Collective management of musical performance royalties: delictual vs. contractual liability for unlicensed public communication and territorial surface inclusion in remuneration calculations

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, la data de 17.09.2020, sub nr. x/2020, reclamanta UCMR-ADA A. a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, societatea B. S.R.L., solicitând ca, în urma dezbaterilor şi a probelor ce vor fi administrate, să fie pronunţată o hotărâre prin care să fie obligată pârâta: la plata sumei de 13.383,93 RON inclusiv TVA egala cu valoarea triplului remuneraţiilor drepturi patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiu, perioada şi modalităţile menţionate la capetele 1.1, 1.2, 1.3, 1.4, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: restaurant C. din Municipiul Constanţa, incinta portului turistic Tomis, nr. T2, judeţ Constanţa, în perioada octombrie 2019 - martie 2020, iunie 2020 - septembrie 2020; terasa C. din Municipiul Constanţa, incinta portului turistic Tomis, nr. T2, judeţ Constanţa, în perioada: septembrie 2017, mai 2018 - septembrie 2018, mai 2019 - septembrie 2019, iunie 2020 - septembrie 2020; restaurant D. din Municipiul Constanţa, terasa T11, portul Tomis, Constanta, judeţ Constanţa, în perioada decembrie 2018, martie 2020, iunie 2020- septembrie 2020; terasa D. din Municipiul Constanţa, terasa T11, portul Tomis, Constanta, judeţ Constanţa, în perioada: septembrie 2017, mai 2018 - septembrie 2018, mai 2019 - septembrie 2019, iunie 2020 - septembrie 2020.

În subsidiarul capătului 1 al cererii de chemare în judecata reclamanta a solicitat obligarea paratei la plata: sumei de 4.461,31 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spatiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; sumei de 6.974,89 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate pana la data de 11.09.2020 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată; la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 12.09.2020 şi până la data plăţii efective a sumei de 4.461,31 RON; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat, onorariu de expertiză).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 998 din 10 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta UCMR-ADA, A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a obligat pârâta la plata sumei de 866,94 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculată pentru unitatea C. şi a sumei de 174,73 RON pentru unitatea D., reprezentând penalităţi pentru acoperirea prejudiciului rezultând din plata cu întârziere a remuneraţiilor calculate până la data plaţilor. De asemenea a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1345 RON în baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia civilă nr. 695A din 03 mai 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul de către apelanta-reclamantă UCMR-ADA - A., împotriva sentinţei civile nr. 998/10.06.2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., ca nefondat şi a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat apel).

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 695A din 03 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs recurenta-reclamantă UCMR-ADA, A..

Cu caracter prealabil, recurenta-reclamantă a invocat autoritatea de lucru judecat de care se bucură dezlegarea dată prin considerentele hotărârii instanţei de fond, potrivit cărora, pentru perioadele în litigiu, faptele pârâtei deduse judecăţii sunt unele ilicite, iar răspunderea acesteia este una delictuală.

Recurenta-reclamantă a invocat drept motiv de recurs motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 1349 din C. civ., a art. 139 alin. (2), devenit art. 188 alin. (2), a art. 13 lit. f) şi a) alin. (8) al art. 1312 devenit alin. (7) al art. 165 din Legea nr. 8/1996.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a considerat în mod nelegal că intimata-pârâtă nu datorează despăgubiri pentru luna martie 2020, întrucât la data de 16 martie 2020 activitatea acesteia a fost suspendată prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României şi că aceasta ar fi astfel exonerată de răspundere pentru faptele ilicite pe care le-a săvârşit în perioada 1-15 martie 2020.

Hotărârea instanţei de apel nu este motivată în drept.

Nu este indicat temeiul de drept care ar dispune că autorii operelor muzicale sunt privaţi de dreptul lor privat, patrimonial de autor, de a autoriza şi de a interzice comunicarea publică a operelor muzicale în spaţiile intimatei-pârâte pentru perioada 1-15 martie 2020 ori de dreptul la repararea prejudiciilor în cazul încălcării acestuia.

Nu este indicată în hotărârea recurată şi nu există vreo dispoziţie legală care să exonereze intimata-pârâta de răspunderea pentru faptele sale ilicite săvârşite în perioada 1-15 martie 2020.

Situaţia dificilă în care intimata s-a aflat după data de 15 martie 2020, situaţie dificilă în care s-au aflat şi autorii de opere muzicale, nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere pentru faptele ilicite pe care le-a săvârşit anterior acestei date.

În plus, Legea nr. 8/1996 a instituit la alin. (8) al art. 1312, devenit alin. (7) al art. 165 din Legea nr. 8/1996 o interdicţie expresă privind acordarea unor reduceri de la plata remuneraţiilor prevăzute de Metodologie.

Aşadar, chestiunea litigioasă ce trebuie dezlegată este: dacă instanţa de apel a procedat legal atunci când a reţinut că pentru perioada 1-15 martie 2020, intimata-pârâta nu răspunde pentru faptele ilicite săvârşite în perioada 1-15 martie 2020, respectiv daca a procedat corect când a reţinut că această răspundere ar fi înlăturată, motivat de faptul că la data de 16 martie 2020 activitatea acesteia a fost suspendată prin Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României; dacă există un text de lege care să prevadă o astfel de exonerare de răspundere.

În mod nelegal a reţinut instanţa de apel că pentru luna decembrie 2018, intimata-pârâta nu datorează despăgubiri pentru faptele ilicite deduse judecăţii cu privire la D..

Potrivit instanţei de apel, exonerarea de răspundere a pârâtei pentru luna decembrie a anului 2018 pentru D. ar opera, întrucât intimata-pârâta ar fi comunicat UCMR-ADA la data de 8 decembrie 2018 o "cerere de suspendare a plăţii conformă metodologiilor".

Or, a intrat în autoritatea lucrului judecat dezlegarea dată de instanţa de fond, în sensul că faptele pe care intimata-pârâta le-a săvârşit în perioada în litigiu sunt unele ilicite.

Drept urmare, intimata-pârâtă nu putea adresa UCMR-ADA notificarea prevăzută de art. 10 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 166/2011, modificată, pentru că nu era în vigoare vreo autorizaţie licenţă neexclusivă încheiată de părţi.

Chiar dacă ar fi fost în vigoare un astfel de contract autorizaţie licenţă neexclusivă, notificarea a fost transmisă abia la data de 8 decembrie 2018 şi nu poate produce efecte retroactive, pentru perioada 1-7 decembrie 2018, aşa cum prevede art. 10 al Metodologiei anterior menţionate.

Potrivit normei anterior evocate, atunci când notificarea nu este transmisă anterior datei la care încetează să producă efecte juridice, remuneraţia convenită în schimbul conferirii dreptului de a comunica public opere muzicale, şi nu al utilizării efective a operelor muzicale, care depinde de opţiunea exclusivă a utilizatorului, este datorată în continuare.

Notificarea prevăzută de art. 10 din Metodologie nu este altceva decât o denunţare unilaterală a contractului cu executare succesivă reprezentat de autorizaţia licenţă neexclusivă.

Potrivit alin. (2) al art. 1276 din C. civ. o astfel de denunţare unilaterală a contractului cu executare succesivă poate fi formulată numai cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, iar denunţarea nu produce efecte juridice asupra prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare.

Aşadar, în măsura în care s-ar fi reţinut că între părţi existau raporturi contractuale prin care UCMR-ADA a conferit intimatei-pârâte dreptul de a comunica public opere muzicale în D., hotărârea recurată este dată cu încălcarea alin. (2) al art. 1276 din C. civ. sub aspectul soluţiei referitoare la luna decembrie 2018, întrucât nu a fost acordat un termen de preaviz, la data de 8 decembrie 2028, dreptul de a comunica public opere muzicale în această lună era deja conferit intimatei-pârâte, UCMR-ADA executând prestaţia sa aferentă acestei luni calendaristice mai înainte de data notificării.

Pentru ambele situaţii, atât cea a răspunderii civile contractuale cât şi aceea a răspunderii delictuale, nu există o instituţie juridică a suspendării plăţii la o simpla cerere a debitorului, cum a reţinut în mod nelegal instanţa de apel.

Hotărârea recurată este dată în acest caz cu încălcarea art. 1270 din C. civ., dacă răspunderea este una delictuală şi a art. 1349 din C. civ., dacă răspunderea este una delictuală.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii prin care s-a susţinut că nu s-a probat faptul că intimata-pârâtă nu a obţinut în luna decembrie 2018 venituri din exploatarea restaurantului D., pentru a se dovedi că activitatea acestuia din urmă ar fi fost suspendată.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii şi este dată cu încălcarea punctului 2. A din Tabel, notei de subsol a art. 6 şi a art. 13 din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, astfel cum a fost modificată, a art. 139 alin. (2), devenit art. 188 alin. (2), şi a alin. (8) al art. 1312 devenit alin. (7) al art. 165 din Legea nr. 8/1996.

Prin considerentele hotărârii recurate s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, următoarea situaţie de fapt, potrivit înscrisurilor de la dosar, astfel cum rezultă din planurile unităţilor şi din certificatele de clasificare:

a) C. "are o suprafaţă de 99,83 mp (244,43 mp cu terasă)", ceea ce înseamnă că suprafaţa distinctă a acestei terase este de 144,60 mp (244,43 mp restaurant plus terasa - 99,83 mp suprafaţa restaurantului);

b) D. "are 82,5 mp la interior (273 mp cu terasă)", ceea ce înseamnă că suprafaţa distinctă a acestei terase este de 190,50 mp (273 mp restaurant plus terasa - 82,50 mp suprafaţa restaurantului);

Cu privire la existenţa şi a celor două terase a fost administrată şi proba cu planşele foto depuse de UCMR-ADA la dosar, din care rezultă existenţa teraselor.

Această situaţie de fapt este confirmată şi de raportul de expertiză contabilă depus la instanţa de fond.

Aşadar, instanţa de apel a reţinut în mod expres existenta celor două terase, a căror suprafaţă este una suplimentară suprafeţei fiecăruia dintre cele două restaurante, dar remuneraţiile reţinute în sarcina intimatei-pârâte au fost calculate numai pentru cele două restaurante şi numai pentru spatiile interioare ale acestora, respectiv pentru 99,83 mp în cazul restaurantului C. şi pentru 82,5 mp în cazul restaurantului D..

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că pentru suprafeţele de terasă nu se datorează remuneraţie întrucât:

a) "nu se face dovada existenţei unei fiscalizări distincte a serviciilor prestate pe cele două terase";

şi

b) spre deosebire de restaurante, cele două terase nu pot funcţiona decât sezonier şi că din acest fapt vecin şi conex se prezumă că "actul de comunicare publică pentru care se pot pretinde prestaţii cu către permanent este cel desfăşurat în interiorul restaurantului", în limitele suprafeţei interioare a acestuia.

Sub un prim aspect, hotărârea recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a punctului 2. A din Tabel, notei de subsol a art. 6 şi a art. 13 Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, astfel cum a fost modificată.

Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât a reţinut greşit că Metodologia se interpretează în sensul că pentru suprafaţa reprezentând terasă remuneraţia se calculează şi se datorează doar dacă aceasta este fiscalizată distinct de activitatea de alimentaţie publică desfăşurată în spaţiul interior, de restaurant.

Aşa cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin jurisprudenţa sa, enumerarea terasei la pct. 2. A a Tabelului din Metodologie şi nota de subsol a acestuia trebuie înţeleasă în sensul că acesta este o noţiune şi este privită ca o unitate de sine stătătoare, în sensul Metodologiei. În acestă speţă problema juridică supusă dezlegării a fost aceeaşi, respectiv dacă o terasă care nu este fiscalizată distinct reprezintă sau nu o unitate de sine - stătătoare în sensul Metodologiei.

Potrivit notei de subsol a tabelului anexă la Metodologie, "La determinarea remuneraţiei datorate de utilizatori în funcţie de suprafaţă vor fi luate în considerare toate spaţiile, inclusiv ringurile de dans (bar, terasă, club etc). Dacă acelaşi spaţiu este utilizat pentru mai multe activităţi, remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale ale autorilor de opere muzicale se vor plătii pentru fiecare activitate, respectiv pentru fiecare spaţiu dotat cu casă de marcat şi/sau vânzător".

Acest text, care se referă la calculul remuneraţiei în funcţie de suprafaţă, trebuie coroborat atât cu pct. 2. A din tabelul - anexă la Metodologie, la care se regăseşte nota de subsol, cât şi cu art. 13 din Metodologie, conform căruia "în situaţia în care un utilizator deţine sau foloseşte mai multe spaţii, remuneraţia se datorează distinct pentru fiecare spaţiu în parte", interpretare reţinută în jurisprudenţa evocată anterior.

Aşa cum s-a reţinut în această jurisprudenţă, în enumerarea unităţilor de alimentaţie publică, de la punctul 2. A din Metodologie, terasele figurează distinct de restaurante, alături de "baruri, birturi, berării, fast-food, pizzerii etc", cea înseamnă că terasele sunt considerate unităţi de sine-stătătoare.

În concluzie, instanţa de apel a interpretat greşit aceste dispoziţii de drept material ale Metodologiei atunci când a reţinut că, pentru calculul remuneraţiei, terasa nu poate fi considerată o unitate de sine-stătătoare, în sensul Metodologiei.

Sub un al doilea aspect, instanţa de apel a încălcat atât dispoziţiile punctului 2. A din Tabel, notei de subsol a art. 6 şi a art. 13 din Metodologie, cât şi pe cele ale art. 1349 din C. civ. şi pe cele ale art. 13 şi art. 139 alin. (2), devenit art. 188 din Legea nr. 8/1996, atunci când a reţinut că pretenţiile UCMR-ADA pot fi formulate doar pentru spaţiile în care actul de comunicare publică are un caracter permanent, nu şi pentru cele în care acesta are un caracter sezonier.

Contrar soluţiei instanţei de apel, obligaţia pârâtei de a obţine autorizaţia licenţă neexclusivă privind comunicarea publică a operelor muzicale şi de a plăti remuneraţia există şi pentru spaţiile în care activitatea este desfăşurată cu caracter sezonier, cum este cazul teraselor, pentru perioadele de funcţionare a acestora, şi nu doar pentru spatiile interioare, în care activitatea are un caracter permanent.

De altfel, atât pct. 4 din Metodologie cât şi punctul 2. A din tabelul anexat Metodologiei prevăd luna calendaristică drept unitatea de timp pentru care se determină şi se datorează remuneraţiile, reglementare care exclude interpretarea potrivit căreia remuneraţiile sunt datorate numai pentru spaţiile în care utilizatorul îşi desfăşoară în mod permanent activitatea, aşa cum a reţinut în mod nelegal instanţa de apel.

Sub un al treilea aspect, chiar dacă am face abstracţie de caracterul de sine-stătător al unităţilor terasă, cu toate că a reţinut o suprafaţă mai mare a spaţiilor în care pârâta îşi desfăşoară activitatea, restaurant plus terasă, şi că, cel puţin sezonier, pârâta îşi desfăşoară activitatea pe aceste suprafeţe mai mari, a considerat că remuneraţiile şi respectiv despăgubirile nu trebuie să fie calculate în funcţie de suprafeţele reale, ci numai în raport de cele interioare, mai mici, pentru întreaga perioadă în litigiu, inclusiv pentru lunile din sezonul de vară.

O astfel de hotărâre este nelegală. Ea încalcă dispoziţiile punctului 2. A din tabelul-anexă la Metodologie care prevede calculul şi diferenţierea remuneraţiilor lunar, în funcţie de suprafaţa spaţiilor reprezentând, restaurant, terasă, bar etc.

Nu în ultimul rând, hotărârea recurată este dată cu încălcarea pct. 6 din Metodologie şi cu interpretarea şi aplicarea greşită a alin. (2) al art. 139, devenit art. 188 din Legea nr. 8/1996.

A intrat în sfera autorităţii de lucru judecat statuarea caracterului ilicit al faptelor intimatei-pârâte de a comunica public opere muzicale fără autorizaţie licenţă neexclusivă.

Contrar soluţiei recurate, dispoziţiile punctului 6 din Metodologie prevăd că în cazul în care comunicarea publică nu a fost autorizată, despăgubirea se determină sub forma triplului remuneraţiilor corespunzătoare unei utilizări autorizate.

Această normă cuprinde o dispoziţie de aplicare diferenţiată a sa, în funcţie de eventualele plăţi efectuate benevol de utilizator, aşa cum a reţinut în mod nelegal instanţa de apel.

Instanţa de apel a interpretat în mod greşit şi alin. (2) al art. 188 din Legea nr. 8/1996 republicată. Contrar celor reţinute în hotărârea recurată, aplicarea literei a) sau b) a acestei norme juridice nu se face în funcţie de comportamentul utilizatorului, ci în funcţie de posibilitatea sau imposibilitatea de aplicare a criteriilor de la lit. a) a normei evocate.

Printre criteriile stabilite de legiuitor la art. 188 din Legea nr. 8/1996 republicată nu se regăseşte şi cel al plăţilor voluntare efectuate de autorul faptei ilicite.

Potrivit acestei norme juridice criteriile de la lit. b) sunt înlăturate numai dacă este posibilă aplicarea criteriilor de la lit. a).

Posibilitatea determinării remuneraţiilor nu reprezintă un motiv de înlăturare a aplicabilităţii literei b) din norma juridică, ci premisa esenţială a aplicării acesteia. Litera b) presupune tocmai cunoaşterea remuneraţiilor pentru o utilizare licită, pentru a putea calcula valoarea egală cu triplul acestora. Aşadar, faptul că a fost posibilă determinarea sumelor egale cu valoarea remuneraţiilor, sume care au fost achitate voluntar de intimata-pârâta, nu constituie o cauză de înlăturare a incidenţei literei b) a alin. (2) ai art. 188 din Legea nr. 8/1996, republicată.

În speţă, având în vedere modul de săvârşire a faptei ilicite, nu sunt cunoscute şi nu pot fi cunoscute toate operele muzicale pe care intimata le-a comunicat public în mod ilicit şi nici autorii acestora.

Pe cale de consecinţă nu este posibilă determinarea prejudiciilor după criteriile prevăzute de lit. a) a alin. (2) al art. 188 din Legea nr. 8/1996, republicată, întrucât nu este posibilă determinarea câştigului nerealizat şi daunele morale cauzate tuturor titularilor de drepturi de autor de opere muzicale comunicate public ilicit şi nici determinarea beneficiilor realizate pe nedrept de făptuitor, beneficiul utilizării operelor muzicale în activitatea făptuitorului fiind unul indirect.

Aşadar, instanţa de apel trebuia să facă în mod corect aplicarea pct. 6 din Metodologie şi a alin. (2) al art. 188 din Legea nr. 8/1996, republicată, să admită apelul şi să oblige intimata-pârâta la repararea integrală a prejudiciului în sensul de a plătii UCMR-ADA diferenţa dintre suma egală cu echivalentul triplului remuneraţiilor şi sumele achitate până la data hotărârii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 şi urm. C. proc. civ., dispoziţiile C. civ., ale Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe şi ale Metodologiei, astfel cum toate aceste norme de drept material au fost evocate în mod punctual în cadrul motivelor de recurs şi pe celelalte dispoziţii legale invocate în faţa instanţelor de fond şi de apel.

În susţinerea recursului s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de apel.

A susţinut că hotărârea atacată este temeinică şi legală, întrucât pârâta şi-a îndeplinit integral obligaţiile de plată a remuneraţiilor pentru perioada în litigiu. De asemenea, a susţinut că instanţa i-a obligat la plata de penalităţi pentru îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei de plată a remuneraţiilor astfel cum au fost calculate prin raportul de expertiză, respectiv la plata de penalităţi în sumă de 866,94 RON pentru unitatea C. şi 174,73 RON pentru unitatea D..

Critica adusă de recurenta-reclamantă hotărârii recurate este neîntemeiată, motivele invocate nu sunt susţinute, nici în fapt, nici în drept, şi, ca atare, se impune respingerea acestora.

Recurenta-reclamantă continuă să inducă în eroare instanţa, arătând că nu a încasat remuneraţiile pentru perioada în litigiu, deşi sunt depuse la dosar înscrisuri care fac dovada certă a plăţilor remuneraţiilor. Mai mult, prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a constatat că intimata-pârâtă a achitat remuneraţiile datorate, iar recurenta-reclamantă nu a formulat nicio obiecţiune la acest raport.

Din toate înscrisurile depuse rezultă că intimata-pârâtă îşi desfăşoară activitatea în cadrul a două puncte de lucru/locaţii şi nicidecum în patru, iar recurenta-reclamantă solicită obligarea intimatei la plata a patru remuneraţii lunare pentru patru puncte de lucru/patru autorizaţii de funcţionare şi 4 certificate de clasificare. Or, această apărare este nejustificată şi neîntemeiată şi reprezintă o dovadă de rea-credinţă şi îmbogăţire fără just temei.

Totodată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea motivului de recurs privind obligarea sa la plata remuneraţiilor pentru luna martie 2020, întrucât în mod corect instanţa de fond şi cea de apel au constatat că nu datorează aceste remuneraţii, având în vedere Ordonanţa Militară nr. 1/2020 care a condus spre Decizia ORDA nr. 15/30.03.2021 privind efectele interzicerii activităţilor operatorilor economici asupra obligaţiilor de plată a remuneraţiilor pentru dreptul de comunicare publică în perioada pandemiei COVID 19.

De asemenea, a solicitat şi respingerea motivului de recurs privind respingerea pretenţiilor recurentei-reclamante referitoare la remuneraţia pentru luna decembrie 2018 pentru D., întrucât în mod corect instanţa de apel a apreciat că nu intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata acestei remuneraţii, având în vedere că a solicitat, prin email, la data de 08.12.2018, suspendarea plăţii motivat de faptul că respectivul restaurant este închis, iar recurenta a luat act de această notificare, neexistând nicio dovadă din care să rezulte că cererea pârâtei a fost respinsă.

Neîntemeiată este şi nemulţumirea recurentei-reclamante cu privire la valoarea prejudiciului determinată sub forma remuneraţiilor şi penalităţilor datorate. Instanţa de apel, în mod corect, a constatat că pârâta a achitat contravaloarea remuneraţiilor pentru perioada solicitată prin cererea de chemare în judecată, astfel că intimata nu a săvârşit nicio faptă ilicită constând în comunicarea fără drept a operelor muzicale şi nici nu a prejudiciat autorii operelor muzicale.

În mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu se impune aplicarea art. 188 lit. b) din Legea nr. 8/1996 ca modalitate de calcul a prejudiciului, fiind dovedită buna-credinţă a pârâtei constând în plata remuneraţiilor pentru cele două puncte de lucru în care şi-a desfăşurat activitatea.

A mai solicitat şi respingerea motivului de recurs referitor la pretenţiile recurentei-reclamante cu privire la terasele celor două restaurante, instanţa de apel constatând, în mod corect, că intimata-pârâtă datorează remuneraţii pentru cele două puncte de lucru în care îşi desfăşoară activitatea de alimentaţie publică şi nicidecum că aceasta deţine patru locaţii în care să desfăşoare patru tipuri de activităţi de alimentaţie publică şi pentru care să datoreze patru remuneraţii lunare.

Chiar pe site-ul recurentei-reclamante, la profilul companiei intimate-pârâte, sunt menţionate două puncte de lucru, respectiv C. şi D., fiind evident nereale susţinerile recurentei privind desfăşurarea activităţilor de alimentaţie publică în patru locaţii, în condiţiile în care profilul este gestionat de recurentă şi actualizat în baza documentelor emise de instituţiile publice competente.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind TVA-ul aferent sumelor stabilite cu titlu de despăgubire, intimata-pârâtă a solicitat, de asemenea, respingerea, susţinând că recurenta-reclamantă nu datorează TVA pentru sumele încasate în calitatea sa de organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor ca urmare a admiterii unei acţiuni întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În vederea clarităţii analizei motivelor de recurs, Înalta Curte apreciază necesară expunerea cât mai succintă a circumstanţelor relevante ale litigiului, astfel cum rezultă ele din lucrările dosarului şi din hotărârile instanţelor de fond.

Astfel, prin acţiunea formulată la data de 17.09.2020, reclamanta UCMR ADA a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata unor sume de bani reprezentând remuneraţii (triplate) şi TVA pentru comunicarea publică a operelor muzicale în două restaurante şi terasele acestora în diferite perioade de timp situate între septembrie 2017 şi septembrie 2020.

Din argumentarea cererii de chemare în judecată rezultă că reclamanta a solicitat angajarea răspunderii pârâtei pentru fapta ilicită a acesteia de a nu fi încheiat autorizaţia licenţă neexclusivă prevăzută de lege în vederea realizării activităţii de comunicare publică a operelor muzicale în perioada indicată în acţiune.

Alăturat cererii de chemare în judecată au fost însă depuse o serie de facturi fiscale în care se menţionează existenţa unei autorizaţii licenţă neexclusivă pentru funcţionarea celor două restaurante operate de pârâtă (autorizaţii în temeiul cărora au fost emise respectivele facturi), aferente perioadei februarie 2019- august/ septembrie 2019, precum şi fişe de încasări din care rezultă existenţa unor raporturi contractuale între părţi şi anterior acestui interval, încă din 2017, când au existat autorizaţii încheiate şi s-au efectuat plăţi corespunzător facturilor emise de reclamantă.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a făcut referire la aceleaşi raporturi contractuale care durează din anul 2013, arătând că a achitat întocmai şi la timp toate facturile emise de reclamantă, inclusiv în cursul anilor 2019 şi 2020, perioade ce fac şi obiectul pretenţiilor reclamantei, iar neînţelegerile au apărut ca urmare a unei vizite efectuate de inspectori ai reclamantei. Ataşat întâmpinării au fost depuse mai multe autorizaţii licenţă neexclusivă încheiate între părţi.

A rezultat, de asemenea, din apărările formulate de pârâtă, că aceasta consideră că realizează comunicare publică de opere muzicale în scop ambiental numai în cele două restaurante pentru care au fost încheiate autorizaţiile, fiind astfel contestate pretenţiile reclamantei în privinţa remuneraţiilor solicitate pentru cele două terase aferente restaurantelor; de altfel, sub acest aspect, acţiunea a fost respinsă de prima instanţă, sentinţa fiind menţinută de instanţa de apel.

Pe parcursul judecăţii au mai fost depuse la dosar diferite înscrisuri, între care o înştiinţare de plată emisă la data de 23.02.2021 - pe parcursul desfăşurării litigiului, ce a început la data de 17.09.2020 - pentru sume reprezentând remuneraţia aferentă celor două restaurante în perioada 22.01.2021 - 31.03.2021, documentul purtând acelaşi cod client - 98137 - pe care îl purtau fişele de încasare întocmite de reclamantă ataşate acţiunii introductive.

Prima instanţă a reţinut că în speţă a avut loc o comunicare publică a operelor muzicale de către pârâtă în absenţa unei autorizaţii, ceea ce califică fapta acesteia ca fiind ilicită. Cu toate acestea, a admis acţiunea numai în parte, obligând pârâta exclusiv la plata sumelor de 866,94 RON şi respectiv 174,73 RON, ce reprezintă penalităţi de întârziere pentru achitarea cu întârziere a unor remuneraţii.

Au fost înlăturate pretenţiile reclamantei privind lunile martie 2020 (faţă de instituirea stării de urgenţă) şi decembrie 2018 (cu argumentul că pârâta a depus o cerere prin care notifica reclamantei suspendarea activităţii la unul dintre cele 2 restaurante, fapt necontestat de reclamantă.

Tribunalul nu a analizat susţinerea reclamantei în sensul că pârâta datorează o remuneraţie distinctă pentru cele două terase aferente restaurantelor şi nu a explicat modul de determinare a sumelor cuprinse în dispozitivul hotărârii, făcând referire generică la raportul de expertiză administrat în cauză.

Sentinţa a fost atacată cu apel de reclamantă, iar prin decizia recurată Curtea de apel a respins ca nefondat apelul declarat.

S-a reţinut de către instanţa de apel că nefondat se solicită obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor pentru prima jumătate a lunii martie 2020, imediat anterior instituirii stării de urgenţă, având în vedere puternica perturbare a vieţii economice şi sociale în acea perioadă.

De asemenea, a fost înlăturată şi susţinerea privitoare la remuneraţia pentru luna decembrie 2018, cu argumentul că pârâta a notificat reclamantei suspendarea activităţii unuia dintre restaurante, împrejurare acceptată de reclamantă, care a emis factura exclusiv pentru cel de-al doilea restaurant operat de pârâtă.

Cu privire la solicitarea reclamantei apelante de obligare a pârâtei la plata triplului remuneraţiilor, respinsă de prima instanţă şi criticată prin apel, Curtea de apel a reţinut că pârâta a achitat remuneraţiile, deşi nu i-au fost emise autorizaţiile de către reclamantă, ceea ce întăreşte concluzia primei instanţe referitoare la aprecierea primei instanţe în sensul că nu au fost săvârşite fapte ilicite care să atragă incidenţa art. 188 lit. b) din Legea nr. 8/1996 privind plata triplului remuneraţiilor, astfel că sunt incidente dispoziţiile de la lit. a) a textului.

Cu referire la cele două terase, Curtea de apel a observat că nu rezultă din probele administrate existenţa altor puncte de lucru cu activitate specifică alimentaţiei publice (decât cele două restaurante pentru care deja au fost achitate remuneraţiile); totodată, s-a reţinut că suprafeţele restaurantelor şi ale teraselor sunt cele ce rezultă din probatoriile administrate (99,83 mp, 244,43 mp cu terasă pentru C. şi respectiv 82,5 mp, 273 mp cu terasă pentru D.), fără însă a rezulta că există o fiscalizare distinctă a serviciilor prestate pentru cele două terase ce funcţionează sezonier, fiind prezumat astfel că actul de comunicare publică în restaurant este acelaşi care are loc şi pe terasă.

Din rezumatul prezentat Înalta Curte reţine în primul rând că în speţă se ridică o problemă de determinare a fundamentului juridic substanţial al acţiunii, ce nu a fost corect şi deplin lămurit de instanţele de fond.

Astfel, pentru a verifica incidenţa motivului de recurs ce priveşte plata triplului remuneraţiilor, acest demers era necesar a fi fost realizat de instanţele de fond.

Ipoteza pretinsă de reclamantă prin acţiune a fost aceea a desfăşurării unei activităţi ce implică şi comunicare publică de opere muzicale în absenţa obţinerii în prealabil a unei autorizaţii licenţă neexclusivă; în aceste coordonate, au fost invocate prevederile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (art. 139 în numerotarea anterioară republicării din 14 iunie 2018, cu conţinut identic).

Art. 188 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe prevede următoarele:

"Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens. Când o acţiune a fost pornită de titular, persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege pot să intervină în proces, solicitând repararea prejudiciului ce le-a fost cauzat.

(2) La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare:

a) fie criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;

b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)."

Rezultă cu claritate din formularea acestui text că legiuitorul a reglementat pe această cale ipotezele alternative de reparare a prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor de autor (sau conexe) în ipoteza în care faptele pârâtului de încălcare îmbracă forma unor fapte ilicite, ce cauzează un prejudiciu titularului dreptului.

Dacă între titular (sau cei care îi înfăţişează drepturile, organismul de gestiune colectivă) a existat un contract (în speţă o autorizaţie licenţă neexclusivă), repararea prejudiciului rezultat din încălcarea contractului se repară după regulile prevăzute de părţi în cuprinsul autorizaţiei.

Aşa cum prevede art. 1350 alin. (3) C. civ., "Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile".

Raportând aceste prevederi legale la circumstanţele particulare ale cauzei, instanţa de recurs observă că, deşi din înscrisurile ataşate acţiunii a rezultat că între părţi au existat raporturi contractuale, reclamanta a invocat exclusiv regulile răspunderii delictuale (inclusiv regula de calcul în sensul determinării prejudiciului la triplul remuneraţiei), fără a argumenta în ce condiţii şi la ce moment raporturile izvorâte din încheierea autorizaţiei licenţă neexclusivă au încetat.

Totodată, toate apărările formulate de pârâte au fost în sensul existenţei acestor raporturi, inclusiv în sensul achitării integrale a sumelor datorate - ceea ce a şi reţinut în mod aparent instanţa de fond, prin obligarea pârâtei exclusiv la plata unor sume ce reprezintă penalităţi pentru plata după scadenţă a unora dintre sumele datorate în perioada de referinţă. Cu toate acestea, sentinţa consemnează că pârâta a săvârşit o faptă ilicită, comunicând public opere muzicale în absenţa autorizaţiei.

Înalta Curte observă că, dacă cererea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în locul celei contractuale, recalificarea situaţiei de fapt litigioase nu este posibilă, respectiv soluţionarea cauzei prin valorificarea unui alt tip de răspundere nu este permisă, deoarece ar echivala cu schimbarea cauzei juridice a cererii.

Nu este cazul în speţă al unei calificări juridice corecte a actelor şi faptelor deduse judecăţii, impusă judecătorului de art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., deoarece reclamanta s-a întemeiat fără dubiu pe răspunderea delictuală, faptele expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată privind exclusiv comunicarea publică în absenţa autorizaţiei licenţă neexclusivă emisă de reclamantă.

În limitele trasate de principiul disponibilităţii procesului civil, faptele ce fundamentează pretenţia sunt cele expuse în cerere, iar instanţa nu poate acorda mai mult ori altceva. În această ipoteză, nici nu se mai pune problema calificării ori recalificării juridice, căci această operaţiune se raportează la motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, care nu pot fi nici schimbate şi nici depăşite.

Or, instanţa nu ar putea, pe temeiul probelor administrate, să reţină o situaţie de fapt care să depăşească susţinerile de fapt ale reclamantei înseşi, în măsura în care aceste susţineri de fapt conturează şi limite ale pretenţiilor formulate; dacă, precum în prezenta cauză, reclamanta susţine comunicarea publică ilicită, în absenţa unei înţelegeri contractuale (licenţe), cererea nu poate fi admisă dacă din probe rezultă o situaţie de fapt diferită - existenţa unei licenţe şi deci a unui temei contractual - chiar dacă acea situaţie ar fi putut justifica o parte din pretenţii. Dacă s-ar proceda altfel, ar fi schimbată cauza cererii de chemare în judecată, instanţa pronunţându-se asupra unor fapte cu care nu a fost învestită.

În aceste condiţii, era necesar ca instanţele de fond să tranşeze care este natura răspunderii ce poate fi angajată în cauză pentru a putea determina dacă se aplică în cauză sau nu prevederile art. 188 alin. (2) lit. b) (art. 139 alin. (2) lit. b) în numerotarea anterioară) din Legea nr. 8/1996.

Potrivit pct. 7 din formularul tip ce a fost folosit la încheierea autorizaţiei (e.g. dosarul tribunalului, autorizaţie din 25.04.2017), "Prezenţa autorizaţie se reînnoieşte pe termene lunare succesive. În cazul întârzierii plăţii remuneraţiei cu mai mult de 10 zile faţă de scadenţă, UCMR - ADA va putea considera prezenta autorizaţie licenţă neexclusivă încetată de drept şi fără nicio altă formalitate prealabilă".

Părţile au prevăzut, deci, în cuprinsul autorizaţiei ce are valoarea unui contract, un pact comisoriu, ce poate atrage încetarea contractului în cazul neexecutării unei obligaţii la care pactul se referă în mod expres.

Cu toate acestea, rezoluţiunea convenţională ce se produce atunci când primeşte efecte un pact comisoriu trebuie să îmbrace forma unei manifestări de voinţă în acest sens din partea creditorului din care să rezulte opţiunea acestuia pentru desfiinţarea contractului.

Aceasta întrucât potrivit art. 1516 alin. (2) şi art. 1549 alin. (1) C. civ., creditorul are întotdeauna dreptul de a alege între executarea în natură a contractului şi rezoluţiune, chiar şi în prezenţa unui pact comisoriu, astfel încât soarta contractului depinde de opţiunea acestuia.

Această interpretare are însă drept corolar necesar că creditorul nu poate acţiona netransparent, ci trebuie să comunice părţii adverse că a invocat pactul comisoriu (în orice modalitate) şi că, din punctul său de vedere, contractul este desfiinţat. Aşadar, dreptul reclamantei creditoare de a se prevala de pactul comisoriu stipulat ("va putea considera prezenta autorizaţie licenţă neexclusivă încetată de drept") este un drept potestativ, exercitat printr-un act unilateral supus comunicării, potrivit art. 1326 alin. (1) C. civ., comunicarea fiind necesară atât pentru că stinge un drept al cocontractantului (dreptul de utilizare născut din contractul de licenţă), cât şi potrivit naturii actului.

Faţă de aceste consideraţii teoretice, Înalta Curte apreciază necesar ca, prealabil verificării aplicării în cauză a prevederilor art. 188 din Legea nr. 8/1996, instanţa de apel să determine dacă fundamentul juridic al acţiunii reclamantei este incident în cauză, respectiv dacă au existat raporturi contractuale şi dacă ele au încetat sau nu, dat fiind că în cazul subzistenţei convenţiei, prevederile art. 1350 C. civ. o împiedicau pe reclamantă să recurgă la norma vizată, raportul juridic fiind guvernat de regulile cuprinse în autorizaţia licenţă neexclusivă.

Această concluzie atrage aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu trimitere directă la limitele judecăţii pendinte - art. 9 alin. (2) C. proc. civ. - şi la fundamentul juridic al acţiunii cu care instanţa este învestită.

Conex, va fi înlăturată susţinerea recurentei reclamante în sensul că în speţă s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat incidenţa regulilor răspunderii delictuale, deoarece Tribunalul a consemnat că pârâta a săvârşit o faptă ilicită şi aceasta din urmă nu a atacat sentinţa primei instanţe.

Chiar dacă formal aceste afirmaţii sunt corecte, se observă în primul rând că, deşi Tribunalul a consemnat în considerentele sale că pârâta a acţionat în mod ilicit atunci când a comunicat public opere muzicale în absenţa autorizaţiei, acesta a obligat pârâta numai la plata unor penalităţi pentru întârzierea în executare, validând practic toate plăţile efectuate de pârâtă în temeiul facturilor emise de reclamantă; totodată, sentinţa este contrazisă de afirmaţia Curţii de apel care reţine că "Astfel, se constată că din raportul de expertiză efectuat în cauză reiese că remuneraţiile au fost achitate, însă nu i-au fost emise autorizaţiile licenţă neexclusivă, fapt ce întăreşte aprecierile primei instanţe în sensul că nu au fost săvârşite fapte ilicite care să oblige intimata la plata triplului remuneraţiilor, nefiind aşadar aplicabile prevederile art. 188 lit. b) din Legea nr. 8/1996 (…)".

În al doilea rând, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de propria inconsecvenţă şi de echivocul conduitei sale procesuale (în condiţiile în care a emis pe parcursul judecăţii înştiinţări de plată adresate pârâtei, ca şi cum ar fi fost în desfăşurare relaţii contractuale) pentru a trimite sub efectul autorităţii de lucru judecat chestiuni insuficient clarificate în hotărârile instanţelor de fond, numai pe baza unor aprecieri neclar argumentate şi care nu s-au bazat pe realităţile cauzei, astfel cum s-a arătat mai sus.

Cu privire la celelalte motive de recurs, se reţine că problema datorării remuneraţiilor pentru luna decembrie 2018 a fost dezlegată de instanţa de apel în considerarea unei notificări adresate de pârâtă reclamantei prin care prima anunţa suspendarea temporară a activităţii pentru unul dintre restaurante, notificare necontestată de reclamantă, care a şi emis facturile corespunzător notificării respective.

Aceste constatări de fapt nu pot face obiectul controlului judiciar al instanţei de recurs, deoarece aprecierea probelor rămâne rezervată instanţelor de fond.

În funcţie de concluzia la care instanţa de rejudecare va ajunge după verificarea raportului concret dintre părţi, aprecierile de fapt astfel realizate vor putea primi o valenţă concretă, în sensul că pretenţia întemeiată pe răspunderea delictuală trebuie să indice care este fapta ilicită ce stă la baza pretenţiilor aferente perioadei respective.

Nu poate fi primit motivul de recurs ce priveşte excluderea remuneraţiilor aferente lunii martie 2020 - parţial - deoarece această măsură a fost justificată de instanţa de apel prin recurgerea la situaţia concretă socială a acelei perioade - imediat anterioară declarării stării de urgenţă în timpul pandemiei de coronavirus - şi, fără a o menţiona expres, reţinerea tulburărilor profunde economice şi sociale ce au justificat înlăturarea acestei pretenţii a avut în vedere existenţa unui caz de forţă majoră, caz de înlăturare a răspunderii (delictuale sau contractuale) prevăzut de art. 1351 alin. (1) şi (2) C. civ.

Or, aprecierea caracteristicilor forţei majore este rezervată instanţelor de fond şi în aceşti parametri cenzura instanţei de recurs nu este permisă.

În fine, este fondat motivul de recurs ce priveşte chestiunea remuneraţiilor aferente teraselor ce funcţionează în cele două restaurante, el putând fi încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, din Tabelul cuprinzând remuneraţiile datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental (anexă a Hotărârii arbitrale din 30 septembrie 2011, având drept obiect stabilirea formei finale a Metodologiei privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, publicată în Monitorul Oficial al României în temeiul Deciziei Directorului ORDA nr. 266/2011) rezultă că pentru unităţile de alimentaţie publică (ce includ, conform enumerării acolo cuprinse, restaurante, terase, baruri, birturi, berării, fast-food, pizzerii etc.), remuneraţiile se stabilesc în funcţie de suprafaţa în mp a spaţiului destinat activităţii de alimentaţie publică.

Constatarea instanţei de apel în sensul că nu se datorează o remuneraţie distinctă pentru aceste spaţii deoarece ele nu sunt puncte de lucru distincte şi nu sunt frecventate de un alt public decât cel al restaurantului este în sine corectă, dar ea nu constituie dezlegarea deplină a problemei în dispută.

Astfel, cum instanţa de apel a reţinut şi suprafeţele spaţiilor (atât ale restaurantelor în sine, cât şi cele ce includ şi terasele sezoniere), dar şi faptul că funcţionarea acestor terase se realizează în cadrul restaurantelor, se impunea a observa că în funcţie de suprafaţa totală a spaţiului destinat activităţii de alimentaţie publică cuantumul remuneraţiei este diferit (e.g. pct. 2. A: Restaurante, terase, baruri, birturi, berării, fast-food, pizzerii etc. lit. a) până la 50 mp - 70 RON, lit. b). 51-100 mp - 94 RON; lit. c). 101-200 mp - 118 RON, ş.a.).

Prin urmare, faptelor reţinute le-a fost greşit aplicată norma care reglementează cuantumul remuneraţiilor, deoarece în perioada de funcţionare a teraselor remuneraţia are în vedere suprafaţa integrală, incluzând şi terasa.

De aceea, se găseşte fondată şi această critică, urmând ca, cu ocazia rejudecării, după dezlegarea chestiunii analizate în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., observând şi dacă pentru spaţiul suplimentar al terasei există sau nu o autorizaţie licenţă neexclusivă care produce efecte (astfel fiind aplicabile regulile răspunderii contractuale sau delictuale, după distincţiile de mai sus), aceste remuneraţii să fie corect calculate.

În concluzia tuturor acestor argumente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia atacată, urmând a trimite cauza la Curtea de apel pentru rejudecare în limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă UCMR-ADA, A. împotriva deciziei nr. 695A din 03 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.