Civil court competence to adjudicate civil liability for tax evasion damages after criminal case dismissal due to principal payment

Şedinţa publică din data de 26 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 7.03.2022, pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a chemat în judecată pârâtul A., solicitând instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 313.788 RON, reprezentând prejudiciu format din TVA şi impozit, precum şi din accesoriile acestora.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 188 din 27.06.2022 pronunţată de Tribunalul Braşov s-a admis excepţia de fond a inadmisibilităţii demersului judiciar al părţii reclamante şi în consecinţă s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român în contradictoriu cu pârâtul A..

3. Hotărârile pronunţate în apel.

Prin decizia civilă nr. 1863Ap din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a anulat-o, reţinând cauza pentru evocarea fondului şi fixând termen în acest sens.

Prin decizia nr. 2/F din 15 februarie 2023 Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtul A..

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu pârâtul A. şi, pe cale de consecinţă:

A obligat pârâtul la plata către reclamant a sumelor de 113.598 RON, reprezentând accesorii pentru TVA şi suma de 75.731 RON, reprezentând accesorii pentru impozit pe profit.

A respins ca nefondate celelalte pretenţii ale reclamantului.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 2/F din 15 februarie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă au declarat recurs recurentul-reclamant Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi recurentul-pârât A..

4.1 Recursul reclamantului Statul Român reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

După expunerea situaţiei de fapt, recurentul-reclamant arată că Raportul de constatare tehnico-ştiinţific din 26.11.2018 nu a fost contestat de către pârâtul din prezenta cauză, motiv pentru care apreciază că instanţa de apel, admiţând acţiunea respinge în mod netemeinic pretenţiile privind obligarea pârâtului şi la plata diferenţei de debit de 59.159 RON neachitată, cât şi accesorii pentru impozit pe dividende, în cuantum total de 65.300 RON.

Susţine că prin Ordonanţa de clasare din 12.01.2022, procurorul a menţinut măsura sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa procurorului din 17.11.2014 asupra bunurilor mobile pârâtului pentru o perioadă de 30 de zile de la comunicarea soluţiei către reclamant, care încetează de drept dacă partea vătămată nu formulează acţiune civilă în vederea recuperării diferenţei de prejudiciu.

Aşadar, în interiorul termenului de 30 de zile, care s-a împlinit la 07.03.2022 în raport cu momentul comunicării actului de clasare menţionat, reclamantul a formulat acţiunea, obligaţiile datorate de către pârât fiind stabilite printr-un mijloc de probă necontestat şi nedesfiinţat pe parcursul urmăririi penale

Rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice încheiate pe parcursul derulării cercetării penale sunt luate în evidenta de organul fiscal, într-o evidenţă separată prevăzută prin Ordinul ANAF 2047/2016, care reglementează distribuirea în conturile de venituri bugetare corespunzătoare a sumelor reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 din Legea 241/2005 care se aplică în toate dosarele penale în care mijloacele de probă administrate pe parcursul cercetării penale sunt Rapoarte tehnico ştiinţifice/Rapoarte de expertiza dispuse prin Ordonanţa procurorului.

Procedura de distribuire în conturile de veniturile bugetare corespunzătoare a sumelor încasate reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 din legea 241/2005 este reglementată prin Ordinul ANAF nr. 2047/08.07.2016, aceasta aplicându-se în situaţia în care contribuabilii care au calitatea de suspect sau inculpat (în cauze având ca obiect săvârşirea unor infracţiuni prevăzute de legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale) acoperă integral prejudiciul în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, precum şi în situaţia în care se dispune de către instanţa de judecată restituirea sumelor sau diferenţelor de sume cu titlu de prejudiciu.

Sumele reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat se încasează în contul 50.86.09 "disponibil din sume încasate reprezentând prejudiciul cauzat şi recuperat în condiţiile art. 10 din Legea 241/2005".

În situaţia în care Statul Român se constituie parte civilă în procesul penal, în vederea recuperării sumelor reprezentând prejudiciul cauzat bugetului general consolidat, sumele înscrise în documentele prevăzute la pct. 1.2 şi transmise în copie de către compartimentul juridic vor fi evidenţiate de compartimentul cu atribuţii de evidenţă pe plătitori, într-o evidenţă distinctă, urmând ca distribuirea pe tipuri de obligaţii fiscale şi stingerea acestora să se efectueze către compartimentul cu atribuţii de evidenţă pe plătitori după rămânerea definitivă a hotărârii instanţei judecătoreşti competente.

Arată că în cadrul dosarului penal menţionat prin Ordonanţa de clasare din 16.09.2021 s-a dispus clasarea cauzei faţă de pârâtul din prezenta cauză, cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005, menţionându-se că se menţine măsura sechestrului asigurător instituit prin Ordonanţa procurorului din 21.01.2021 asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului pe o perioada de 30 de zile de la comunicarea soluţiei către persoana vătămată, care încetează de drept dacă persoana vătămată nu exercita acţiune civilă în vederea recuperării prejudiciului fiscal.

Având în vedere că a introdus acţiunea în termenul legal, solicită modificarea hotărârii cu consecinţa obligării pârâtului la plata sumelor solicitate prin demersul judiciar.

Invocă aspecte teoretice cu privire la elementele răspunderii civile delictuale şi solicită ca, în aplicarea prevederilor art. 1385 C. civ., să fie obligat pârâtul la repararea integrală a prejudiciului.

Arată că noţiunea de prejudiciu apare definită în cuprinsul art. 9 alin. (2) şi (3) din Legea nr 241/2005, iar stabilirea acestuia trebuie raportată la accepţiunea sa din dreptul civil - acesta fiind o pagubă materială ce se compune din "prejudiciul efectiv" transpus în cuantumul obligaţiilor de la plata cărora s-a sustras contribuabilul, dar şi din "beneficiul nerealizat" de către titularul acestor venituri(Statul prin autorităţile de resort).

Astfel, ICCJ (Decizia penală nr. 4144/06.12.2011 pronunţata în apel) s-a pronunţat pe aspecte de drept penal substanţial, dezlegând şi chestiuni care ţin de soluţionarea laturii civile în procesul penal "în speţă, inculpatul nu poate beneficia de dispoziţiile legii penale mai favorabile pentru că nu a acoperit integral prejudiciul cauzat bugetului de Stat. În soluţionarea acţiunii civile instanţa este ţinută şi de respectarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului cauzat, ceea ce presupune acoperirea pagubei realizate". Consideră ca făptuitorul din prezenta cauza este ţinut de achitarea obligaţiilor fiscale, cât şi la majorări de întârziere aferente sumei calculate conform Codului de procedură fiscală de la data la care obligaţiile au devenit scadente până la data la care plata va fi achitată efectiv.

Concluzionând, solicită în temeiul art. 488 alin. (1) punct 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

4.2 Recursul pârâtului A.

Prin memoriul său de recurs, pârâtul arată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de control judiciar.

În mod nelegal se reţine în speţă aplicabilitatea prevederilor art. 27 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Din analiza textului legal reiese că acţiunea poate fi introdusă la instanţa civilă în situaţia în care în procesul penal acţiunea civilă a fost lăsată nesoluţionată.

Prin raportare la prevederile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., se observă că instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal în baza prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, c, f, g, i şi j, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) C. proc. pen.

Analizând situaţiile în care acţiunea civilă rămâne nesoluţionată, situaţii ce au fost prevăzute de legiuitor în mod expres şi limitativ, constată că acestea se referă la ipoteza în care fapta nu este prevăzută de legea penală, lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului sau inculpatului persoană juridică, a fost retrasă plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ort a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, există o autoritate de lucru judecat sau a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

În cadrul dosarului penal nr. x/2021, s-a dispus clasarea cauzei în temeiul art. 10 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea infracţiunilor de evaziune fiscală.

Prin urmare, în speţă nu există vreun caz dintre cele prevăzute de art. 25 alin. (5) Cod de procedară penată, astfel încât latura civilă a cauzei să fie lăsată nesoluţionată.

Astfel, nu devin incidente în speţă prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., cum instanţa în mod eronat a reţinut.

De altfel, în speţă prejudiciul a fost achitat integral, astfel cum organele de urmărire penală au reţinut şi de altfel cum şi instanţa de control judiciar a constatat, sens în care nu este vorba despre o acţiune civilă lăsată nesoluţionată în procesul penal.

Într-o asemenea ipoteză, devin aplicabile prevederile art. 27 alin. (6) C. proc. pen., conform cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă.

În faza incipientă de urmărire penală, intimata din prezenta cauză s-a constituit parte civilă la data de 24.10.2014, iar ulterior a fost întocmit Raportul de constatare tehnico-ştiinţific din 2018, cu privire la prejudiciul cauzat de către pârât.

Susţine că intimata din prezenta cauză consideră chiar de la acel moment că prejudiciul este de fapt unul mai mare decât cel constatat de către specialişti, însă nu a înţeles să conteste Raportul de constatare tehnico-ştiinţific încheiat la data de 26.11.2018 ori să solicite efectuarea unui nou raport, ci doar a uzat doar de procedura plângerii împotriva soluţiei de clasare.

Şi de această dată, procurorul ierarhic superior care a soluţionat plângerea împotriva soluţiei de clasare a constatat că prejudiciul a fost în mod corect stabilit şi că a fost achitat integral, sens în care a dispus respingerea plângerii. Întrucât intimata din prezenta cauză a înţeles să formuleze plângere împotriva acestei soluţii, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii a constatat, la rândul ei, că prejudiciul a fost corect stabilit şi că a fost achitat integral, plângerea astfel formulată fiind neîntemeiată.

Astfel cum am arătat, nu putem vorbi despre lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile în procesul penal, atât timp cât prejudiciul a fost achitat integral. Dacă am admite că prezentul demers judiciar ar fi admisibil, intimata putea să se adreseze instanţei civile doar în ipoteza în care se solicită un prejudiciu născut sau descoperit după constituirea ca parte civilă.

În ceea ce priveşte admisibilitatea acţiunii introductive, instanţa de control judiciar face o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor legale dar şi a Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinute ca principal temei de admitere a apelului declarat în cauză.

Astfel, instanţa reţine că prin Decizia nr. 7/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că revine instanţei civile competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de ANAF prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, sens în care latura civilă a cauzei este lăsată nesoluţionată de instanţa penală.

În primul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat recursul în interesul legii anterior momentului în care au intervenit modificările legislative în materia infracţiunilor de evaziune fiscală (05.04.2021).

La momentul la care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 7/2018, legiuitorul nu instituise posibilitatea de a se dispune încetarea procesului penal pentru achitarea prejudiciului.

În al doilea rând, soluţia Înaltei Curţi vizează stabilirea competenţei materiale de soluţionare a unei acţiuni, între instanţa civilă şi instanţa de contencios administrativ şi fiscal, soluţia astfel dispusă neavând aplicabilitate în prezenţa speţă în care organele fiscale au un regim special şi o procedură specială de recuperare a creanţelor la bugetul de stat prevăzută expres de Codul de Procedură Fiscală.

În faţa Curţii nu s-a pus problema recuperării unor sume de bani datorate la bugetul de stat fie în faţa instanţei civile, fie în cadrul procedurii speciale reglementate de Codul de Procedură Fiscală, ci a fost analizată o cu totul altă ipoteză ce ţine de competenţa materială a instanţei de judecată.

În al treilea rând, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează ipoteza achitării unui inculpat, nu şi ipoteza unui caz de încetare a procesului penal. În speţă, art. 10 din Legea nr. 241/2005 prevede un caz de încetare a procesului penal, fiind dispusă în speţă o soluţie de clasare ca urmare a achitării integrale a prejudiciului.

Mai mult, soluţia instanţei vizează ipoteza în care latura civilă a cauzei rămâne nesoluţionată, care nu este incidenţă în speţă cât timp s-a achitat prejudiciul.

Consideră că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu este aplicabilă în speţă, astfel cum nici Decizia nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu poate constitui ternei de admitere a apelului, aceasta întrucât Curtea a analizat ipoteza soluţionării acţiunii civile de către instanţa de judecată prin obligarea inculpatului la plata sumelor reprezentând obligaţii fiscale principale şi obligaţii fiscale accesorii, în condiţiile Codului de Procedură Fiscală, în timp ce în prezenta speţă prejudiciul a fost achitat în faza de urmărire penală, iar soluţia de clasare a fost dispusă de către procuror.

Procedura de urmat în situaţia în care intimata urmărea recuperarea unor creanţe la bugetul de stat este cea prevăzută de Codul de procedură fiscală.

Contrar celor reţinute de către instanţă, care de altfel arată expres că nu neagă soluţia primei instanţe, intimata nu putea opta între proceduri, atât timp cât una dintre acestea este specială.

Astfel, intimata avea la dispoziţie o procedură specială, în temeiul procedurii fiscale, de atragere a răspunderii fiscale a pârâtului, decizia emisă în acest sens fiind titlu de creanţă, ce reprezintă titlu executoriu la împlinirea termenului de plată împotriva persoanei fizice, şi poate fi contestat la instanţa de contencios administrativ.

Prin solicitarea obligării pârâtului, în temeiul răspunderii civile delictuale, la plata unor obligaţii de natură fiscale (TVA, impozit pe venit) se derogă de la procedura specială, instituită de Codul de procedură fiscală.

Răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea fiscală este o răspundere cu caracter special, derogator. Consecinţa ce rezultă din raportul astfel precizat între cele două răspunderi este aceea că ori de câte ori nu avem de a face cu o răspundere fiscală, vor fi aplicate regulile juridice referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Altfel spus, angajarea răspunderii civile delictuale poate avea loc numai în situaţia în care nu este operabilă o altă formă a răspunderii civile.

Decizia de impunere este un act administrativ fiscal individual, prin care se constată o obligaţie de plată a contribuabilului, un drept al acestuia sau inexistenţa unui astfel de drept. De asemenea, decizia de impunere este un titlu de creanţă, în baza căruia creditorul poate pretinde plata creanţei sale şi, în caz de refuz, poate proceda la executarea silită.

În materie fiscală, organul fiscal are atribuţii speciale, ce pornesc de la posibilitatea de a emite titlul executoriu, prin emiterea deciziei de impunere sau a deciziei de atragere a răspunderii. În această materie nu este necesară intervenţia instanţei de judecată pentru statuarea prin hotărârea judecătorească asupra întinderii creanţei şi instituirea obligaţiei de plată în sarcina debitorului, deoarece în materie fiscală aceasta se realizează de către însuşi organul fiscal.

Mai mult, această raţiune reiese chiar din analiza prevederilor art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora dreptul de a stabili obligaţiile fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; termenul curgând de la data săvârşirii faptei ce constituie infracţiune sancţionată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Astfel, prin prevederea unui termen în care se poate emite decizia de impunere de către organul fiscal în cazul unei fapte penale constatate ca infracţiune prin hotărâre penală, se consacră explicit faptul că aceasta este procedura pe care organele fiscale trebuiau să o urmeze.

Prin urmare, instanţa a realizat o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1349. art. 1357, art. 1381 C. civ., apreciind că în speţă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, întrucât obligaţiile care izvorăsc dintr-un raport juridic de drept fiscal sunt supuse procedurii speciale instituite şi reglementate de Codul de procedură fiscală.

În drept, a fost invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant Statul Român a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului pentru lipsa încadrării motivelor de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-pârât A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal constatarea nulităţii recursului formulat în cauză, raportat la dispoziţiile art. 489 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurentul-pârât A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi respingerea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă de reclamant.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că excepţiile privind nulitatea recursurilor sunt neîntemeiate, iar recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:

Circumstanţele esenţiale ale litigiului, relevante pentru soluţionarea căilor de atac de faţă, rezultă din hotărârile instanţelor de fond şi sunt următoarele:

În dosarul penal nr. x/2021, având ca obiect activitatea derulată prin B. S.R.L. de către pârâtul (acolo inculpat) A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, s-a dispus efectuarea unui Raport de constatare tehnico-ştiinţific încheiat la data de 26.11.2018, prin care s-a stabilit că inculpatul s-a sustras de la plata obligaţiilor fiscale reprezentând impozit pe profit şi TVA, producând un prejudiciu în sumă de 176.069,68 RON constituit din impozit pe profit în sumă de 70.427,68 RON şi TVA în sumă de 105.642 RON.

În cauza penală, ANAF s-a constituit parte civilă cu suma totală de 235.228,88 RON, din care impozit pe profit - 70.427,68 RON, TVA - 105.642 RON, impozit pe dividende - 59.159 RON şi 175.669 RON - obligaţii fiscale accesorii.

Faţă de pârât s-a dispus prin Ordonanţa din 12.01.2022 clasarea cauzei pentru evaziune fiscală, reţinându-se achitarea integrala a prejudiciului în raport cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, fiind achitată suma de 176.069,68 RON.

Prin ordonanţa prim-procurorului din 25.02.2022 (dată în soluţionarea plângerii formulate de ANAF) s-a stabilit că accesoriile solicitate de AJFP Braşov urmează a fi recuperate de organele fiscale.

Instanţa penală a respins plângerea declarată împotriva amintitei Ordonanţe prin încheierea penală nr. 47/Cameră preliminară din 29.04.2022 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia penală.

Faţă de expozeul ce precedă, se reţine că cererile de recurs nu sunt lovite per se de nulitatea rezultată din absenţa motivelor încadrabile în cazurile legale de casare, deoarece o parte dintre susţineri pot fi circumscrise, după cum se va arăta - aşa cum prevede art. 489 alin. (3) C. proc. civ. - în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. (pentru recursul pârâtului) şi respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (pentru recursul reclamantului).

Fireşte, calea extraordinară de atac a recursului nu este deschisă pentru controlul judiciar de temeinicie, astfel încât susţinerile reclamantului privind interpretarea probelor administrate şi cele care privesc contestarea situaţiei de fapt reţinută suveran de instanţa de apel nu pot fi primite, ele urmând a fi eliminate din procesul de analiză de legalitate ce urmează.

II.1 Recursul pârâtului A.

O primă critică, ce poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., priveşte o pretinsă inadmisibilitate a acţiunii formulate de reclamantul Statul Român.

Această chestiune a fost examinată de Curtea de Apel în cadrul deciziei intermediare pronunţate la data de 23 noiembrie 2022, sub nr. 1863Ap, deoarece prima instanţă a considerat acţiunea inadmisibilă, iar instanţa de apel a admis calea de atac declarată de reclamant cu privire la acest aspect şi a anulat sentinţa primei instanţe, reţinând pricina spre evocarea fondului, conform art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ.

Deşi recurentul pârât nu critică expres decizia intermediară nr. 1863/2022 a Curţii de Apel Braşov, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că decizia putea fi atacată odată cu hotărârea prin care ulterior a fost soluţionat fondul cauzei, observă că cererea de recurs cuprinde argumente referitoare la dezlegarea cuprinsă în decizia de anulare a hotărârii primei instanţe.

Apreciind asupra limitelor învestirii instanţei de control de legalitate cu dezideratul valorificării voinţei părţii - principiul disponibilităţii fiind un pilon central al procesului civil - Înalta Curte va examina şi criticile ce privesc decizia intermediară, deoarece această intenţie rezultă fără echivoc din calea de atac formulată de pârât, care a criticat în mod expres soluţia dată excepţiei de inadmisibilitate de instanţa de apel.

Această critică nu este însă fondată.

Astfel, pe de-o parte succesul acţiunii civile nu este garantat de măsura instanţei penale de a lăsa nesoluţionată acţiunea civilă alăturată celei penale, deoarece aceasta reprezintă o modalitate pentru instanţa penală de a se dezînvesti de chestiunile aflate pe rolul său, atunci când soluţia pronunţată, din diferite raţiuni, nu permite analiza respectivei acţiuni civile.

De aceea, în funcţie de împrejurările particulare ale fiecărei cauze, instanţa civilă învestită ulterior de cel ce se pretinde vătămat prin fapta ilicită săvârşită de cel în privinţa căruia s-a desfăşurat procesul penal va aprecia cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile a cărei angajare se solicită - fiind ţinută sau nu, după caz, de autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei penale.

Pe de altă parte, clasarea cauzei de către organul de urmărire penală nu poate avea nici ea semnificaţia contrară, a inadmisibilităţii unei acţiuni civile, deoarece cererea de chemare în judecată este fondată pe susţinerea privind existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, ea nefiind condiţionată absolut de lăsarea nesoluţionată a unei acţiuni civile alăturate procesului penal.

În acelaşi timp, cât timp partea vătămată se constituie parte civilă în procesul penal, faptul că soluţia de stingere a acţiunii penale este dată de organul de urmărire penală şi nu de instanţă nu semnifică absenţa posibilităţii părţii vătămate de a se adresa instanţei civile, cât timp prejudiciul pretins prin acţiunea civilă nu a fost reparat - situaţia fiind echivalentă celei în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Dimpotrivă, posibilitatea părţii vătămate de a se adresa şi în acest caz instanţei civile este susţinută de menţinerea de către organul de urmărire penală a măsurii sechestrului asigurător timp de 30 de zile, timp în care urma a fi formulată acţiunea civilă pentru a putea beneficia în continuare de garanţia oferită de măsura asiguratorie.

Susţinerea privind acoperirea integrală a prejudiciului ce ar fi avut loc atunci când s-a dispus clasarea cauzei nu constituie nici ea un fine de neprimire, apt a fundamenta o soluţie de inadmisibilitate a acţiunii de faţă, ci este o chestiune de fond, care priveşte una dintre condiţiile de angajare a răspunderii (prejudiciul) şi va fi analizată distinct în partea deciziei rezervată criticilor fundamentate pe încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la argumentul inadmisibilităţii acţiunii derivat din posibilitatea recurentului reclamant de a emite, prin organele sale fiscale, decizii de impunere pentru recuperarea prejudiciului, nici acesta nu poate fi primit.

Astfel, corect s-a considerat cadrul judecăţii ca fiind dat de o acţiune având ca temei răspunderea civilă delictuală şi ca finalitate recuperarea unui prejudiciu patrimonial, acţiune căreia nu i se poate opune vreun impediment procedural sau necesitatea urmării vreunei proceduri prealabile, după epuizarea căreia să fie deschis accesul la instanţa civilă.

Într-adevăr, în speţă fiind vorba despre latura civilă a procesului penal, lăsată nesoluţionată (chiar dacă nu sunt aplicabile prevederile art. 25 C. proc. pen., cum s-a arătat mai sus), rezolvarea acesteia, pe cale separată, se realizează de către jurisdicţia civilă.

Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea acţiunii civile în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Această natură a acţiunii în repararea pagubei, alăturată celei penale, se păstrează şi în situaţia în care, din motivele prevăzute de lege, instanţa penală lasă nesoluţionată latura civilă ori, cum este cazul speţei, organul de urmărire penală dispune clasarea cauzei pentru motivul incidenţei unei norme speciale cu scop de înlăturare a răspunderii penale.

Rezultă că, învestită cu o asemenea acţiune, instanţa civilă procedează la soluţionarea cauzei potrivit normelor de drept comun privind răspunderea civilă, indiferent de natura creanţei a cărei valorificare se urmăreşte (fiscală, bugetară) realizând propria analiză şi evaluare, fără să fie necesară o verificare pe acest aspect din partea unei alte jurisdicţii (în speţă, cea de contencios administrativ şi fiscal).

Nu este vorba aşadar, despre o chestiune prejudicială care să se opună apoi cu efectul lucrului judecat instanţei civile, ci de competenţa proprie a jurisdicţiei civile, învestită cu soluţionarea acestui gen de cauze.

Instanţa supremă s-a pronunţat, de altfel, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudenţială (Decizia RIL nr. 7/2018, reţinută şi de instanţa de apel în mod corect) cu privire la acest aspect, al lipsei de consecinţe date de natura fiscală a creanţei pretinse pe planul unei anumite competenţe specializate, reţinând că "substanţa dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenţei unei instanţe specializate, în lipsa unei norme atributive de competenţă; de altfel, însăşi instanţa penală, în măsura în care soluţionează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziţii de drept fiscal, chiar dacă îi lipseşte o specializare într-un asemenea domeniu" (par. 51) şi că "instanţei de contencios administrativ şi fiscal nu îi revine o competenţă de drept comun în soluţionarea oricărui litigiu având ca obiect o creanţă de natură fiscală" (par. 52).

Nefiind relevantă aşadar natura sau substanţa dreptului de creanţă a cărui realizare se urmăreşte, pentru a atrage o anumită competenţă sau procedură de valorificare (pentru emiterea titlului de creanţă sau contestarea acestuia) rezultă că importantă, în aprecierea admisibilităţii acţiunii, este determinarea fundamentului juridic al pretenţiilor, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, situaţie în care instanţa învestită analizează întrunirea cumulativă a elementelor acesteia, fără să i se poată opune vreun fine de neprimire.

Chiar dacă ipoteza speţei nu este identică cu cele analizate prin cele două hotărâri de unificare amintite, ele nu sunt înlăturate de la aplicare, deoarece argumentele acolo avute în vedere sunt comune situaţiilor derivate din absenţa angajării răspunderii penale pentru infracţiuni de evaziune fiscală şi ele se aplică, mutatis mutandis, şi cauzei pendinte.

Prin prisma acestor argumente rezultă cu claritate şi invocarea formală a nesocotirii art. 1349, art. 1357 şi art. 1381 C. civ., deoarece o atare susţinere (ce ar putea fi încadrată, în principiu, în cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) nu este fundamentată pe o critică concretă referitoare la interpretarea şi aplicarea acestor norme, ci pe o susţinută prevalenţă a procedurii fiscale speciale, ce nu poate fi primită, după cum s-a arătat.

În fine, sub acelaşi caz de casare poate fi examinată şi susţinerea în sensul că nici un prejudiciu nu mai putea fi reţinut în cauza de faţă deoarece clasarea s-a dispus pentru că inculpatul a achitat în integralitate prejudiciul rezultat din săvârşirea infracţiunii - conform art. 10 din Legea nr. 241/2005.

Or, în această privinţă rezultă din considerentele deciziei recurate că instanţa de apel a observat în mod pertinent distincţia între împrejurarea că organul de urmărire penală (şi instanţa penală în soluţionarea plângerii) au reţinut că prejudiciul efectiv creat bugetului de stat rezidă exclusiv în TVA şi impozit pe profit, ce au fost achitate, şi respectiv faptul că achitarea acestui prejudiciu, produsă pe parcursul urmăririi penale, a avut loc cu întârziere faţă de scadenţa respectivelor obligaţii astfel cum rezultă ea din reglementarea fiscală, ceea ce permite reclamantului să ceară repararea prejudiciului distinct cauzat de întârzierea plăţii.

Prin urmare, în mod legal au fost reţinute ca datorate accesoriile acestor obligaţii fiscale principale, ce sunt menţionate în dispozitivul deciziei atacate.

Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârât este nefondat.

II.2 Recursul reclamantului Statul Român

Reclamantul a criticat decizia instanţei de apel cu privire la suma reprezentând impozit pe dividende şi accesoriile sale, sumă cu privire la care acţiunea sa a fost respinsă.

Deşi se invocă art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în fundamentarea legală a cererii de recurs, Înalta Curte observă că în realitate o bună parte a criticilor expuse nu privesc aspecte de nelegalitate, ci de temeinicie, privind interpretarea probelor administrate.

Astfel, este cazul susţinerii referitoare la forţa probantă a raportului tehnico-ştiinţific întocmit în cursul urmăririi penale, ce a fost examinată de Curtea de apel, care a apreciat că se impune a da curs celor constatate de instanţa care a soluţionat plângerea formulată împotriva ordonanţei prim-procurorului, unde s-a reţinut că în speţă nu s-a dovedit încasarea respectivelor dividende.

Fireşte că acea sentinţă nu are în faţa instanţei autoritate de lucru judecat cu privire la întinderea prejudiciului, faţă de prevederile art. 28 alin. (1) C. proc. civ..pen., dar ea a fost considerată de instanţa de apel ca probă relevantă în aprecierea inexistenţei unei fapte ilicite de a omite achitarea impozitului pe dividende, din perspectiva absenţei unor atare beneficii în realitate.

Faţă de toate aceste argumente, nu se poate reţine încălcarea de instanţa de apel a normelor ce reglementează prejudiciul şi cu precădere necesitatea acoperirii sale integrale - art. 1385 C. civ. - ci dimpotrivă, admiţând parţial acţiunea reclamantului, instanţa a procedat întocmai cu această dispoziţie legală, dispunând şi acoperirea prejudiciului rezultat din achitarea cu întârziere a TVA şi a impozitului pe profit.

Nefiind incident vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, se va respinge şi recursul reclamantului ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile de nulitate a recursurilor.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul-reclamant Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov şi de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 2/F din 15 februarie 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 martie 2024.