Compensation for unjust preventive detention following acquittal without judicial finding of illegality under Constitutional Court Decision 136/2021.

Şedinţa publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. x/02.03.2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la repararea pagubei ce i-a fost pricinuită pe nedrept prin privarea de libertate, evaluând prejudiciul la suma de 100.000 euro echivalentul RON, cu titlu de daune morale.

În drept, s-au invocat prevederile art. 539-541 C. proc. pen.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 193/27.09.2022, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 RON, cu titlu de prejudiciu moral.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apeluri atât reclamantul A., cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Public şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 944 din 13 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 193/27.09.2022, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, în dosarul nr. x/2022.

Au fost admise apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român şi de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi în consecinţă:

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că suma reprezentând contravaloare prejudiciu moral pe care trebuie să o plătească apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, apelantului-reclamant A. este în cuantum de 15.000 RON.

4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 944 din 13 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul A., şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu.

i) Recursul reclamantului A.

În dezvoltarea cererii de recurs, încadrată în drept pe ipteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Reclamantul consideră că decizia recurată este netemeinică în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului just şi echitabil privind suferinţele recurentului şi solicită, în raport cu probele existente la dosarul cauzei, o evaluare echitabilă şi justă, prin aplicarea criteriilor personale şi reale în ceea ce îl priveşte şi obligarea Statului Român la o despăgubire de aproximativ 10.000 euro pentru o zi de detenţie, respectiv la plata sumei de 100.000 euro (echivalentul în moneda naţională la data pronunţării sentinţei).

Mai mult decât atât, motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte criteriul de stabilire al cuantumului prejudiciului suferit de către reclamant nu poate fi reţinută, instanţa de apel considerând că durata măsurilor preventive luate faţă de reclamant nu a fost "o durată de timp excesivă".

Pe de alta parte, este greşită motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte temeiul legal in baza căruia reclamantul a solicitat despăgubirile în cauză.

Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, aşa cum motivează in conţinutul deciziei recurate, a avut în vedere la pronunţarea cauzei faptul că "despăgubirile se acordă ca urmare a măsurilor preventive devenite nedrepte ca urmare a achitării, şi nu ca urmare a cercetării sau duratei cercetărilor şi judecăţii până la data achitării".

În plus, instanţa de apel a dovedit nerespectarea unei aprecieri echilibrate care să poată compensa suferinţele pricinuite, practic neluând în calcul suferinţele ce au fost probate şi există la dosarul cauzei, manifestând doar prudenţă faţă de acordarea unei sume care să echilibreze cu adevărat prejudiciul moral suferit de către reclamant, dar şi de către familia acestuia.

În acest mod, instanţa de apel a avut în vedere doar prudenţa solicitată de către jurisprudenţa CEDO, dar nu şi criteriile reale de evaluare determinate de nivelul actual al economiei statului nostru, ajungând astfel la o soluţie nedreaptă şi care nu are posibilitatea de a compensa suferinţe morale, ci doar de a dezamăgi persoane aflate deja în situaţii nedrepte.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii reclamantului astfel cum a fost formulată.

ii)Recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu

În dezvoltarea cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Pârâtul precizează că, în susţinerea pretenţiilor sale, reclamantul a arătat că prin rechizitoriul nr. x/2013 din 31.10.2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penala a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, dosar înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu sub nr. x/2014. În cursul urmăririi penale s-a dispus reţinerea reclamantului pentru 24 ore, iar ulterior arestarea preventivă pentru perioada 21.10.2014-31.10.2014. Dosarul penal nr. x/2014 s-a finalizat definitiv cu achitarea reclamantului.

Menţionează că soluţia de achitare a reclamantului s-a întemeiat pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

În opinia sa, această soluţie nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiilor necesare dispunerii măsurii reţinerii şi măsurii arestării preventive (perioada 21.10.2014-31.10.2014), întrucât la momentul la care aceste măsuri au fost dispuse, instanţa penală a interpretat şi aplicat în mod corect prevederile art. 202 alin. (1) din C. proc. pen., care se referă la indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune.

Arată că în considerentele Deciziei nr. 136/2021(paragraful 26), decizie invocată şi de reclamant în motivarea cererii sale, Curtea Constituţională a reţinut că, "spre deosebire de probele ce au stat la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut şi din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârşirii de către inculpat a infracţiunii pentru care este judecat, standardul de probaţiune necesar dispunerii măsurilor preventive este cel al capacităţii de a determina formarea unei bănuieli sau a unei suspiciuni. Aceasta din urmă trebuie să fie rezonabilă. Cum noţiunea de rezonabil nu beneficiază de o definiţie specifică dreptului penal sau celui procesual penal, Curtea reţine că legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare sintagma "suspiciune rezonabilă" specifică existenţa unor probe, pe baza cărora, recurgând la un raţionament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune".

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, ca o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru ca textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (cauza Murray contra Regatului Unit).

În cauza Nolkenbockhoff contra Germaniei, Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei naştere unei bănuieli legitime să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar a formula o acuzaţie împotriva unei persoane.

În cauza Brogan şi alţii contra Regatului Unit, s-a stabilit că măsura preventivă poate să nu fie urmată de un act de inculpare şi, cu toate acestea, ea să nu fie considerată nelegală.

În cauza Varga contra României, s-a statuat că reţinerea sau arestarea preventivă este considerată legală, fără a fi necesar ca faptele care ar putea da naştere unei bănuieli legitime să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar a formula o acuzaţie împotriva unei persoane.

Bănuiala plauzibila de a fi săvârşit o infracţiune, de care se tine seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu finalizarea procesului penal, indiferent de soluţia pronunţată, ci semnifică existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea.

Aşadar, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate de părţi

Recurentul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

i)Cu privire la recursul declarat de reclamantul A.

Examinând recursul, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte urmează a anula recursul reclamantului, pentru următoarele considerente:

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Scopul recursului transcede, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.

Prin urmare, motivarea recursului presupune invocarea şi argumentarea unor critici de nelegalitate care, pe de o parte, trebuie să privească soluţia pronunţată de instanţa de apel, iar, pe de altă parte, trebuie să se circumscrie motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

În cauză, se constată că memoriul de recurs nu respectă aceste exigenţe legale, întrucât recurentul-reclamant nu aduce nicio critică soluţiei pronunţate de către instanţa de apel, ci susţine doar să se recalculeze suma reprezentând daunele morale, în raport de probele administrate în dosar, aspect ce reprezintă o chestiune de netemeinicie şi de apreciere a probelor, prin care se pretinde că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a făcut o apreciere nerezonabilă, neechitabilă şi fără corelare între prejudiciul suferit şi despăgubirile acordate şi că prin decizia recurată ar fi greşit temeiul de drept pentru care a solicitat daunele morale.

Astfel, prin decizia civilă recurată, a respins apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtului doar în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, reţinându-se că despăgubirile au fost solicitate de către reclamant în temeiul art. 539 C. proc. civ., coroborat şi cu cele statuate în Decizia nr. 136/2021 pronunţată de Curtea Constituţională şi la calculul cuantumului daunelor morale a avut în vedere că despăgubirile se acordă ca urmare a măsurilor preventive devenite nedrepte ca urmare a achitării şi nu ca urmare a cercetării sau duratei cercetărilor şi judecăţii până la data achitării.

Or, recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să privească soluţia de anulare a apelului şi/sau raţionamentul logico-juridic care a stat la baza pronunţării acesteia, memoriul de recurs conţinând doar prezentarea unor aspecte de fapt, care sunt străine de soluţia şi de considerentele instanţei de apel. O atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulţumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriile în materie, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în faţa instanţei de recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) coroborat cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepţia nulităţii, invocată din oficiu la termenul din 21 martie 2024, şi va anula recursul declarat de către reclamant.

ii)Cu privire la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica din recurs, întemeiată pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. nu este fondată.

În cauză, faţă de ansamblul considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, instanţa de apel a apreciat că soluţia de achitare este suficientă, prin ea însăşi, pentru a se recunoaşte dreptul la repararea pagubei şi persoanei care a fost privată de libertate în mod injust şi nedrept în cursul procesului penal finalizat cu o soluţie de clasare sau achitare, având în vedere că forma restrictivă a conţinutului normativ a art. 539 din C. proc. pen. (care recunoaşte un drept la reparaţie doar în cazul unei privări nelegale de libertate) a fost sancţionată prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Într-o astfel de ipoteză, nu este necesară stabilirea nelegalităţii măsurii privative de libertate în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, aşadar, prin actele jurisdicţionale enumerate de art. 539 alin. (2) din C. proc. pen.

Astfel, din conţinutul normativ al art. 539 din C. proc. pen., reiese că legea procesual penală reglementează o procedură specială în privinţa reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal.

Într-o jurisprudenţă constantă a instanţei de contencios constituţional (cu titlu de exemplu, deciziile nr. 179/2016 şi 133/2017), s-a reţinut, din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în C. civ., că procedura reglementată de art. 539 din C. proc. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun, în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

În continuare, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 136/2021 a Curţii Constituţionale a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., sau achitare este neconstituţională.

Efectuând, aşadar, controlul de constituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat asupra interpretării care face textul compatibil cu dispoziţiile legii fundamentale, şi anume că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite, având ca temei obligaţia statului de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

Este aceasta o decizie interpretativă, mai exact una de constatare a neconstituţionalităţii cu rezervă de interpretare, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că norma juridică se interpretează numai într-un anumit sens, orice altă interpretare fiind eo ipso neconstituţională.

Conferindu-se, astfel, o interpretare a normei juridice care să o compatibilizeze cu Constituţia, textul de lege a fost "salvat", în sensul că el va putea fi în continuare aplicat, însă în interpretarea obligatorie stabilită de Curtea Constituţională, respectiv cu eliminarea acelei interpretări constatate ca fiind neconstituţională.

Astfel, păstrând textul art. 539 în fondul activ al dreptului, instanţa de contencios constituţional a avut în vedere că "Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiţii nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că şi-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel şi privarea de libertate a unei persoane faţă de care, analizând fondul acuzaţiei, statul nu reuşeşte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie reclamă un necesar drept la despăgubire" (par. 38).

Totodată, "Curtea constată că, prin prisma art. 1 alin. (3) şi art. 23 alin. (1) din Constituţie, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluţionat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. (...) De aceea, Curtea constată că situaţia analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conţinutul art. 539 din C. proc. pen. reflectă dimensiunea plenară şi corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, tratamentul lor juridic sub aspectul felului şi întinderii reparaţiei, precum şi al acţiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic." (par. 45).

"În consecinţă, Curtea reţine că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare (...)" (par. 47).

Efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat în art. 147 alin. (4) din Constituţia României, se ataşează, în egală măsură, dispozitivului şi considerentelor pe care se întemeiază raţionamentul din punct de vedere juridic, obligativitatea considerentelor fiind proclamată începând cu decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 şi mai apoi reiterată în mod constant în jurisprudenţa ulterioară a acesteia.

Pe de altă parte, se cuvine notată decizia nr. 1/2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 539 din C. proc. pen., faţă de efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021, în ipoteza unei privări de libertate în cursul unui proces penal finalizat prin soluţie definitivă de achitare, fără ca nelegalitatea măsurii privative de libertate să fi fost stabilită în conformitate cu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 15 din 18 septembrie 2017, soluţia de achitare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din C. proc. pen., este suficientă prin ea însăşi pentru acordarea de despăgubiri persoanei private de libertate şi, ulterior, achitate. În acest context, "caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate", respectiv "netemeinicia acuzaţiei în materie penală" constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei şi care extind sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen.

În considerentele ce fundamentează dezlegarea obligatorie, s-a reţinut că:

"45. Evident, Decizia Curţii Constituţionale nr. 136/2021 face parte din categoria deciziilor ce sancţionează o soluţie legislativă, pentru lipsa unei situaţii ce ar fi trebuit prevăzute de către legiuitor în cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., instanţa de contencios constituţional statuând că, în privinţa unei măsuri preventive privative de libertate, ipotezei unei soluţii de achitare sau de clasare date într-un proces penal trebuie să i se confere aceeaşi finalitate reparatorie precum ipotezei nerespectării normelor legale privind măsura preventivă privativă de libertate. 46. Astfel, pe lângă existenţa dreptului la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate în cursul procesului penal, decizia constată existenţa constituţională a dreptului la repararea pagubei în cazul privării legale de libertate în cursul procesului penal soluţionat prin clasare sau achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen..".

Drept urmare, se impune cu forţa evidenţei concluzia că acţiunea în despăgubiri civile dedusă judecăţii instanţelor de fond valorifică dreptul reclamantului la repararea pagubei de către stat, plasat prin efectul deciziilor obligatorii anterior analizate în sfera de aplicare a art. 539, extinsă la ipoteza privării injuste/nedrepte de libertate dispuse în cursul unui proces penal soluţionat definitiv prin clasare sau achitare, în cazurile reglementate de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen.

Or, contrar susţinerilor din recursul pârâtului, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de acesta nu se aplică în cauză, având în vedere că, în mod constant, curtea de contencios european a subliniat că, dacă drepturile au în dreptul intern un conţinut mai larg, favorabil, se aplică cu prioritate dispoziţiile interne. Prin urmare, chiar dacă instanţa europeană ar recunoaşte numai acoperirea prejudiciului cauzat prin măsuri nelegale, câtă vreme sistemul român de drept admite repararea prejudiciilor cauzate prin măsuri legale, dar nedrepte, se vor aplica dispoziţiile interne, mai favorabile.

În acest sens, au fost şi argumentele instanţei de apel, care a reţinut, în mod legal, "că jurisprudenţa invocată de apelanţi se referă exclusiv la acoperirea prejudiciilor în cazul unor măsuri nelegale, însă concluziile acestora sunt greşite având în vedere că, în mod constant, curtea de contencios european a subliniat că, dacă drepturile au în dreptul intern un conţinut mai larg, favorabil, se aplică cu prioritate dispoziţiile interne". Aceste statuări ale instanţei de apel nu au fost criticate însă de recurentul-pârât, care se limitează doar a relua jurisprudenţa instanţei europene, invocată şi în apel, fără a explica de ce s-ar aplica aceasta în cauza de faţă şi care ar fi greşeala de nelegalitate a instanţei de apel, în raport şi cu raţionamentul logico-juridic expus în decizia recurată.

Faţă de aceste considerente, în raport cu dezlegările date de Curtea constituţională şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată nefondate criticile pârâtului referitoare la legalitatea măsurilor preventive şi la răspunderea pecuniară numai în cazul constatării nelegalităţii acestora, întrucât în speţa de faţă nu s-a contestat legalitatea măsurilor ci, în temeiul legii şi a deciziei Curţii constituţionale, general obligatorie, s-a reţinut în mod corect că reţinerea şi arestarea preventivă a reclamantului a fost nedreaptă, faţă de hotărârea de achitare a acestuia în temeiul art. 16 lit. c) C. proc. pen., cu consecinţa legalităţii cererii de acordare a despăgubirilor.

Pentru toate cele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 944 din 13 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, iar recursul declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, împotriva aceleiaşi decizii, urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu.

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 944 din 13 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Giurgiu, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2024.