Annulment of institutional sports arbitration award rejected for failure to raise arbitrator bias at first hearing and for upholding arbitrators’ interpretation of just cause termination within mandate limits

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 05 noiembrie 2021 sub nr. x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a formulat acţiune în anulare împotriva deciziei arbitrale nr. 75/13.09.2021 pronunţate de Comisia Centrală de Apel a Federaţiei Române de Handbal în dosarul arbitral nr. x/2021, solicitând anularea deciziei arbitrale şi, rejudecând cauza, în temeiul dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) teza a 2-a C. proc. civ., să se dispună respingerea apelului formulat de Club împotriva Hotărârii nr. 542/27.07.2021 a Comisiei de Soluţionare a Litigiilor, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de aceasta şi obligarea Clubului la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentei cauze (taxe arbitrale, onorarii avocaţiale suportate în cadrul arbitrajului, taxa de timbru şi onorariul avocaţial aferent prezentei cereri).

I.2. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin sentinţa civilă nr. 73F din 30 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins acţiunea în anulare formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Sport Club Municipal Timişoara, împotriva deciziei arbitrale nr. 75 din 13.09.2021, pronunţate de Comisia Centrală de Apel a Federaţiei Române de Handbal, ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul să plătească pârâtului suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat ce a fost redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 73F din 30 mai 2022, pronunţate în dosarul nr. x/2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei civile recurate, cu consecinţa admiterii acţiunii în anulare aşa cum a fost formulată. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea tuturor fazelor procesuale, inclusiv ale procedurii arbitrale (taxe arbitrale, taxe judiciare de timbru, onorarii avocaţiale).

Un prim motiv de recurs priveşte greşita soluţionare a motivului de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a învederat că instanţa a nesocotit dispoziţiile regulamentare, respectiv art. 7.1 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Comisiei de Memorii şi al Comisiei de Apel F.R.H., invocate în sprijinul motivului de anulare, raportat la înscrisurile justificative ale legăturii indirecte dintre Preşedintele Comisiei de Apel a FRH şi Primăria Timişoara, sponsor al Clubului şi entitatea în subordinea căreia se află Clubul.

Preşedintele Comisiei de Apel, domnul avocat B., avocat în cadrul Baroului Timiş şi partener al casei de avocatură C., avea un interes personal indirect în cauză. Aceasta pentru că, pe de o parte, era avocatul entităţii asociate cu entitatea în subordinea căreia se află Clubul (Primăria Municipiului Timişoara), dar şi un apropiat al autorităţilor locale din Timişoara (prin multiple apariţii şi luări de cuvânt la evenimentele organizate de către acestea), iar pe de altă parte era pretendent la obţinerea contractului de asistenţă juridică în cadrul licitaţiei organizate de Primăria Timişoara în luna aprilie 2021, prin intermediul casei de avocatură pe care o conduce în calitate de partener.

Nerespectarea dispoziţiilor legale vizând obligaţia de abţinere de către arbitrul vizat a rămas fără răspuns, instanţa limitându-se la a arăta că actele depuse de reclamant nu sunt relevante în a dovedi interesul personal al arbitrului în cauză.

De asemenea, a susţinut că este eronată concluzia instanţei în sensul că este irelevantă calitatea domnului avocat B. de reprezentant convenţional al Asociaţiei "Centrul Regional de Excelenţă Timişoara", întrucât asociaţia nu ar fi fost constituită. Or, contrar susţinerii instanţei, această asociaţie a fost constituită, domnul B. fiind avocatul uneia dintre entităţile asociate în această asociaţie.

A mai susţinut recurentul-reclamant că şi în situaţia în care ar fi formulat cerere de recuzare a preşedintelui Comisiei de Apel până cel târziu la data de 20 august 2021, o astfel de cerere ar fi fost pur formală, întrucât în cadrul respectivei Comisii nu există vicepreşedinte care să soluţioneze recuzarea, iar dacă s-ar fi admis cererea de recuzare, în regulamentele FRH nu este reglementată procedura ulterioară eventualei admiteri a recuzării. Completul de arbitri este compus exclusiv din cei trei arbitri în absolut toate cauzele care ajung pe rolul Comisiilor FRH.

Un al doilea motiv de recurs priveşte greşita soluţionare a motivului de anulare reglementat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa recurată nu cuprinde argumentele proprii ale instanţei, argumente pe care este întemeiată soluţia de respingere a motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. ori conţine numai motive străine de natura motivului de anulare supus cercetării.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că întreaga motivare ce priveşte respectivul motiv de anulare (paginile 17-18 din sentinţa recurată) conţine, aproape exclusiv, o reluare a susţinerilor părţilor şi interpretările date de Comisia Centrală de Apel a FRH dispoziţiilor art. 26.2, art. 26.7 şi art. 26.8 din RSA, pentru ca în finalul analizei acestui motiv de nulitate, instanţa să conchidă că "interpretarea pe care instanţele arbitrale o dau dispoziţiilor regulamentare aplicabile în arbitrajul instituţionalizat nu poate fi cenzurată în cadrul acţiunii în anulare prevăzută de art. 608 C. proc. civ. [...]" (pagina 18, paragraful 5 din sentinţa recurată).

În realitate, al doilea motiv de anulare viza depăşirea limitelor învestirii de către Comisia Centrală de Apel şi încălcarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii, iar nu interpretarea dispoziţiilor regulamentare vizând modalităţile în care poate înceta un contract, din iniţiativa Clubului sau a antrenorului.

Or, refuzul sau omisiunea instanţei de a analiza criticile cu care a fost învestită ori lipsa considerentelor proprii echivalează cu nemotivarea hotărârii ca urmare a nesocotirii exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Aşadar, în lipsa răspunsului la criticile de nulitate dezvoltate şi fundamentate legal la punctele 24-37 din acţiunea introductivă, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În situaţia în care se va aprecia că instanţa s-a referit indirect la criticile de nulitate amintite, recurentul-reclamant a solicitat să se observe că motivarea succintă este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor legale şi regulamentare invocate în susţinerea respectivului motiv de nelegalitate.

A susţinut, în acest sens, că motivul de nelegalitate în discuţie vizează aplicarea principiului disponibilităţii, raportat la obiectul cererilor cu care a fost sesizată instanţa arbitrală, deci la pretenţiile concrete formulate de reclamant şi de pârât.

Or, în cauză, reclamantul a fost singura parte care a formulat o cerere de arbitare, investind comisia arbitrală cu o acţiune în constatare referitoare la faptul că nu a încetat contractul. Pârâtul nu a formulat, în condiţiile art. 14.2 lit. f) din D. o cerere reconvenţională prin care să investească instanţa arbitrală cu propria-i pretenţie.

Lipsa investirii instanţei arbitrale de către pârât cu propria-i pretenţie, prin cerere separată sau cerere reconvenţională, a fost constatată în mod explicit şi sancţionată de Comisia de Soluţionare a Litigiilor, la fond.

Însă, în cauză, fără a fi învestită şi fără măcar a pune în discuţia părţilor, Comisia Centrală de Apel a FRH s-a pronunţat direct prin considerentele deciziei de apel în sensul încetării contractului cu justă cauză, stabilind cu putere de lucru judecat încetarea contractului cu justă cauză încă de la data emiterii deciziei de încetare, 21 mai 2021, contrar tuturor normelor regulamentare.

Argumentul Comisiei de Apel în sensul că nu mai era necesară şi o învestire de către Club cu o cerere având ca obiect pretenţiile proprii contravine nu doar dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ci şi dispoziţiilor art. 2.2 şi art. 14.2 lit. f) din D. şi dispoziţiilor art. 26.1 lit. c), art. 26.2 ori art. 26.5 din RSA.

În concluzie, nesocotirea de către tribunalul arbitral a tuturor acestor dispoziţii legale şi regulamentare a fost trecută cu vederea de instanţa Curţii de Apel Bucureşti, respectivele dispoziţii nefiind nici măcar amintite în soluţia de respingere a motivului de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.

Un al treilea motiv de recurs se referă la greşita soluţionare a motivului de anulare reglementat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susţinut, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că instanţa a apreciat că respectiva cerere a reclamantului nu ar fi fost recalificată de către Comisia Centrală de Apel a FRH şi că nu a fost încălcat principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare prin faptul că nu a fost pusă în discuţia părţilor consecinţa pe care Comisia Centrală de Apel a considerat că o are o cerere de constatare a denunţării unilaterale, întrucât s-a prezentat o consecinţă a demersului reclamantului.

Or, prin această argumentare lipsită de temei legal, instanţa a validat soluţia nelegală a Comisiei de Apel, respectiv aceea de a recalifica cererea iniţială pe considerentul sancţiunii prevăzute de temeiul de drept invocat în susţinerea acelei cereri, respectiv de dispoziţiile art. 26.6 din RSA.

Recalificarea cererii introductive de către Comisia Centrală de Apel direct prin hotărârea finală, recalificare validată şi de instanţa Curţii de Apel Bucureşti, a produs un efect vătămător evident, întrucât a fost folosită de Comisia Centrală de Apel ca unic pretext prin care putea constata încetarea contractului. Fără o astfel de recalificare, soluţia ce se impunea era cea a comisiei arbitrale de fond, respectiv contractul nu a încetat pentru că niciuna dintre părţi nu a cerut comisiei să constate încetarea, iar Clubul putea formula, dacă dorea, o cerere ulterioară de constatare a încetării cu justă cauză. Un astfel de scenariu ar fi produs însă efecte fundamental diferite şi faţă de reclamant, întrucât: într-o astfel de nouă cerere, reclamantul ar fi formulat apărări şi probatorii specifice acestui mod de încetare, cunoscând transparent natura cererii; într-o astfel de nouă cerere, data încetării contractului ar fi fost data rămânerii definitive a hotărârii comisiilor, în noua procedură, astfel cum dispun în mod imperativ dispoziţiile art. 26 alin. (1) lit. c) şi art. 26 alin. (5) din RSA, iar nu data de 21.05.2021, interval de timp în care reclamantul ar fi fost remunerat.

Or, toate aceste nereguli întruneau condiţiile anulării deciziei arbitrale, în temeiul dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., motiv de nulitate soluţionat greşit de către instanţa de fond.

Pentru toate considerentele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului în sensul în care a fost formulat şi obligarea Clubului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu pentru toate fazele procesuale, inclusiv cele generate de procedura arbitrală (taxe arbitrale, taxe judiciare de timbru, onorarii avocaţiale).

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 613 alin. (4), art. 483 şi urm., art. 488 alin. (1), pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., precum şi toate dispoziţiile legale şi cele din regulamentele FRH menţionate.

În probaţiune s-a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

I.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

A susţinut că instanţa Curţii de Apel Bucureşti a reţinut în mod just că în cadrul acţiunii în anulare prevăzute de art. 608 C. proc. civ. nu poate fi repus în discuţie fondul unei acţiuni arbitrale ori modul de interpretare a dispoziţiilor regulamentare aplicabile arbitrajului instituţionalizat.

Referitor la presupusa nelegală constituire a Comisiei de Apel FRH, intimatul-pârât a susţinut că reclamantul avea obligaţia să formuleze o cerere de recuzare a arbitrului în situaţia în care avea o suspiciune cu privire la imparţialitatea acestuia. În situaţia în care o astfel de cerere nu a fost invocată în procedura arbitrală, devine inadmisibilă orice pretenţie în acest sens invocată în cadrul acţiunii în anulare a hotărârii arbitrale.

Cu privire la celelalte două motive invocate de recurentul-reclamant, intimatul-pârât a susţinut că partea adversă trebuia să invoce aceste motive pe calea prevăzută de dispoziţiile art. 604 C. proc. civ.

Aceste două motive au avut acelaşi izvor, respectiv o exprimare folosită de Comisia Centrală de Apel din cadrul FRH, scoasă din context, respectiv că aceasta ar fi fost învestită cu "constatarea încetării contractului". Or, din lecturarea deciziei Comisiei de Apel se poate lesne constata faptul că încetarea contractului a avut loc cu justă cauză, ca urmare a neîndeplinirii obiectivului asumat prin contractul încheiat de părţi.

Aşadar, motivele invocate de recurentul-reclamant nu sunt întemeiate, Comisia Centrală de Apel fiind învestită să analizeze cauza încetării contractului. Astfel, Comisia Centrală de Apel nu a dat mai mult decât s-a cerut.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa Curţii de Apel Bucureşti a motivat pe larg, prin propriile argumente, atât din punct de vedere procedural, cât şi din punct de vedere material, legalitatea hotărârii arbitrale atacate de reclamant.

Mai mult, interpretarea pe care instanţele arbitrale o dau dispoziţiilor regulamentare aplicabile în arbitrajul instituţionalizat nu poate fi cenzurată în cadrul acţiunii în anulare prevăzute de art. 608 C. proc. civ. decât în ipoteza în care s-ar circumscrie motivelor de anulare prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile menţionate, situaţie care nu este incidentă în speţă, astfel cum în mod întemeiat a constatat Curtea de Apel Bucureşti şi a respins ca nefondat motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, prin sentinţa atacată, Curtea de Apel a aplicat în mod corect normele de drept material incidente în cauză. De asemenea, Comisia Centrală de Apel FRH nu a încălcat prin nimic ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, pentru a fi aplicabil motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. invocat de recurentul-reclamant. Susţinerile acestuia sunt pur tendenţioase şi sunt izvorâte din propria interpretare dată unor expresii care puteau fi lămurite prin procedura prevăzută de art. 604 C. proc. civ.. Susţinerea conform căreia s-ar fi schimbat obiectul cererii fără ca acest fapt să se fi pus în discuţia părţilor este lipsită de fundament juridic.

Cauza a fost analizată cu minuţiozitate atât de către tribunalul arbitral, cât şi de către Curtea de Apel Bucureşti, neidentificându-se critici concrete care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant reiterându-şi nemulţumirea faţă de soluţia temeinică şi legală pronunţată de Comisia Centrală de Apel a FRH.

Curtea de Apel Bucureşti a motivat temeinic de ce prin Hotărârea Comisiei de Apel aceasta nu a încălcat principiul disponibilităţii, contradictorialităţii sau dreptul la apărare. Consecinţa admiterii apelului de către Comisia Centrală de Apel a FRH şi, implicit a respingerii memoriului formulat de către reclamant, este o constatare a faptului că încetarea contractului a avut loc cu justă cauză, fapt susţinut de către pârâtă prin apărările formulate în cuprinsul întâmpinării, respectiv prin cererea de apel formulată în cadrul arbitrajului instituţionalizat şi concluzionat în urma probatoriului administrat. Acest aspect nu reprezintă o schimbare a calificării date, ci consecinţa demersului juridic care a format obiectul dosarului de arbitraj.

Pentru toate aceste motive, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 205 C. proc. civ., precum şi toate textele invocate.

În probaţiune a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri.

I.5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 20 iunie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris şi procesul-verbal de repartizare aleatorie .

După efectuarea procedurilor de comunicare, prin rezoluţia din 22 noiembrie 2023, în temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., s-a fixat termen de judecată la data de 26 martie 2024, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Recurentul-reclamant, în calitate de antrenor, a încheiat cu intimatul-pârât, în calitate de Club, la data de 01 iulie 2020, pentru 5 sezoane competiţionale, respectiv pentru perioada 15 iunie 2020 - 30 iunie 2025, contractul de activitate sportivă nr. 995/01.07.2020, înregistrat la F.R.H. sub nr. x/08.09.2020.

Raporturile contractuale dintre părţi au încetat la data de 21 mai 2021, intimatul-pârât emiţând Decizia nr. 320 din 21 mai 2021.

Împotriva acestei decizii, la data de 15 iunie 2021, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 din Regulamentul privind Statutul Antrenorului (RSA), art. IX din contract şi art. 11-12 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Comisiei de Memorii şi al Comisiei de Apel F.R.H. D., recurentul-reclamant a sesizat Comisia de Memorii a F.R.H. (prima instanţă, organul jurisdicţional din cadrul F.R.H.), actualmente denumită Comisia de Soluţionare a Litigiilor.

Prin hotărârea nr. 542 din 27 iulie 2021, Comisia de Soluţionare a Litigiilor F.R.H. a admis memoriul reclamantului, constatând că denunţarea contractului prin decizia nr. 320/21.05.2021 a fost fără justă cauză, cu consecinţa valabilităţii contractului.

Împotriva acestei hotărâri, intimatul-pârât a declarat apel la Comisia Centrală de Apel a F.R.H., prin Decizia nr. 75 din 13 septembrie 2021 apelul fiind admis, iar Hotărârea nr. 542 din 27 iulie 2021 schimbată în tot, memoriul reclamantului fiind respins ca neîntemeiat.

Având în vedere că urmare a admiterii apelului, memoriul său a fost respins, recurentul-reclamant a formulat acţiune în anulare împotriva deciziei arbitrale nr. 75 din 13 septembrie 2021 pronunţate de Comisia Centrală de Apel a Federaţiei Române de Handbal în dosarul arbitral nr. x/2021, solicitând Curţii de Apel Bucureşti anularea deciziei arbitrale şi, rejudecând cauza, în temeiul dispoziţiilor art. 613 alin. (3) lit. b) teza a 2-a C. proc. civ., să se dispună respingerea apelului formulat de Club împotriva Hotărârii nr. 542/27.07.2021 a Comisiei de Soluţionare a Litigiilor, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de aceasta.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca neîntemeiată acţiunea în anulare formulată, reţinând că motivele de anulare invocate de reclamant nu sunt fondate.

Împotriva hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul a formulat recurs, motivat de faptul că au fost greşit soluţionate motivele de anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. c), f) şi h) C. proc. civ., invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte soluţia dată motivului de anulare prevăzut de lit. f) a art. 608 alin. (1) C. proc. civ., invocând şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Premergător analizării motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 608 C. proc. civ., singurul mijloc prin care se poate desfiinţa hotărârea arbitrală este acţiunea în anulare pentru unul dintre următoarele motive: a) litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului; b) tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperante; c) tribunalul arbitral nu a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală; d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile şi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită; e) hotărârea a fost pronunţată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut la art. 567, deşi cel puţin una dintre părţi a declarat că înţelege să invoce caducitatea, iar părţile nu au fost de acord cu continuarea judecăţii, potrivit art. 568 alin. (1) şi (2); f) tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut; g) hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul pronunţării ori nu este semnată de arbitri; h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii; i) dacă, după pronunţarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.

Aceste motive care pot determina desfiinţarea hotărârii arbitrale sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii similare. Ele vizează condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport de înţelegerea părţilor concretizată prin convenţia arbitrală şi cele de nelegalitate expres stabilite.

Aşadar, pe calea acţiunii în anulare părţile nu pot invoca motive care să vizeze situaţia de fapt, probele administrate şi aprecierea dată asupra acestora de către instanţa arbitrală, adică motive de netemeinicie, întrucât acest fapt nu este permis de dispoziţiile legale menţionate, controlul instanţei fiind limitat la motivele prevăzute exhaustiv de art. 608 C. proc. civ.

a) Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a soluţionat greşit motivul de anulare prevăzut de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. (nelegala constituire a Comisiei de Apel), întrucât a nesocotit dispoziţiile art. 7.1 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Comisiei de Memorii şi al Comisiei de Apel F.R.H., invocate în sprijinul motivului de anulare, raportat la înscrisurile justificative ale legăturii indirecte dintre Preşedintele Comisiei de Apel a FRH şi Primăria Timişoara, sponsor al Clubului şi entitatea în subordinea căreia se află Clubul.

Acest motiv de recurs este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Dispoziţiile art. 7 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Comisiei de Memorii şi al Comisiei de Apel F.R.H., cu denumirea marginală "Abţinerea şi recuzare", reglementează procedura de abţinere şi de recuzare a unui arbitru. Astfel "7.1. Un membru al comisiei nu îşi poate exercita funcţia dacă are un interes personal şi/sau direct ori indirect în cauză. În această situaţie, membrul comisiei trebuie să se abţină arătând motivele pentru care înţelege să se abţină de la judecarea cauzei. 7.2. Părţile pot recuza un membru al comisiei dacă există dubii cu privire la independenţa şi imparţialitatea acestuia. Cererea de recuzare trebuie formulată, sub sancţiunea decăderii, în termen de cel mult 24 de ore de la aflarea motivelor de recuzare şi însoţită, după caz, de probe. 7.3. Cererea de abţinere şi/sau de recuzare se judecă de către Preşedinte. În lipsa acestuia sau în situaţia în care cel recuzat sau care se abţine este Preşedintele, judecata se face de către vicepreşedinte. 7.4. Dacă cererea de recuzare este vădit neîntemeiată, fiind formulată doar pentru tergiversarea soluţionării cauzei, partea poate fi sancţionată cu o amendă de până la 5.000 de RON".

Aşadar, chiar dacă subzistă obligaţia membrului comisiei de a se abţine de la judecarea cauzei în situaţia în care asupra sa planează suspiciunea de imparţialitate, partea interesată are la îndemână, potrivit dispoziţiilor art. 7.2., mai sus evocate, posibilitatea de a formula cerere de recuzare a acestui membru.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 592 alin. (1) C. proc. civ., orice excepţie privind constituirea tribunalului arbitral trebuie ridicată, sub sancţiunea decăderii, până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată sau cel târziu la acest termen, dacă nu s-a stabilit un termen mai scurt. Dacă nu a fost ridicată cel târziu la primul termen de judecată, această neregularitate nu mai poate fi invocată ca motiv pentru anularea hotărârii arbitrale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 608 alin. (3) C. proc. civ.. Aşa deci, această excepţie nu poate fi ridicată în tot cursul procesului arbitral şi cu atât mai puţin direct pe calea acţiunii în anulare.

Din coroborarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, reiese că reclamantul ar fi trebuit să invoce nelegala constituire a Comisiei de Apel cel mai târziu la primul termen de judecată la care a fost legal citat în faţa Comisiei de Apel, această neregularitate nemaiputând fi invocată pe calea acţiunii în anulare.

Or, cum reclamantul nu a uzat, în procedura arbitrală, de prevederile art. 7.2 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Comisiei de Memorii şi al Comisiei de Apel F.R.H., în sensul de a proceda la recuzarea respectivului membru al Comisiei de Apel în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 592 alin. (1) C. proc. civ., în mod just a reţinut de instanţa de fond că partea nu mai poate invoca nelegala constituire a Comisiei de Apel ca motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

În ceea ce priveşte aserţiunile recurentului-reclamant cu privire la interesul personal indirect în cauză al preşedintelui Comisiei de Apel, domnul B., pe motiv că era avocatul entităţii asociate cu entitatea în subordinea căreia se află Clubul, dar şi un apropiat al autorităţilor locale din Timişoara şi participant, prin intermediul casei de avocatură pe care o conduce în calitate de partener, în luna aprilie 2021, la licitaţia organizată de Primăria Timişoara, în vederea obţinerii contractului de asistenţă juridică, precum şi cele referitoare la faptul că instanţa s-a limitat la a arăta că actele depuse de reclamant nu sunt relevante în a dovedi interesul personal al arbitrului în cauză, dar şi susţinerea că este eronată concluzia instanţei în sensul că este irelevantă calitatea domnului avocat B. de reprezentant convenţional al Asociaţiei "Centrul Regional de Excelenţă Timişoara", întrucât asociaţia nu ar fi fost constituită, Înalta Curte observă că acestea privesc situaţia de fapt, partea tinzând la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de fond mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului cauzei, a temeiniciei sale, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei elementelor de fapt ale cauzei.

Mai mult, cu privire la interesul în cauză al Preşedintelui Comisiei de Apel a FRH, instanţa de apel, analizând susţinerile reclamantului şi probele aflate la dosar, a concluzionat că aspectele invocate de reclamant nu sunt de natură a contura un interes personal şi/sau direct ori indirect în cauză în sensul art. 7.1. al Preşedintelui Comisiei de Apel, domnul B.. Prin această constatare a curţii de apel s-a răspuns implicit, dar inechivoc şi cu privire la obligaţia de abţinere a preşedintelui Comisiei de Apel. Or, în legătură cu aprecierea curţii de apel în sensul că preşedintele Comisiei de Apel, domnul B., nu a avut un interes personal şi/sau direct ori indirect în cauză, Înalta Curte, astfel cum a reţinut şi mai sus, nu poate decât să constate că aceasta este rezultatul evaluării cumulate a tuturor circumstanţelor de fapt. Pe de altă parte, cercetarea interesului presupune reevaluarea împrejurărilor de fapt ale cauzei în etapa recursului, instanţa de recurs nefiind competentă să reaprecieze situaţia de fapt, aceasta fiind apanajul instanţelor de fond.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurentului-reclamant, potrivit căreia şi în situaţia în care ar fi formulat cerere de recuzare a preşedintelui Comisiei de Apel până cel târziu la data de 20 august 2021, o astfel de cerere ar fi fost pur formală, întrucât în cadrul respectivei Comisii nu ar exista vicepreşedinte care să soluţioneze recuzarea, precum şi că regulamentele FRH nu ar reglementa procedura ulterioară unei eventuale admiteri a recuzării.

Înalta Curte reţine că această susţinere nu justifică rămânerea recurentului-reclamant în pasivitate, acesta neputându-se prevala de propria-i culpă în neutilizarea mijlocului procedural pus la îndemână părţii de dispoziţiile art. 7.2. din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a Comisiei de Soluţionare a Litigiilor şi al Comisiei de Apel din cadrul FRH, respectiv formularea unei cereri de recuzare.

b) Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond a soluţionat greşit motivul de anulare reglementat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, pe de o parte, că soluţia de respingere a acestui motiv de anulare nu este întemeiată pe argumentele proprii ale instanţei ori conţine numai motive străine de natura motivului de anulare supus cercetării, sens în care a invocat incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, a învederat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale şi regulamentare invocate în susţinerea respectivului motiv de nelegalitate, şi anume cele referitoare la depăşirea limitelor învestirii de către Comisia Centrală de Apel a FRH şi încălcarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii, sens în care a apreciat ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

b.1) În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că întreaga motivare a instanţei de fond referitoare la cel de-al doilea motiv de anulare a hotărârii arbitrale conţine, aproape exclusiv, o reluare a susţinerilor părţilor şi interpretărilor date de Comisia Centrală de Apel a FRH dispoziţiilor art. 26.2, art. 26.7 şi art. 26.8 din RSA, aceasta refuzând sau omiţând să analizeze criticile cu care a fost învestită.

Înalta Curte observă că aserţiunile recurentului-reclamant, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate, astfel că nu le poate primi.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti.

Motivarea constituie pentru părţi o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanţele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanşat prin căile de atac.

Acest caz de casare conţine diferite ipoteze care constituie temei pentru casarea unei hotărâri judecătoreşti atunci când lipseşte motivarea soluţiei sau instanţa nu a răspuns criticilor părţilor, când utilizează argumente fără legătură cu situaţia dedusă judecăţii, precum şi atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv sau există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este întemeiată.

Cu privire la obligaţia instanţelor judecătoreşti de a motiva hotărârile pronunţate, statornicită în prezent în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., atât doctrina, cât şi jurisprudenţa sunt constante în a aprecia că motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie clară şi completă. În acest sens, instanţa are obligaţia de a demonstra, în scris, de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, de ce a dat o anumită valoare probatorie unei probe administrate, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, iar aceasta constituie o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

În acelaşi timp, în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, între garanţiile dreptului la un proces echitabil se înscrie şi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva deciziile lor. În jurisprudenţa dezvoltată în jurul prevederilor art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a formulat cerinţe privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, inclusiv din perspectiva obligaţiei instanţelor de a-şi motiva hotărârile pronunţate. Astfel, s-a apreciat că «textul implică obligaţia tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi, al argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta» (cauzele Kraska c. Suisse; Van de Hurk c. Olandei).

În cauza Albina c. României, Curtea reaminteşte că «dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004 1, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]».

În mod similar, în Hotărârea pronunţată în data de 15.02.2007 în cauza Boldea c. României, Curtea a statuat că absenţa sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătoreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi, prin urmare, la un proces echitabil şi violează art. 6 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind o abatere sancţionată cu condamnarea Statului la despăgubiri. Fără ca această interpretare să conducă la ideea că instanţa ar fi obligată să răspundă separat fiecărui argument invocat de parte, se reţine în jurisprudenţa Curţii că «dacă un justiţiabil invocă în scris un argument suficient de clar şi de precis, pe deasupra susţinut de probe şi de natură să aibă o incidenţă asupra soluţiei ce urmează să fie pronunţată în respectivul litigiu, este necesar ca instanţa să analizeze acest argument şi să formuleze un răspuns explicit şi specific».

În acelaşi timp însă, în mai multe decizii Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Măsura în care se aplică această obligaţie de motivare poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie determinată în funcţie de circumstanţele cauzei. Chiar şi omisiunea de a răspunde unui argument nu ridică probleme pe tărâmul Convenţiei, cât timp respectivul argument nu era hotărâtor în soluţionarea cauzei (cauza Ruiz Torija c. Spaniei, cauza Jahnke şi Lenoble c. Franţei).

La rândul său, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. În principiu, şi gruparea argumentelor este legalmente admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Or, aceste exigenţe sunt îndeplinite în cauza pendinte, întrucât instanţa de fond a analizat motivul de anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. şi a dat un răspuns punctual şi amplu argumentat criticilor formulate de recurentul-reclamant sub acest aspect.

Astfel, având în vedere actele de procedură întocmite de părţi în cauza supusă arbitrajului instituţionalizat şi considerentele care au fost expuse în decizia nr. 75/13.09.2021, instanţa de fond a apreciat că "nu se poate reţine că, prin decizia arbitrală atacată, Comisia Centrală de Apel s-ar fi pronunţat asupra unor lucruri care nu au fost solicitate, ci aceasta a examinat strict cererea cu care a fost învestită prin prisma textelor regulamentare incidente în cauză, cărora, însă, le-a dat o interpretare diferită de cea a primei instanţe."

De asemenea, în ceea ce priveşte cererea prin care reclamantul a solicitat să se constate denunţarea unilaterală fără justă cauză a contractului de activitate sportivă, cu consecinţa valabilităţii contractului, instanţa de fond a reţinut că "o interpretare gramaticală a textului indicat (art. 26.2) nu ar putea conduce decât la interpretarea dată de Comisia Centrală de Apel, de vreme ce textul indicat are în vedere situaţia în care contractul a încetat din voinţa clubului şi situaţia în care contractul a încetat din voinţa antrenorului, deci încetarea contractului este o situaţie preexistentă, în raport cu care se stabilesc compensaţiile de la lit. a) ori de la lit. b), neputându-se vorbi despre o continuare a contractului, de vreme ce acesta a încetat, iar referirea la respectarea clauzelor contractuale până la expirarea contractului antrenorului sau până la data semnării noului contract de muncă în situaţia în care contractul a încetat din voinţa clubului sunt în sensul acordării drepturilor pe care le prevedea contractul, iar nu în sensul menţinerii chiar a valabilităţii contractului."

Cu referire la condiţiile care au fost indicate în hotărârea Comisiei de soluţionare a memoriilor prin raportare la art. 26.7 din RSA al FRH, instanţa de fond a mai reţinut că "acestea nu se regăsesc în cuprinsul normei indicate, redată în considerentele hotărârii şi nici nu s-ar putea reţine în urma interpretării sistematice a dispoziţiilor care reglementează încetarea contractului de activitate sportivă al antrenorului de handbal."

A mai reţinut instanţa de fond că potrivnic "susţinerilor reclamantului, Curtea constată că prin decizia atacată cu acţiunea în anulare, Comisia Centrală de Apel nu a procedat la analiza temeiniciei unei "cereri" formulate de clubul pârât, în lipsa unei cereri reconvenţionale formulate de acesta, ci s-a pronunţat asupra cererii reclamantului, care a solicitat să se constate că denunţarea unilaterală s-a făcut fără justă cauză. Constatând, însă, că argumentele acestuia nu pot fi primite şi, deci, denunţarea contractului a fost cu justă cauză, consecinţa procedurală a fost aceea a respingerii memoriului ca neîntemeiat."

Aşadar, nu se poate reţine că soluţia de respingere a motivului de anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. nu este motivată sau că argumentele expuse de instanţa de fond reprezintă reluări ale susţinerilor părţilor şi interpretările date de Comisia Centrală de Apel a FRH dispoziţiilor art. 26.2, art. 26.7 şi art. 26.8 din RSA. Faptul că instanţa de fond a interpretat respectivele dispoziţii legale în aceeaşi direcţie ca aceea a Comisiei de Apel, nu înseamnă o nemotivare a soluţiei de respingere.

Totodată, contrar susţinerii recurentului-reclamant, Înalta Curte nu identifică în conţinutul motivării instanţei de fond motive străine de natura motivului de anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.. Pe de altă parte, recurentul-reclamant nici nu a indicat care sunt, în opinia sa, motivele străine de natura motivului de anulare supus cercetării.

Mai reţine Înalta Curte că motivarea, înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta soluţia pronunţată, nu poate însă avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare critică, aceasta nefiind o problemă de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine, prin raportare la argumentele expuse de recurentul-reclamant în susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că motivarea soluţiei de respingerea a celui de al doilea motiv de anulare nu respectă exigenţele care rezidă din prevederile art. 425 C. proc. civ., raţionamentul instanţei de fond fiind unul detaliat şi bazat pe un proces profund şi consecvent de apreciere a actelor de procedură întocmite de părţi, astfel încât nu se poate reţine incidenţa acestui caz de casare.

b.2.) În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că motivarea succintă a celui de-al doilea motiv de anulare este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor legale şi regulamentare invocate în susţinerea respectivului motiv de nelegalitate şi anume a dispoziţiilor care reglementează limitele învestirii, principiul disponibilităţii şi principiul contradictorialităţii.

Astfel, a învederat că tribunalul arbitral a acordat mai mult decât s-a cerut, depăşind astfel limitele învestirii, întrucât reclamantul a învestit comisia arbitrală cu o acţiune în constatarea faptului că nu a încetat contractul încheiat cu pârâtul. De asemenea, a susţinut că partea adversă nu a formulat o cerere reconvenţioanlă prin care să învestească instanţa arbitrală cu constatarea încetării contractului cu justă cauză. Cu toate acestea, fără a fi învestită şi fără a pune în discuţia părţilor, Comisia Centrală de Apel s-a pronunţat în sensul încetării contractului cu justă cauză, încălcând astfel principiile fundamentale al contradictorialităţii şi al disponibilităţii, întrucât a procedat la calificarea cererii reclamantului direct prin decizia pronunţată în apel.

Acest ansamblu de critici nu poate fi primit, urmând a fi respins ca nefondat.

Prin motivul de anulare întemeiat pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., reclamantul a pretins că instanţa arbitrală, respectiv Comisia de Apel, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, respectiv a constatat încetarea contractului cu justă cauză, deşi pârâtul nu învestise instanţa cu o cerere reconvenţională, iar reclamantul solicitase să se constate că nu a încetat contractul.

Astfel cum s-a statuat şi prin hotărârea recurată, reclamantul a solicitat prin memoriul înaintat Comisiei de soluţionare a memoriilor din cadrul Federaţiei Române de Handbal să se constate denunţarea unilaterală fără justă cauză a contractului de activitate sportivă încheiat cu pârâtul cu consecinţa valabilităţii acestuia şi a obligării clubului la respectarea clauzelor contractuale până la expirarea contractului sau până la data semnării de către antrenor a unui nou contract, conform art. 26.6 lit. a) din Regulamentul privind Statutul Antrenorului.

Pârâtul s-a apărat susţinând că respectivul contract a încetat ca urmare a rezilierii pentru neexecutarea de către reclamant a obligaţiilor asumate prin contract, deci în temeiul art. 26.1 lit. d) din Regulamentul privind Statutul Antrenorului, în subsidiar solicitând a se constata că denunţarea unilaterală a contractului a avut loc cu justă cauză.

Rezolvând apelul declarat de pârâtă împotriva soluţiei Comisiei de soluţionare a memoriilor din cadrul Federaţiei Române de Handbal, prin care s-a constatat că încetarea contractului a fost fără justă cauză şi că nu a încetat valabilitatea acestuia, Comisia de Apel, analizând cauza de încetare a contractului în limitele apărărilor pârâtului, a apreciat că încetarea acestuia a avut loc cu justă cauză. De asemenea, Comisia Centrală de Apel a mai reţinut că prevederile art. 26.2 din Regulament prevăd doar posibilitatea de a se constata încetarea contractului, iar nu menţinerea lui. De vreme ce contractul a încetat, nu mai poate fi vorba de o continuare a acestuia.

Aşadar, soluţionând apelul în limitele învestirii, nu se poate reţine că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.

Aşa fiind, instanţa de fond în mod corect a reţinut că prin decizia arbitrală Comisia Centrală de Apel nu şi-a depăşit limitele învestirii, ci a examinat cererea cu care a fost învestită prin prisma textelor regulamentare incidente în cauză. Faptul că le-a interpretat în mod diferit faţă de prima instanţă arbitrală, nu conduce la concluzia că a acordat mai mult decât s-a cerut.

De asemenea, corect a reţinut instanţa de fond că nu s-a analizat de către Comisia Centrală de Apel temeinicia unei cereri formulate de pârât, în lipsa unei cereri reconvenţionale formulate de acesta, ci s-a pronunţat asupra cererii reclamantului, analizând - evident şi în limitele apărărilor pârâtului - cauza denunţării contractului, respectiv dacă acesta a încetat fără justă cauză sau cu justă cauză. Ajungând la concluzia că a fost justă cauza denunţării contractului, Comisia Centrală de Apel a procedat la respingerea memoriului reclamantului.

Reţinându-se astfel - în cadrul situaţiei de fapt - existenţa unei juste cauze, rezultatul algoritmului juridic nu putea fi decât cel al respingerii memoriului reclamantului, validării deciziei de încetare a contractului ca urmare a unei juste cauze, fiind incompatibilă din punct de vedere juridic constatarea existenţei justei cauze a încetării consemnate în cadrul deciziei contestate de încetare a contractului de activitate sportivă cu subzistenţa totuşi, a aceluiaşi contract.

Practica comisiilor arbitrale depusă în dosarul curţii de apel se grefează pe ipoteza inexistenţei vreunei deficienţe în activitatea realizată de antrenor, ipoteză distinctă însă, de cea din prezentul litigiu, astfel încât ea nu poate fi apreciată ca fiind relevantă.

În toate aceste coordonate expuse, în mod corect instanţa de fond a reţinut că nu poate fi primit motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) pct. f) C. proc. civ., Înalta Curte urmând a constata că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la nici unul dintre textele legale invocate în această direcţie de recurent în cadrul memoriului de recurs formulat.

c) Al treilea motiv de recurs vizează greşita soluţionare a motivului de anulare reglementat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a validat soluţia nelegală a Comisiei Centrale de Apel, respectiv aceea de recalificare a cererii reclamantului fără a o pune, în prealabil, în discuţia părţilor.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a apreciat că a sa cerere nu ar fi fost recalificată de către Comisia Centrală de Apel a FRH şi că nu a fost încălcat principiul disponibilităţii, principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare prin faptul că nu a fost pusă în discuţia părţilor consecinţa pe care Comisia Centrală de Apel a considerat că o are o cerere de constatare a denunţării unilaterale, întrucât s-a prezentat doar o consecinţă a demersului reclamantului.

Or, prin această argumentare apreciată de recurent ca fiind lipsită de temei legal, instanţa ar fi validat soluţia nelegală a Comisiei Centrale de Apel, respectiv aceea de a recalifica cererea iniţială pe considerentul sancţiunii prevăzute de temeiul de drept invocat în susţinerea acelei cereri, respectiv de dispoziţiile art. 26.6 din RSA.

Nici acest motiv de recurs nu este fondat, urmând a fi respins ca atare.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a constatat că respectiva cerere formulată de reclamant nu a fost recalificată de Comisia Centrală de Apel.

Aşa cum s-a arătat supra, prin cererea formulată reclamantul a solicitat să se constate că denunţarea unilaterală a contractului a fost fără justă cauză cu consecinţa valabilităţii contractului şi a obligării Clubului la respectarea clauzelor contractuale până la expirarea contractului sau până la data semnării de către antrenor a unui nou contract.

Faptul că s-a reţinut de către Comisia Centrală de Apel că indiferent de partea care sesizează instanţa arbitrală cu o cerere în constarea încetării contractului cu justă cauză sau fără justă cauză, comisiile jurisdicţionale pot doar constata încetarea contractului, nu şi menţinerea lui, nu constituie o recalificare a cererii formulate de reclamant, ci reprezintă dezlegarea dată cererii cu care a fost învestită, iar acest aspect nu încalcă principiul disponibilităţii sau dreptul la apărare, contrar susţinerii recurentului-reclamant.

Prin urmare, în mod just a reţinut instanţa de fond că nu s-a procedat la o recalificare a cererii reclamantului şi nici la schimbarea obiectului acesteia, ci s-a expus una din consecinţele demersului iniţiat de acesta ce a format obiectul dosarului arbitral, respectiv aceea potrivit căreia, în aplicarea prevederilor regulamentare, efectul denunţării unilaterale fără justă cauză nu este aceea a menţinerii contractului. De altfel, astfel cum în mod corect a reţinut şi curtea de apel, teza denunţării fără justă cauză nici nu este incidentă cauzei, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt s-a reţinut - în mod definitiv, date fiind limitele controlului jurisdicţional prezent, exclusiv de legalitate, reglementate de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 C. proc. civ. - existenţa unei juste cauze.

Astfel cum reiese din hotărârea Comisiei Centrale de Apel, părţile au fost citate în faţa instanţei arbitrale de apel, procedura de citare fiind legal îndeplinită. Acestea au fost prezente la termenele acordate în cauză prin reprezentanţii convenţionali şi au avut posibilitatea de a-şi formula apărările prin formularea de concluzii orale, dar şi prin depunerea de concluzii scrise, pe care instanţa arbitrală de apel le-a analizat cu ocazia deliberării. Toate aceste aspecte duc la concluzia că au fost respectate principiile contradictorialităţii, dreptului de apărare şi egalităţii părţilor în proces, astfel că nu se poate reţine o încălcare a acestora, cum în mod corect a apreciat şi instanţa curţii de apel.

În consecinţă, faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant, hotărârea atacată fiind legală, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata sumei de 8500 RON către intimatul-pârât cu titlu de cheltuieli de judecată, având în vedere că este partea căzută în pretenţii, cuantumul fiind apreciat ca fiind corespunzător muncii concrete depuse de avocatul părţii intimate şi complexităţii dosarului, neimpunându-se aşadar, reducerea sa potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 73F din 30 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât Sport Club Municipal Timişoara.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 8500 RON către intimatul-pârât cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.