtei, în condiţiile în care textul legal prevede expres că sunt asimilate obligaţiilor fiscale creanţele bugetare stabilite de alte organe şi transmise spre recuperare organelor fiscale, inclusiv cele rezultate din hotărâri judecătoreşti sau alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii.

Cum prin Decizia Curţii de Conturi s-au dispus măsuri în sarcina reclamantei în vederea recuperării prejudiciului, fiind stabilit şi un termen de realizare, fără a se dispune transmiterea creanţei spre recuperare către organele fiscale, se constată că nu există o creanţă care să fie stabilită în condiţiile textului legal invocat şi neexistând o creanţă nu există raporturi juridice, iar lipsa raporturilor juridice determină, în consecinţă, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei.

Printr-o altă critică, de asemenea nefondată, recurenta a susţinut calitatea procesuală a pârâtei prin raportare la dispoziţiile art. 866 şi art. 868 C. civ., considerând greşită concluzia instanţei de apel potrivit cu care aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză pentru că administrarea creanţelor bugetare este specifică legilor speciale care o reglementează şi în atribuţia organelor desemnate de aceste norme.

Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat şi bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal (art. 2 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală), privind administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală).

Reglementarea nu se aplică însă pentru administrarea creanţelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepţia redevenţelor miniere, a redevenţelor petroliere şi a redevenţelor rezultate din contracte de concesiune, arendă şi alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinaţie agricolă, încheiate de Agenţia Domeniilor Statului (art. 2 alin. (4) din Codul de procedură fiscală).

Aşadar, sub incidenţa Codului de procedură fiscală intră veniturile fiscale datorate statului, cu excepţia celor rezultate din raporturi juridice contractuale.

Instanţele de fond au reţinut corect că sumele care fac obiectul cauzei nu sunt stabilite şi colectate în mod direct de pârâtă în baza unor prevederi legale şi prin emiterea unor decizii de impunere, ci acestea trebuie determinate de reclamantă pentru raporturile juridice desfăşurate cu persoanele juridice fără a încasa chirie, iar în final, bugetul Statului român este cel prejudiciat cu sumele ce trebuiau percepute şi virate la buget.

Cât priveşte teoria dreptului de administrate invocat de reclamantă, s-a reţinut că nu este incidentă în cauză, noţiunea dreptului de administrare neputând fi aplicată cu referire la art. 866 C. civ., în relaţie cu natura bunurilor la care se referă.

Aceasta întrucât dispoziţiile art. 866 C. civ. statuează că drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de folosinţă cu titlu gratuit, iar la art. 868 din cod sunt reglementate aspecte cu privire la exercitarea dreptului de administrare.

Or, raportat la scopul urmărit de reclamantă prin demersul său judiciar şi la natura bunurilor la care se referă, se reţine că administrarea creanţelor fiscale este diferită, ca instituţie juridică, de dreptul de administrare din C. civ., pe care se întemeiează criticile recurentei.

Recurenta a susţinut că noţiunea de administrare include automat şi pe cea de colectare, însă aşa cum s-a arătat anterior şi cum s-a reţinut în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală care reglementează expres la art. 2 alin. (4) situaţiile în care nu se aplică.

Prin urmare, judicios s-a stabilit că Statul român este titularul dreptului de creanţă şi are dreptul de a încasa sumele pe care reclamanta, în urma controlului efectuat, va trebui să le stabilească şi să le vireze către bugetul de stat.

În fine, referirile recurentei la definiţia prescripţiei extinctive, potrivit art. 2500 C. civ., nu vor fi analizate în condiţiile în care instanţele de fond s-au pronunţat cu prioritate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, fără a analiza dacă se impune sau nu constatarea prescripţiei extinctive aşa cum a solicitat reclamanta.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea Română de Radiodifuziune împotriva deciziei civile nr. 478A/2023 din 20 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.