State liability for ECHR Article 3 detention conditions affirmed; moral damages claim rejected and appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 27 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, în data de 6 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Penitenciarul Târgu Jiu, Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Mioveni şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în nume propriu şi pentru penitenciarele pârâte, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 70 euro/zi, echivalent RON la data plăţii la cursul Băncii Naţionale a României, reprezentând despăgubiri cu titlu de daune morale pentru condiţiile improprii în care a fost deţinut şi pentru prejudiciile cauzate de pârâţi.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Legea nr. 169/2017, art. 1349 C. civ. şi celelalte temeiuri invocate în cuprinsul cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 32 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă, a fost declinată soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, dosarul fiind înregistrat în data de 21 ianuarie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

În data de 17 septembrie 2020, a fost înregistrată la dosarul cauzei o cerere prin care numita B. a arătat că a devenit cesionarul drepturilor litigioase ce fac obiectul cauzei potrivit contractului de cesiune autentificat sub nr. x/14.09.2020 la Biroul Notarului Public C. din Zalău; conform contractului, reclamantul A. a cesionat către B. drepturile litigioase din dosarul de faţă la preţul de 15.000 euro.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1899/02.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant, ca neîntemeiată, a respins excepţia inadmisibilităţii şi prematurităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, ca neîntemeiate, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea, ca prescrisă, pentru perioada anterioară datei de 5.11.2016, iar, în rest, a respins, ca nefondată, cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Penitenciarul Târgu Jiu, Penitenciarul Drobeta Turnu Severin, Penitenciarul Mioveni, Penitenciarul Oradea şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi cesionar B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 189 A din 15 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta B., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

4. Recursurile declarate în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs principal reclamanta B. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor şi recurs incident pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, reclmanta arătând că declară recurs şi împotriva sentinţei primei instanţe.

4.1. Prin cererea de recurs formulată de reclamanta B., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., aceasta a susţinut că declară recurs atât împotriva sentinţei civile nr. 1889 din 2 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, cât şi împotriva deciziei civile nr. 189 A din 15 februarie 2022, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, sau rejudecând, schimbarea în tot în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În continuare, a arătat că hotărârile atacate sunt nelegale pentru că instanţele nu s-au pronunţat cu privire la ce au fost învestite, nu au motivat efectiv în raport cu motivele formulate, fiind încălcate şi aplicate greşit normele de drept material incidente în privinţa admisibilităţii despăgubirilor solicitate.

A mai susţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, fiind incident art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar instanţele de fond nu au avut în vedere că, în privinţa cuantumului despăgubirilor, acesta nu este stabilit prin lege, ci pe baza aprecierii date de judecătorul cauzei.

4.2. Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar, în rejudecare, admiterea apelului declarat de acest pârât şi modificarea în parte a deciziei civile atacate în sensul admiterii excepţiei invocate şi respingerea acţiunii în consecinţă.

În susţinerea căii de atac, a arătat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată reiese că reclamantul se referă la condiţiile de detenţie din penitenciarele în care a fost deţinut, respectiv Penitenciarele Târgu Jiu, Drobeta Turnu Severin, Mioveni şi Oradea, context în care, fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. (1) din C. civ.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Curtea Europeană a statuat constant că art. 3 din Convenţie impune Statului să se asigure că orice prizonier este deţinut în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, însă acest aspect nu înseamnă că Statul răspunde în mod automat pentru modul de organizare şi coordonare a activităţii de punere în executare a pedepselor privative de libertate.

Răspunderea Statului Român pentru modul de organizare şi coordonare a activităţii de punere în executare a pedepselor privative de libertate poate avea doar un caracter subsidiar, dat fiind că organizarea acestei activităţi nu este în sarcina directă a statului, fiind încredinţată unor alte persoane care au personalitate juridică, iar potrivit art. 11 alin. (2) din Legea nr. 254/2013, penitenciarele au personalitate şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Aşadar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, nu-şi poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane, fizice sau juridice, ar fi vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care s-a produs un prejudiciu.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor nu justifică calitate procesuală pasivă în cauza pendinte.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei B., recurentul a susţinut că este greşit raţionamentul instanţei de apel potrivit cu care chiar dacă suferinţa pretinsă de reclamant este intuitu personae, pentru remedierea prejudiciului suferit se solicită o sumă de bani, iar drepturile litigioase cu privire la respectiva sumă de bani pot fi cesionate, pentru că reclamantul pretinde un drept de creanţă în prezentul litigiu, ce poate fi tranzacţionat.

Recurentul a opinat că nu toate drepturile de creanţă pot fi transmise, fiind interzisă transmiterea drepturilor personale ale creditorului, imposibilitatea transmiterii drepturilor intuitu personae datorându-se faptului că sunt indispensabile de persoana creditorului.

Aşadar, drepturile personale nepatrimoniale sunt netransmibile şi de regulă, nu este posibilă transmiterea/cedarea dreptului de a primi despăgubiri, sub formă de daune morale.

Prin urmare, întrucât dreptul la despăgubiri morale este un drept intuitu personae, instanţa de apel a apreciat greşit că B. justifică calitate procesuală activă.

4.3 Prin cererea de recurs incident, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia referitoare la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.

Instanţa de apel a reţinut eronat, cu încălcarea normelor de drept material, că această pârâtă justifică calitate procesuală raportat la art. 6 alin. (1) lit. a) şi art. 11 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, cu modificările şi completările ulterioare.

Ţinând cont de motivele de fapt şi de drept invocate în cererea de chemare în judecată, reclamantul impută o faptă ilicită determinată, solicitând o compensare pecuniară pentru condiţiile de detenţie asigurate în penitenciarele în care a fost cazat. Astfel, acesta invocă aspecte referitoare la modul în care s-a realizat cazarea pe parcursul executării pedepsei privative de libertate, reclamând condiţiile de detenţie asigurate, de unde reiese, în opinia recurentei, că fapta ilicită este atribuită exclusiv unităţilor penitenciare în care reclamantul a fost custodiat, neexistând niciun temei pentru atragerea răspunderii pârâtei pentru modul cum i-au fost asigurate reclamantului condiţiile de detenţie în penitenciare.

Acest aspect nu este de natură să confere pârâtei legitimarea procesuală pasivă, având în vedere că o astfel de calitate se analizează strict şi delimitat în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii în cauză.

Pârâta nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităţilor penitenciare, calitatea procesuală neputând fi justificată prin raportare la răspunderea generică atribuită acestei entităţi.

A susţinut că instanţa are obligaţia să efectueze o analiză riguroasă a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii şi a naturii obligaţiei în discuţie, pentru ca, raportat la particularităţile speţei, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părţi, raţiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Raportat la art. 222 C. civ., cum penitenciarele au personalitate juridică proprie, recurenta a opinat că doar unităţile penitenciare care l-au custodiat pe reclamant în perioada menţionată în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie să stea în nume propriu în cauza de fată, pârâta neputând fi răspunzătoare pentru faptele acestora.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor penitenciare, aprobat prin Decizia directorului general al ANP nr. 507/2012, penitenciarele sunt instituţii publice de interes naţional, cu personalitate juridică, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care fac parte din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi asigură executarea pedepselor privative de libertate şi a măsurii arestării preventive, în condiţii care garantează respectarea demnităţii umane, facilitând responsabilizarea şi reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate şi contribuind la creşterea gradului de siguranţă a comunităţii, menţinerea ordinii publice şi securităţii naţionale.

H.G. nr. 1849/2004 a fost abrogat prin H.G. nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede la art. 11 alin. (2) că unităţile subordonate ANP au personalitate juridică, iar la art. 6. alin. (1) lit. a) că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează şi coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, în unităţile din subordinea sa, însă, potrivit art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ "Pentru îndeplinirea atribuţiilor, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se înfiinţează, se organizează şi funcţionează penitenciare, penitenciare-spital, penitenciare pentru tineri, penitenciare pentru femei, centre educative (...)."

Recurenta a mai susţinut că penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu şi sunt ordonatori terţiari de credite, în acelaşi sens fiind şi prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, prin care sunt stabilite în mod expres rolurile ordonatorilor de credite.

Astfel, în cauză, pentru condiţiile materiale de detenţie oferite reclamantului, persoanele juridice de drept public responsabile sunt unităţile penitenciare în care acesta a fost custodiat. Aşadar, instituţia noastră nu dispune asupra modului în care persoanele private de libertate aflate în custodia unităţilor penitenciare execută pedeapsa. Se poate observa că responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, respectiv, în ceea ce priveşte modalitatea de realizare a cazării persoanelor private de libertate, revine penitenciarelor, ca structuri funcţionale ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Prin urmare, recurenta a susţinut că nu dispune asupra modului în care deţinuţii sunt cazaţi în camerele de deţinere, pentru că la nivelul Aparatului central nu sunt cazaţi deţinuţi, motiv pentru care nu are competenţe în sensul repartizării persoanelor private de libertate pe camere, această competenţă fiind stabilită, conform prevederilor Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 4800/C/2018, pentru seful secţiei de deţinere (art. 327 lit. i), şefului de tură (art. 111 alin. (4), medicului şef de secţie (art. 351).

În continuare, recurenta a făcut referire la practica judiciară în materie, indicând o serie de hotărâri în care nu s-a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtei şi susţinând că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, iar eventualele inacţiuni nu sunt consecinţa unei atitudini cu rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în întregul sector bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

În cauză, este adevărat că fapta ilicită s-a produs în mediul penitenciar, dar condiţiile de detenţie imputate de reclamant pârâtei implică analiza răspunderii pentru supraaglomerarea din penitenciar decurgând din neasigurarea spaţiilor corespunzătoare prevăzute de legislaţia în materie, fiind vorba despre invocarea prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a supraaglomerării din penitenciare.

Or, pentru acest tip de prejudiciu, răspunderea revine Statului Român, acesta fiind cel care stabileşte politica penală şi financiară, pârâta având doar atribuţiile de a aplica aceasta politică.

Răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudiciu rezultă şi din faptul că în Hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Rezmiveş şi alţii împotriva României din 25 aprilie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat existenţa unei probleme structurale în ceea ce priveşte suprapopularea din centrele de deţinere şi arest preventiv şi din unităţile penitenciare din România, recomandând măsuri suplimentare din partea autorităţilor naţionale fie de natură logistică, fie de politică penală, precum şi consolidarea, respectiv, introducerea unor remedii de natură preventivă şi compensatorie. Toate măsurile ce se impun a fi luate sunt în sarcina Statului Român, Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor revenindu-i doar un rol secundar, care constă în aplicarea dispoziţiilor cu caracter normativ în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că Statului îi revine sarcina de a-şi organiza sistemul penitenciar de aşa natură încât să asigure respectarea demnităţii deţinuţilor (cauza Ananyev şi alţii împotriva Rusiei), respectiva obligaţie nefiind doar o obligaţie de mijloace, ci una de rezultat. Supraaglomerarea, ca problemă generală a sistemului penitenciar din România, este o consecinţă a politicii statale, responsabilitatea elaborării actelor normative şi adoptării măsurilor necesare prevenirii apariţiei sau reducerii acestui fenomen aparţin statului, cum s-a reţinut, de altfel, constant şi în jurisprudenţa CEDO în materia încălcării art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, inclusiv în Hotărârea-pilot din cauza Rezmiveş contra României.

În plus, în cauza Polgar împotriva României, Curtea a stabilit faptul că decizia nr. 460/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie în dosarul nr. x/2018, a consolidat o jurisprudenţa preexistentă şi a stabilit criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condiţiile de detenţie inadecvate, reţinând că răspunzător pentru condiţiile inadecvate de detenţie este Statul.

Aşadar, CEDO reţine că prin hotărârea nr. 460/19.02.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost stabilită răspunderea pecuniară a statului şi nu a autorităţilor subordonate, pentru condiţiile inadecvate de detenţie, instanţa supremă întemeindu-şi soluţia pe faptul că problema condiţiilor de detenţie are un caracter structural, aşa cum s-a reţinut şi în hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii împotriva României, motiv pentru care cauzele acestor disfunctionalităţi sistemice nu pot fi imputate locurilor de detenţie, ci statului care este răspunzător de politica penală.

Prin urmare, recurenta a susţinut că responsabilitatea revine Statului, prin Ministerul Finanţelor, făcând referire în finalul recursului la o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe inferioare, invocate cu titlu de practică judiciară.

5. Apărările formulate în cauză

În 18 august 2023, intimatul Penitenciarul Târgu Jiu a depus întâmpinări la recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtul Statul Român, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, intimatul a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate.

În 21 august 2023, intimatul Penitenciarul Drobeta Turnu Severin a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La aceeaşi dată, recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursurile formulate de reclamantă şi de pârâtul Statul Român. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă, a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale active a acesteia, iar cu privire la recursul declarat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, a solicitat respingerea, ca inadmisibil. De asemenea, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de Statul Român a solicitat respingerea, în parte, în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive, şi admiterea recursului în ceea ce priveşte exepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.

În 28 august 2023, intimatul Penitenciarul Oradea a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. De asemenea, a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, invocând în principal excepţia nulităţii recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat.

În 18 septembrie 2023, recurenta Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinările depuse de Penitenciarele Târgu Jiu, Oradea şi Drobeta Turnu Severin.

În 18 martie 2024, recurenta B. a depus concluzii scrise.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. Analizând cererea de recurs formulată de reclamanta B., Înalta Curte constată că partea a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1899 din 2 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă şi împotriva deciziei civile nr. 189A din 15 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În acest sens, referitor la susţinerea recurentei că declară calea de atac a recursului atât împotriva sentinţei primei instanţe, cât şi împotriva celei pronunţate în apel, esenţial de subliniat este că obiectul recursului este reprezentat, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (1) C. proc. civ., de hotărârile date în apel, de cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

Cum sentinţa recurată fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, iar partea a promovat împotriva acestei hotărâri calea de atac specifică, prevăzută de lege (apelul fiind respins, ca nefondat, prin decizia recurată), reiese că recurenta nu are deschisă calea recursului împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă.

În referire la acest aspect, relevante sunt dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar dispoziţiile art. 483 C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului, statuând expres că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Există, aşadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunţate în primă instanţă de tribunale, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanţa imediat superioară, adică la curtea de apel, în timp ce, hotărârile prin care curţile de apel soluţionează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la instanţa superioară. Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

Prin urmare, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii date în apel, nemulţumirile părţii cu privire la sentinţa pronunţată de prima instanţă neputând fi invocate direct în recurs, motiv pentru Înalta Curte va admite excepia inadmisibilităţii recursului, invocată de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 1899 din 2 decembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

În continuare, examinând excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 189A din 15 februarie 2022 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, invocată de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de intimaţii-pârâţi Penitenciarul Oradea şi Penitenciarul Târgu Jiu, Înalta Curte constată că recurenta nu a decelat veritabile critici de nelegalitate, prin raportare la considerentele deciziei recurate, care să poată fi subsumate motivelor de casare expres şi exhaustiv prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate, nu a prezentat critici care să poată fi încadrate în motivele invocate. Prin cererea de recurs, după prezentarea obiectului acţiunii cu referire la contractul de cesiune de drepturi litigioase, precum şi a soluţiilor pronunţate de instanţele de fond, recurenta a precizat că sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale, fiind incident art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, solicitând admiterea recursului şi schimbarea hotărârilor atacate, în sensul acordării de despăgubiri ca urmare a intervenirii contractului de cesiune, arătând că nu este stabilit prin lege cuantumul despăgubirilor, ci ele se stabilesc de instanţă prin apreciere, iar beneficiul zilelor libere nu este rezonabil şi suficient ca despăgubire civilă, pentru că acoperă doar eventualele condiţii nesatisfăcătoare în care a fost încarcerat reclamantul, iar instanţa poate acorda despăgubiri civile pentru daune în ansamblul lor.

Prin decizia recurată, instanţa de apel, în acord cu raţionamentul primei instanţe, a considerat că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 169/2017, constatând că reclamantul a beneficiat de 180 zile considerate executate suplimentar, ca urmare a condiţiilor de detenţie necorespunzătoare, fiind de esenţa acordării acestor beneficii de compensare a zilelor executate în condiţii necorespunzătoare repararea eventualelor prejudicii morale suferite de persoanele ce execută pedepse privative de libertate în spaţii de deţinere ce nu corespund cerinţelor minimale stabilite inclusiv prin legislaţia naţională.

Raportat la cele arătate de recurentă prin cererea de recurs, se reţine că nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aspectele reţinute prin decizia recurată, în sensul că reclamantul nu poate beneficia de o dublă măsură de compensaţie pentru acelaşi scop, respectiv pentru executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, adică pentru aceeaşi faptă ce a cauzat prejudiciul.

Ca atare, invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. este una formală, susţinerile acesteia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situaţia de fapt a litigiului, fără a avea legătură cu raţionamentul instanţei de apel.

Or, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuţie şi analizate chestiuni de temeinicie, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecaţii.

Prin urmare, având în vedere că recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că excepţia nulităţii recursului, invocată în cauză, este fondată pentru că cererea de recurs formulată de reclamantă nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din cod, sens în care, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul principal declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 189A din 15 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

2. În ceea ce priveşte recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că, în esenţă, criticile vizează, pe de o parte, menţinerea soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale sale pasive, iar pe de altă parte, dezlegarea dată de instanţele de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în calitate de cesionar de drepturi litigioase.

În acest sens, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul a susţinut că răspunderea, în prezenta cauză, îi revine pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, care este instituţia publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, având ca scop coordonarea şi controlul activităţii unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa.

Deşi subsumate de către recurent dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod şi vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor.

Înalta Curte reţine că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ.:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii (...)."

Obiectul cauzei priveşte solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condiţiilor de detenţie, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamantul a invocat producerea unui prejudiciu moral, ca efect al condiţiilor de detenţie în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii inumane şi degradante, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat.

În data de 17 septembrie 2020, numita B. a învederat instanţei că a devenit cesionarul drepturilor litigioase ce fac obiectul cauzei potrivit contractului de cesiune autentificat sub nr. x/14.09.2020 la Biroul Notarului Public C. din Zalău, din care rezultă că reclamantul A. i-a cesionat drepturile litigioase din dosarul pendinte la preţul de 15.000 euro.

În cauza dedusă judecăţii, din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, în absenţa unor norme cu caracter special, prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale, prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Calitatea procesuală pasivă a Statului Român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Potrivit art. 13 din Convenţie, "Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

În acest cadru juridic, calitatea procesuală pasivă a statului pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenţiei, care instituie obligaţia generală a statelor semnatare ale Convenţiei de a respecta garanţiile art. 3 din Convenţie.

Instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza cauzei deduse judecăţii, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistematică a art. 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, Statul Român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condiţiile de detenţie, în special, suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46)

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România, se regăseşte în hotărârea pilot Rezimveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110).

Curtea a reţinut că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (par. 124).

În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută, unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuşi, să le depăşească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită, din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 şi 131, 22 octombrie 2009).

În ceea ce priveşte calitatea Ministerului Finanţelor de a reprezenta Statul Român în prezentul litigiu, Înalta Curte constată că aceasta este stabilită prin dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cu care, în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel:

"în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

În consecinţă, faţă de cele anterior redate, se constată că în mod corect a reţinut Curtea de Apel Bucureşti în argumentarea soluţiei sale, că Statul Român are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, criticile formulate în acest sens neputând fi reţinute.

În ceea ce priveşte critica privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei B., recurentul a susţinut că drepturile litigioase pretinse în prezenta cauză nu pot fi transmise, întrucât se invocă un prejudiciu personal suferit de reclamantul A. pentru condiţiile improprii de detenţie, fiind imposibilă transmiterea drepturilor intuitu personae, dat fiind că sunt indispensabile de persoana creditorului.

Critica, deşi se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ. şi vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, în calitate de cesionar de drepturi litigioase, este nefondată.

Este adevărat că suferinţa pretinsă de reclamant este intuitu personae, iar potrivit legii, drepturile nepatrimoniale nu pot face obiectul unei renunţări sau înstrăinări, aspect necontestat în cauză, însă ceea ce s-a tranzacţionat în speţă sunt drepturile litigioase cu privire la prejudiciul solicitat pentru fapta ilicită, aceasta întrucât dreptul de creanţă pretins în cauză poate fi tranzacţionat câtă vreme constă într-o sumă de bani.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe, care a apreciat că reclamanta justifică calitate procesuală activă.

3. Privitor la recursul exercitat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-părâtă a criticat decizia curţii de apel, în esenţă, din perspectiva reţinerii calităţii procesuale pasive.

În susţinerea criticii, recurenta a învederat că răspunderea, în prezenta cauză, aparţine Statului Român, întrucât acesta are responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, fiind cel care stabileşte politica penală şi financiară. Totodată, a considerat că acestă răspundere revine şi penitenciarelor în care a fost încarcerat reclamantul, acestea având personalitate juridică.

Deşi subsumate de către recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile concrete formulate se încadrează în tezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din acelaşi cod.

În rezolvarea chestiunii referitoare la legitimitatea procesuală pasivă a recurentei-pârâte, Înalta Curte se va raporta la dispoziţiile H.G. nr. 756/2016, prin care s-a stabilit, în atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aplicarea strategiei Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti.

Prin art. 6 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 756/2016, s-a statuat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor organizează, coordonează, evaluează, controlează şi îndrumă activităţile referitoare la modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa, pronunţate de instanţele judecătoreşti, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Potrivit aceluiaşi act normativ, Administraţia Naţională a Penitenciarelor elaborează strategia de aplicare a regimului de executare a pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, urmăreşte transpunerea ei în practică, potrivit principiilor privind respectarea demnităţii umane, exercitarea drepturilor de către deţinuţi, persoane internate şi arestate preventiv din unităţile din subordinea sa, interzicerea supunerii la tortură, la tratamente inumane sau degradante ori la alte rele tratamente, precum şi interzicerea discriminării.

Ca atare, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale şi pornind de la atribuţia esenţială a instituţiei recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică, are sarcina de a asigura supravegherea activităţii unităţilor din subordine, în categoria cărora se află şi penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona şi de a verifica modul în care unităţile din subordine îşi exercită atribuţiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparţine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceasta fiind ţinută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenţiei, i s-au recunoscut şi respectat drepturile conferite de lege, în raport cu calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, potrivit căreia Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, astfel cum rezultă din jurisprudenţa curţii de contencios european, precum şi cea referitoare la răspunderea penitenciarelor (instituţii publice, cu personalitate juridică) în care a fost încarcerat reclamantul de-a lungul timpului, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reţine lipsa calităţii procesuale a pârâtei în prezenta cauză, faţă de considerentul că aceasta avea la dispoziţie posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanţie împotriva Statului Român, precum şi împotriva unităţilor penitenciare aflate în subordinea sa, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia, în urma pronunţării hotărârii Polgar împotriva României, CEDO a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consolidează o jurisprudenţă preexistentă şi stabileşte criteriile pentru aplicarea răspunderii civile delictuale ca remediu pentru condiţiile de detenţie inadecvate, reţinând că răspunzător pentru aceste condiţii este statul, Înalta Curte constată că despăgubirile solicitate de recurent prin acţiunea dedusă judecăţii provin din imposibilitatea obiectivă a autorităţilor de a se conforma standardului prevăzut în legislaţia internă, ce reglementează modalitatea de organizare a condiţiilor de detenţie, prejudiciul reclamat survenind, nu doar din supraaglomerarea penitenciarelor, ci şi din condiţiile inadecvate de executare a pedepsei privative de libertate, cauzate atât de condiţiile efective de cazare, cât şi de condiţiile insalubre cu care reclamantul s-a confruntat pe perioada detenţiei şi de lipsa asigurării medicamentelor, a ventilaţiei şi a iluminatului natural.

Prin urmare, în mod legal recurentei-pârâte i-a fost recunoscută calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, aceasta fiind considerată responsabilă, prin omisiunea de a acţiona în scopul eliminării condiţiilor precare de detenţie din penitenciarele din România, pentru condiţiile insalubre de detenţie şi calitatea îndoielnică a hranei oferite, având în vedere atribuţiile acesteia în ceea ce priveşte modul de executare a pedepselor şi măsurilor privative de libertate în unităţile din subordinea sa.

Trebuie menţionat, cu referire la ultima parte a memoriului de recurs, prin care sunt invocate diferite hotărâri judecătoreşti, pronunţate de instanţele naţionale, inclusiv de instanţa supremă, că Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârile invocate de recurentă cu titlu de practică judiciară, în care se reţine lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei în alte cauze, având acelaşi obiect, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei.

Totodată, se reţine că a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

În acest context, trebuie subliniat că există decizii ale instanţei supreme, pronunţate în cadrul aceluiaşi gen de litigii, în care, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii, a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, alături de cea a Statului Român.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 189A din 15 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul principal declarat de reclamanta B. împotriva sentinţei civile nr. 1899 din 2 februarie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Anulează recursul principal declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 189A din 15 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi recursul incident declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva deciziei civile nr. 189A din 15 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.