EU fisheries fund recovery claim reduced by half on equal contributory fault; both appeals rejected

Şedinţa publică din data de 19 martie 2024

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la 30 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) a solicitat obligarea pârâtei Administraţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură (ANPA), la plata sumei de 1.690.258,75 de RON, creanţă bugetară stabilită prin nota de control nr. x/2014 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentând suma achitată de reclamant din bugetul naţional pentru reîntregirea fondului european pentru pescuit (FEP).

La 8 decembrie 2018, reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, în sensul că şi-a întemeiat, în drept, acţiunea, în principal, pe dispoziţiile art. 998, art. 999 din C. civ. de la 1865, art. 1357-1359, art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1381 alin. (1) şi (2) din noul C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar, în subsidiar, pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1865, art. 1373 din noul C. civ. privind răspunderea comitentului pentru prepuşi.

Prin încheierea din 11 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 18 ianuarie 2019, sub nr. x/2018*.

Prin încheierea din 14 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a secţia a VI-a civilă, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei instanţe şi a declinatat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiilor a III-a, a IV- a sau a V-a ale Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti la 21 februarie 2019, sub nr. x/2018, fiind repartizat spre soluţionare secţiei a IV-a civile.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 1707 din 5 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 1.690.258,75 RON, reprezentând reparaţie prejudiciu creat în patrimoniul Ministerului, ca urmare a achitării acesteia de către reclamant din bugetul naţional, pentru reîntregirea FEP.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 514 A din 16 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, împotriva sentinţei civile nr. 1707 din 5 iulie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 775 din 6 aprilie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei civile nr. 514 A din 16 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 157A din 6 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei civile nr. 1707 din data de 5 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 845.129,37 RON, reprezentând prejudiciu şi a menţinut, în rest, sentinţa atacată.

6. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 157A din 6 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, au declarat recurs reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

6.1 Recursul declarat de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Invocând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat casarea deciziei atacate, rejudecarea cauzei şi pronunţarea unei soluţii de admitere a cererii, astfel cum a fost modificată, obligarea recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură la acoperirea întregului prejudiciu pe care i l-a produs, prin plata sumei de 1.690.258,75 de RON, creanţă bugetară stabilită prin Nota de control nr. x/2014 emisă de Ministerul Finanţelor Publice, reprezentând suma achitată de minister din bugetul naţional pentru reîntregirea fondului european pentru pescuit (FEP).

În esenţă, recurentul-reclamant a formulat următoarele critici de nelegalitate, circumscrise motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

Curtea de apel a reţinut, în mod eronat, culpa concurentă a reclamantului în producerea prejudiciului şi o contribuţie proprie la producerea acestuia, în raport de atribuţiile care reveneau acestuia în calitate de autoritate de management în cadrul procedurilor pentru care au fost accesate fondurile europene, făcând o aplicare eronată a prevederilor art. 6 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 şi ale art. 11 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2003.

Conform dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea de management avea calitate de beneficiar al finanţării nerambursabile, astfel încât nu îi erau aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, atributul privind verificarea solicitărilor de plată revenind Ministerului de Finanţe.

În mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că trebuia să procedeze la verificarea legalităţii procedurii de atribuire a contractului de licitaţie publică şi să excludă integral sau parţial de la rambursare/plata cheltuielile efectuate şi declarate de beneficiar, care în speţă era chiar ministerul, reţinând că acele cheltuieli nu respectau condiţiile de legalitate; sunt nelegale aceste concluzii ale instanţei de apel, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut că "fapta ilicită ce a condus la aplicarea corecţiilor financiare este reţinută în cuprinsul Notei de constatare nr. x/02.06.2014, (...) fiind constatate o serie de nereguli în aplicarea prevederilor legale privind achiziţiile publice în derularea de către ANPA a procedurii de atribuire", ceea ce conduce la concluzia că întreg prejudiciul a fost cauzat de fapta ilicită a recurentei-pârâte.

Instanţa de apel face confuzie între verificarea legalităţii procedurii de atribuire a contractului prin licitaţie publică (procedură care a avut loc înainte ca ministerul să devină autoritate de management) şi obligaţia aplicării de reduceri procentuale din sumele solicitate la plată de către beneficiari, în situaţia în care constată existenţa a cel puţin una dintre abaterile prevăzute în anexele care fac parte integrantă din O.U.G. nr. 66/2011.

Raportat la faptul că din preţul contractului de 2.177.530,00 euro, s-a plătit de către recurenta-pârâtă, la 13 august 2009, suma de 1.489.000 euro, la care s-a calculat şi TVA de 19 %, respectiv 282.910 euro, coroborat cu reţinerile instanţelor potrivit cărora "fapta ilicită ce a condus la aplicarea corecţiilor financiare este reţinută în cuprinsul Notei de constatare nr. x/02.06.2014, (...) fiind constatate o serie de nereguli în aplicarea prevederilor legale privind achiziţiile publice în derularea de către ANPA a procedurii de atribuire", este nelegală concluzia instanţei de apel referitoare la producerea, în mod egal, a prejudiciului de către cele două autorităţi de management.

Dacă ar fi respins la plată sumele rezultate din executarea contractului/prestarea serviciilor (dacă ar fi avut cunoştinţă că sumele respective nu erau eligibile), ne-am fi aflat în ipoteza încălcării art. 10.2 şi 11.3 din Contract şi la o posibilă culpă a ministerului.

În mod greşit s-a reţinut şi culpa ministerului la producerea prejudiciului, întrucât contractul trebuia executat în conformitate cu prevederile sale şi cu documentaţia de atribuire, raportat la prevederile art. 1270 alin. (1) şi art. 1350 alin. (1) şi (3) C. civ.

Nu se poate reţine culpa executării contractului atât timp cât nu a existat o posibilă/reală cauză/clauză de reziliere; prestatorul şi-a îndeplinit obligaţiile, serviciile au fost recepţionate, neregulile constatate de organele de control fiind doar fapte ale părţii adverse şi nu ale prestatorului de servicii.

În mod greşit este întemeiată decizia pe art. 1371 C. civ., întrucât rezilierea contractului era imposibilă fără a crea un alt prejudiciu, potrivit art. 1350 alin. (2) C. civ.

În expunerea criticilor, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că instanţa de apel nu a motivat legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi faptă ilicită a reclamantului, în raport de obligativitatea clauzelor contractuale, modalitatea de evitare a producerii prejudiciului, astfel încât să fie incident art. 1371 alin. (1) C. civ.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel nu a motivat modalitatea în care reclamanta ar fi putut evita cauzarea prejudiciului, ca efect al reţinerii incidenţei dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., în raport de obligativitatea clauzelor contractuale.

Decizia curţii de apel conţine motive contradictorii cu privire la obligaţiile ce îi reveneau, în calitate de autoritate de management reclamantei pentru POP 2007-2013, în sensul în care, pe de o parte, se reţine că "urmare a intrării în vigoare a H.G. nr. 1407/2009, ministerul a preluat funcţia de autoritate de management pentru POP 2007-2013" şi "la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1347/2009, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a dobândit calitatea de autoritate de management", iar "având în vedere calitatea dobândită, acestuia i-a fost predat contractul nr. x/18.07.2009", iar, pe de altă parte, se arată că "prevederile H.G. nr. 1347/2009 nu prevedeau în mod expres subrogarea ministrului în drepturile Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură în raporturile contractuale derulate de către aceasta în calitate de autoritate de management".

Obligativitatea de a asigura un sistem informatizat de înregistrare şi stocare a înregistrărilor contabile impusă Autorităţii de Management a fost statuată prin Regulamentul (CE) 1198/2006 privind Fondul European pentru Pescuit.

Angajarea răspunderii recurentei-pârâte este dovedită de existenţa tuturor celor patru condiţii generale ale răspunderii civile delictuale în raport cu prepusul care a cauzat prejudiciul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, respectiv: fapta ilicită a prepusului; prejudiciul suferit; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi prejudiciu; vinovăţia prepusului.

Sunt întrunite şi următoarelor condiţii speciale ce privesc raportul dintre comitent şi prepuşi, respectiv: existenţa raportului de prepuşenie; faptele ilicite săvârşite de prepuşi care au legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate.

Analizând întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a recurentei-pârâte, rezultă că ministerul a suferit un prejudiciu cuantificat la suma de 1.690.258,75 RON, reprezentând suma achitată de minister din bugetul naţional pentru reîntregirea FEP, instanţa de apel reţinând existenţa faptei ilicite a părţii advese prin încălcarea legislaţiei achiziţiilor publice, legătura de cauzalitate fiind fundamentată pe faptele şi evenimentele care au precedat crearea prejudiciului.

6.2 Recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de către reclamant.

În expunerea argumentelor circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut următoarele:

În rejudecare, instanţa de apel a reţinut faptul că reclamantul s-a substituit agenţiei, în mod benevol, în calitate de autoritate contractantă în cadrul contractului nr. x/2009, fără să există o dispoziţie legală în acest sens; astfel, recurentul-reclamant şi-a asumat toate drepturile, obligaţiile şi chiar neregulile acelui contract; deşi nu a existat nicio obligaţie legală impusă în sarcina sa, recurentul-reclamant a decis să se substituie agenţiei în cadrul contractului, asumându-şi şi faptul că nu va putea solicita accesarea fondurilor europene prin prisma deficienţelor cu privire la încheierea contractului .

Contractul nr. x/2009 nu a fost pus în executare de către pârâtă sau de către operatorul economic anterior momentului subrogării recurentului-reclamant prin actul adiţional nr. x din 17 noiembrie 2010 - aspect care reiese şi din probele administrate.

Prevederile art. 204 din O.U.G. nr. 34/2006 dispun obligarea încheierii contractului de achiziţie publică, însă nu dispun cu privire la punerea lui în executare.

Referitor la suma de 1.489.000 euro, acest aspect este menţionat doar în cadrul actului adiţional nr. x din 17 noiembrie 2010, care este semnat şi asumat doar de către reprezentanţii recurentului-reclamant şi de către reprezentantul operatorului economic, fără să existe şi semnătura reprezentantului legal al pârâtei; acest act adiţional a fost încheiat fără voinţa, cunoştinţa şi implicarea pârâtei, clauzele menţionate în cadrul actului adiţional nefiindu-i opozabile.

Instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut, că "în ceea ce priveşte culpa în producerea prejudiciului, contrar celor susţinute de către apelanta-pârâtă, constată că retragerea finanţării europene este rezultatul neregulilor descoperite în legătură cu procedura de atribuire a contractului, fiind constatată o nerespectare a dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, astfel că nu se poate face abstracţie de acest element în lanţul cauzal care a determinat producerea prejudiciului, culpa apelantei-pârâte pentru modul defectuos în care a fost derulată procedura de achiziţii publice contribuind în mod evident la producerea prejudiciului.".

Decizia de casare, raportat la recursul declarat şi la apelul formulat în primul ciclu procesual, nu limitează soluţia instanţei de apel doar la existenţa unei culpe comune, ci a pus în vedere faptul că, raportat la argumentele invocate de părţi şi la probatoriul administrat, ar exista o astfel de ipoteză pe care instanţa de apel, în primul ciclu procesual, nu a analizat-o, aşa cum nu a analizat sau a analizat în mod superficial şi expeditiv îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale în sarcina sa.

Instanţa de apel, în al doilea ciclu procesual, a reţinut o culpă comună în mod egal în sarcina ambelor părţi, în cazul pârâtei reţinându-se doar fapta privitoare la încheierea contractului cu nerepectarea prevederilor legale, iar în privinţa reclamant, inexistenţa cadrului legal pentru încheierea actului adiţional nr. x din data de 17 noiembrie 2010, respectiv executarea contractului şi accesarea fondurilor europene cu eludarea normelor legale incidente.

Or, nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită de a încheia contractul nr. x/2009 şi prejudiciul invocat de recurentul-reclamant care, în mod voluntar, fără temei legal, a devenit parte la un contract încheiat nelegal, l-a pus în executare şi a accesat fondurile europene.

Ca atare, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut contribuţia egală, a pârâtei, cu privire la producerea prejudiciului invocat, de vreme ce reclamantul a creat singur prejudiciul.

În cadrul dezbaterilor din apel, în rejudecare, prin notele scrise depuse la termenul din 9 ianuarie 2023, au fost formulate apărări pe care instanţa de apel nu le-a analizat în cadrul deciziei recurate, deşi vizau fondul cauzei, respectiv analiza şi neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, chestini invocate, de altfel, şi în ciclul procesual anterior, şi care nu reprezentau motive noi de apel, ci o perspectivă asupra situaţiei fondului, inclusiv cu privire la calificarea corecţiei financiare primite de recurentul-reclamant ca fiind prejudiciu în accepţiunea noului C. civ.

Având în vedere efectul devolutiv al apelului, care provoacă o nouă judecată pe fondul cauzei, dar şi principiul aflării adevărului, care instituie obligaţia judecătorului de a stărui pentru a identifica şi a încadra în mod corect situaţia de fapt şi de drept, era necesară şi utilă analizarea aspectelor prezentate în notele scrise depuse la termenul din 9 ianuarie 2023.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a limitat analiza instanţei de apel doar cu privire la existenţa unei culpe comune în producerea prejudiciului, ci acesta a reprezentat un motiv în plus care a stat la baza admiterii recursului şi a casării cu trimitere, instanţa de apel din primul ciclu procesual neîndeplinindu-şi obligaţia de a motiva în fapt şi în drept, precum şi de a prezenta un raţionament logico-juridic care să răspundă exigenţelor impuse de noul C. proc. civ. hotărârilor judecătoreşti.

În cauză, nu poate fi reţinută o culpă comună în producerea prejudiciului, în condiţiile în care răspunderea sa pârâtei se opreşte la încheierea contractului nr. x/2009, iar răspunderea reclamantului porneşte de la voinţa sa de a deveni parte într-un raport juridic încheiat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare, modificarea drepturilor şi obligaţiilor din cadrul contractului nr. x/2009, ignorarea atenţionărilor organelor de control cu privire la accesarea fondurilor europene, accesarea fondurilor europene în pofida atenţionărilor organelor de control abilitate care au condus la acordarea corecţiei financiare, şi deci a prejudiciului.

Instanţa de apel, prin prisma motivelor de apel şi a aspectelor invocate în cadrul dezbaterilor, era ţinută să reanalizeze condiţiile impuse de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În cadrul dispozitivului deciziei civile recurate apare menţiunea că apelul formulat de către pârâtă a fost admis, soluţie care ar fi avut drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată. Or, în contextul în care cererea de chemare în judecată nu a fost respinsă, soluţia care se impunea era de admitere, în parte, a apelului, iar nu de respingere a apelului, aşa cum în mod greşit a menţionat curtea de apel.

7. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurentul-reclamant a depus întâmpinare cu privire la recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, prin care a combătut apărările formulate de către partea adversă şi a solicitat respingerea recursului formulat de către aceasta ca nefondat.

Totodată, a precizat că nu este de acord cu soluţionarea recursului în complet de filtru, în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În termen legal, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul promovat de către reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin care a invocat excepţia nulităţii acestuia, susţinând că partea adversă a invocat aspecte de fond care nu au fost dezbătute în cadrul fazelor procesuale anterioare.

Totodată, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă şi-a exprimat acordul ca recursul să fie judecat în conformitate cu prevederile art. 493 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

În termen legal, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin care a solicitat respingerea apărărilor părţii adverse.

Totodată, a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea, arătând că semnătura de pe întâmpinarea părţii adverse este a unei persoane care a semnat pentru ministru, în condiţiile în care aceasta trebuia să fie semnată de reprezentantul legal al ministerului, respectiv către ministrul A..

Recurentul-reclamant, în termen legal, a depus răspuns la întâmpinarea formulată de către recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, solicitând respingerea excepţiei nulităţii recursului, precum şi a celorlalte apărări formulate de către aceasta.

8. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 27 aprilie 2023 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

9. Procedura de filtru

Prin rezoluţia din 4 mai 2023, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 03 octombrie 2023 a fost dispusă comunicarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor părţilor care nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 06 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, precum şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei nr. 157A din 6 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi s-a fixat termen de judecată, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursurilor la 19 martie 2024. De asemenea, s-a dispus prorogarea discutării excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării formulate de către recurentul-reclamant Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, invocată de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Recursurile formulate în cauză pun în discuţie pretinse nesocotiri ale normelor de drept material reprezentate de prevederile legale din cuprinsul O.U.G. nr. 79/2003, O.U.G. nr. 66/2011 şi O.U.G. nr. 34/2006, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale prevăzute de dispoziţiile din C. civ. şi aplicarea eronată a acestora la situaţia de fapt dedusă judecăţii, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

De asemenea, decizia curţii de apel a fost criticată şi din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În vederea verificării legalităţii deciziei atacate din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esenţiale ale prezentului proces întrucât acestea relevă reperele necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanţa de apel şi, implicit, pentru dezlegarea, în drept, a chestiunii litigioase.

Astfel, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale a solicitat obligarea pârâtei Administraţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultura la plata sumei de 1.690.258,75 de RON, reprezentând creanţă bugetară stabilită prin nota de control nr. x/2014, emisă de Ministerul Finanţelor Publice, achitată din bugetul naţional pentru reîntregirea fondului european pentru pescuit (FEP).

Acţiunea a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 998, art. 999 din C. civ. de la 1865, art. 1357-1359, art. 139 alin. (1) şi (2), art. 1381 alin. (1) şi (2) din Noul C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar în subsidiar, pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1865, art. 1373 din Noul C. civ. privind răspunderea comitentului pentru prepuşi.

În motivarea cererii deduse judecăţii, s-a arătat că prin Decizia nr. 2120/16.04.2009, a fost aprobat proiectul de asistenţă tehnică privind completarea programului anual al achiziţiilor publice pentru anul 2009 în scopul programării contractului de achiziţii având ca obiect "servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul programului Operaţional pentru Pescuit 2007-2013" finanţat din fondurile alocate Axei nr. 5 -"Asistenţă tehnică" a programului operaţional.

Proiectul de asistenţă tehnică s-a implementat integral prin contractul de servicii nr. x/08.07.2009 încheiat între pârâtă, în calitate de achizitor, şi S.C. B. S.A., în calitate de prestator.

Potrivit Actului Adiţional nr. 1/17.11.2010, calitatea de achizitor a fost preluată de reclamant, prin Direcţia Generală de Pescuit, pentru proiectul intitulat "Servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul POP 2007-2013". Perioada de implementare a proiectului a fost stabilită la 60 de luni, de la data semnării contractului de achiziţii publice, respectiv pentru perioada 08.07.2009-08.07.2014, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Contract.

Prin nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. 5035 încheiată la 02.06.2014, s-a concluzionat că atribuirea contractului nr. x/08.07.2009 s-a efectuat cu încălcarea prevederilor legale în materia legislaţiei privind achiziţiile publice, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, în vigoare la data publicării anunţului de participare.

Astfel, s-a stabilit în sarcina autorităţii de management pentru POP 2007-2013, o creanţă bugetară în cuantum de 1.690.258,75 RON, fiind constatate o serie de nereguli în aplicarea prevederilor legale privind achiziţiile publice, respectiv: impunerea în cadrul documentaţiei de atribuire a unor cerinţe minime de calificare, restrictive, cu încălcarea art. 178 din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv a principiului proporţionalităţi; încălcarea principiului transparenţei reglementat de art. 23 din H.G. nr. 925/2006 prin neincluderea în anunţul de participare în documentaţia de atribuire a codurilor CPV corespunzătoare componentelor hardware, deşi obiectul contractului are şi o astfel de componentă; încălcarea prevederilor Ordinului ANRMAP nr. 51/2009, ale art. 83 alin. (1), art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, art. 38 alin. (8) lit. a) şi b), alin. (5)-(6) din Directiva nr. 2004/18/CE, reţinându-se că motivele urgentării procedurii de achiziţie invocate de pârâta ANPA sunt neîntemeiate.

Nota de control nr. 5035, încheiată la 02.06.2014, a fost contestată de către reclamantul din prezenta cauză, contestaţia fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin sentinţa nr. 2282/18.09.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, devenită definitivă prin decizia nr. 483/08.02.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 1707 din 05 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat că reclamantul nu a produs dovezi în ceea ce priveşte reţinerea unor fapte imputabile în sarcina unor persoane care să aibă calitatea de prepuşi, nota de control relevând nerespectarea normelor legale în materia parcurgerii procedurii de achiziţii publice de către entitatea responsabilă, şi nu de către oricare dintre angajaţii acesteia.

În consecinţă, s-a stabilit că nu se impune analizarea separată a raportului de prepuşenie şi a aspectului privind săvârşirea faptei reţinute în cuprinsul notei de control în exercitarea funcţiilor încredinţate.

Cu privire la incidenţa răspunderii civile pentru fapta proprie a pârâtei, s-a apreciat că prejudiciul este unul cert şi nereparat la data introducerii cererii, respectiv că a fost stabilit prin nota de control din 2014, confirmată prin sentinţa civilă nr. 2282/18.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, respectiv că valoarea prejudiciului este în cuantum de 1.690.258,75 RON şi a fost acoperit prin virarea acestei sume de la bugetul naţional, în bugetul FEP.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, s-a reţinut că aceasta constă în atribuirea contractului economic nr. 14/08.07.2009 - încheiat între pârâtă, în calitate de autoritate contractantă, şi S.C. B., în calitate de prestator, pentru implementarea proiectului intitulat "Servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul POP 2007-2013" finanţat din fonduri publice şi europene- cu încălcarea prevederilor legale în materia legislaţiei privind achiziţiile publice, respectiv a O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006.

Referitor la legătura de cauzalitate, s-a apreciat că aceasta a fost relevată de necesitatea reîntregirii fondului FEP cu suma virată de la bugetul naţional ca urmare a executării unui contract de achiziţii publice atribuit cu nerespectarea dispoziţiilor legale, iar în privinţa vinovăţiei, s-a reţinut că aceasta a fost stabilită în sarcina pârâtei ANPA prin hotărârile judecătoreşti anterior menţionate.

Învestită cu soluţionarea apelului formulat de pârâtă împotriva sentinţei tribunalului, şi având a tranşa inclusiv chestiunea litigioasă vizând legătura de cauzalitate între fapta imputată şi prejudiciul pretins înregistrat de reclamantă, respectiv, culpa proprie a reclamantului în producerea prejudiciului pretins în speţă, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018 a Înaltei Curţi, a fost validată nota de constatare prin care au fost aplicate sancţiuni reclamantei ca urmare a atribuirii contractului economic nr. 14/08.07.2009, cu încălcarea O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, sens în care s-a constatat că această hotărâre judecătorească se bucură de o prezumţie de validitate, astfel că statuările din cuprinsul acestui act jurisdicţional nu mai pot fi contrazise sau infirmate ulterior.

S-a concluzionat, astfel, că potrivit notei de constatare menţionate, întreaga responsabilitate pentru producerea prejudiciului revine pârâtei, autoritate contractantă care a derulat procedura, respectiv că fapta sancţionată este în legătură cu atribuirea contractului, iar nu cu executarea acestuia, reţinându-se că apărările pârâtei care aduc în discuţie statuările instanţei anterioare şi lipsa formulării unor apărări corespunzătoare în litigiul anterior, nu pot fi validate, întrucât aceasta ar fi avut posibilitatea de a formula cerere de intervenţie accesorie în favoarea intimatului-reclamant în dosarul nr. x/2015.

Înalta Curte, prin decizia nr. 775 din 06 aprilie 2022, a constatat că instanţa devolutivă de prim control judiciar nu a formulat un răspuns explicit şi specific argumentelor pârâtei care aduceau în dezbatere culpa concurentă a reclamantului în producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate între lipsa de diligenţă a reclamantului în ceea ce priveşte verificarea aspectelor cu privire la sumele de bani propuse la rambursare şi prejudiciul pretins în speţă, ceea ce ar fi avut ca efect excluderea sau diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, şi ca atare, se impune casarea acesteia.

De asemenea, a reţinut, ca eronată, statuarea instanţei de apel potrivit căreia apărările formulate de către pârâtă care nu a avut calitatea de parte în procesul soluţionat prin decizia civilă nr. 483/08.02.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu aspectele reţinute în nota de constatare, validate jurisdicţional în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 ce vizau vinovăţia părţilor litigante şi legătura de cauzalitate între faptele părţilor litigante şi prejudiciu, încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în cauza anterior menţionată.

În rejudecare, prin decizia ce face obiectul prezentei căi de atac, instanţa de apel a constatat că fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtei nu a constat în nerespectarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 şi H.G. nr. 875/2011, ci a prevederilor O.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, acte normative în vigoare la data publicării anunţului de participare, astfel cum se reţine în conţinutul notei de constatare nr. 5035, dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011 fiind reţinute de către echipa de control pentru a justifica acţiunea de control şi aplicarea corecţiei financiare.

Ca atare, a reţinut că pârâta nu se poate prevala în susţinerea excepţiei procesului rău condus de împrejurarea că în litigiul anterior, derulat între Ministerul Agriculturii şi Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia de Inspecţii Economico - Financiară, nu s-ar fi invocat faptul că O.U.G. nr. 66/2011 nu este aplicabil în situaţia de faţă, având în vedere că, din examinarea deciziei civile nr. 483/09.02.2018 pronunţate de Î.C.C.J. în cadrul dosarului nr. x/1015, rezultă faptul că această chestiune a fost pusă în discuţie, instanţa supremă, pornind de la interpretarea efectelor Deciziei Curţii Constituţionale şi ale Hotărârii CJUE în cauzele conexate C-260/14 şi C-261/14 Judeţul Neamţ şi Judeţul Bacău împotriva Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, statuând în sensul că « în urma interpretării realizate de către CJUE, contrar celor reţinute de către Curtea Constituţională a României prin Decizia nr. 66/2015, calificarea neregulii se poate face şi în baza O.U.G. nr. 66/2011, reţinându-se că definiţia dată neregulii prin această ordonanţă este în concordanţă cu art. 1 alin. (2) din Regulamentul C.E. nr. 2988/95 al Consiliului din 18.12.1995 privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţii Europene şi ale art. 2 pct. 7 din Regulamentul C.E. nr. 1083/2006 ».

Totodată, instanţa supremă a reţinut că stabilirea corecţiei financiare se putea face în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, cu condiţia să fie vorba de aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situaţii apărute sub imperiul reglementării anterioare, în cauză, situaţia apărută sub imperiul legii vechi fiind dată de împrejurarea că recurenta-pârâtă a încălcat dispoziţiile legale incidente în materia achiziţiilor publice, forma actelor normative în vigoare la momentul derulării procedurilor respective, precum şi prevederile contractului de finanţare ».

În legătură cu aplicarea în timp a legislaţiei în temeiul căreia s-a stabilit corecţia financiară, curtea de apel a reţinut că această chestiune a fost tranşată de Înalta Curte, iar în privinţa acesteia pârâta nu a adus argumente de fapt şi de drept noi, care să se impună a fi analizate.

În privinţa legalităţii întocmirii notei de constatare nr. x/02.06.2014, instanţa de apel a reţinut că această chestiune nu mai poate fi repusă în discuţie, pârâta nereuşind să facă dovada contrară, de natură a înlătura în ceea ce o priveşte, efectele puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în litigiul ce a avut ca obiect anularea acesteia, fiind astfel nefondată susţinerea acesteia potrivit căreia nu este responsabilă de producerea unei fapte ilicite.

În ceea ce priveşte culpa concurentă a reclamantului în producerea prejudiciului, Curtea de apel a constatat că, din probatoriul administrat, rezultă că ministerul a avut o contribuţie proprie la producerea acestuia, în raport de atribuţiile care îi reveneau în calitate de autoritate de management în cadrul procedurilor pentru care au fost accesate fonduri europene. Astfel, în aprilie 2009, pârâta, în calitate de autoritate de management pentru POP 2007-2013 în cadrul Axei prioritare nr. 5 a demarat procedurile de achiziţie pentru servicii informatice privind gestiunea proiectelor în cadrul Programului Operaţional pentru Pescuit, potrivit prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 prin procedura licitaţiei restrânse accelerate.

În acest sens, la 08.07.2009 pârâta a încheiat contractul de prestări servicii cu B. S.A. iar la 02.12.2009, ca urmare a intrării în vigoare a H.G. nr. 1407/2009, reclamantul a preluat funcţia de autoritate de management pentru Programul Operaţional pentru Pescuit, prin Direcţia Generală Pescuit - Autoritatea de Management pentru POP.

Direcţia Generală Inspecţie Economico-Financiară din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de organ cu atribuţii de constatare şi sancţionare a neregulilor în materia utilizării fondurilor europene, a emis, cu privire la contractul de prestări servicii, nota de constatare nr. x/02.06.2014

H.G. nr. 1347/2009 privind consolidarea capacităţii de gestionare a Programului operaţional de pescuit, a conferit reclamantului Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale calitatea de autoritate de management, iar în temeiul art. V alin. (1) şi (2) din acest act normativ a preluat pentru Direcţia Generală Pescuit - Autoritatea de management pentru POP, un număr de 60 de posturi de la Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură.

Având în vedere calitatea dobândită la 21.01.2010, reclamantului i-a fost predat de către pârâtă contractul nr. x/18.07.2009 şi documentaţia ce a stat la baza încheierii acestuia, iar prin actul adiţional nr. x/17.11.2010 calitatea de achizitor în contractul de prestări servicii a fost preluată de către reclamant, prin Direcţia Generală Pescuit, iar prin actul adiţional nr. x/27.11.2013, valoarea contractului a fost suplimentată cu suma de 426.104 euro, fără TVA.

În ceea ce priveşte culpa în producerea prejudiciului, instanţa de apel a constatat că retragerea finanţării europene este rezultatul neregulilor descoperite în legătură cu procedura de atribuire a contractului, fiind constatată o nerespectare a dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice, astfel că nu se poate face abstracţie de acest element în lanţul cauzal care a determinat producerea prejudiciului, culpa pârâtei pentru modul defectuos în care a fost derulată procedura de achiziţii publice contribuind, în mod, evident la producerea prejudiciului.

Totodată, a reţinut că nu poate fi neglijat în lanţul cauzal nici faptul că, ulterior încheierii contractului, reclamantul a fost desemnat autoritate de management în cadrul proiectului şi a preluat respectivul contract, subrogându-se, în mod benevol, în drepturile şi obligaţiile pârâtei, îndeplinind în mod necorespunzător obligaţiile ce îi reveneau în calitate de autoritate de management, menţionate de art. art. 11 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2003.

Astfel, s-a statuat că reclamantul a contribuit, în egală măsură, la producerea prejudiciului invocat, prin depunerea unor cereri de accesare a fondurilor europene pentru plata de facturi emise în executarea contractului de servicii, deşi avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă, că sumele respective nu erau eligibile, acesta nesocotind obligaţia legală ce îi revenea de a exclude cererile respective de la plată sau de a aplica reduceri proporţionale din sumele solicitate la plată, verificarea legalităţii cheltuielilor ce se acopereau din fonduri europene presupunând inclusiv o analiză în ceea ce priveşte modul de atribuire a contractului în baza căruia s-au făcut respectivele cheltuieli.

Prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, sub un prim aspect, a criticat decizia curţii de apel susţinând că, în mod greşit, s-a reţinut că este culpabil de producerea prejudiciului din perspectiva în care îi incumba obligaţia de verificare a legalităţii procedurii de atribuire a contractului de licitaţie publică şi obligaţia de a exclude, total sau parţial de la rambursare, plata cheltuielilor efectuate şi declarate de beneficiar.

În susţinerea acestei critici, reclamantul invocă împrejurarea că autoritatea de management avea calitatea de beneficiar al finanţării nerambursabile, şi ca atare, nu erau incidente prevederile art. 6 alin. (1) şi alin. (3) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, ci dispoziţiile art. 20 alin. (3) lit. a) din acelaşi act normativ care atribuiau în sarcina Ministerului de Finanţe obligaţia de verificare a legalităţii procedurii de atribuire a contractului şi excluderea acelor cheltuielilor neeligibile pentru rambursare.

În esenţă, afirmă că nu i se poate reţine o culpă pentru o neexecutarea unei obligaţii care, potrivit legii, nu îi incumba.

Critica este nefondată.

În drept, conform art. 2 alin. (1) din H.G.. nr. 1407/2009, în vigoare de la 02 decembrie 2009 "Pentru realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale exercită următoarele funcţii: g) de autoritate de management pentru: Programul operaţional pentru pescuit (POP), prin Direcţia generală pescuit - Autoritatea de management pentru POP."

Alin. (6) al art. 3 din acelaşi act normativ prevedea că autoritatea de management pentru POP are următoarele atribuţii principale: asigură prevenirea neregulilor, identifică neregulile, constată creanţele bugetare şi asigură recuperarea sumelor rezultate din nereguli, în limita competenţelor

Din interpretarea sistematică a prevederilor legale anterior redate rezultă că reclamantul a dobândit, ulterior încheierii contractului de achziţie publică nr. 14/2009, calitatea de autoritate de management în sarcina căreia legiuitorul a stabilit o serie de obligaţii printre care şi aceea de a asigura prevenirea neregulilor, de a identifica neregulile, şi de a constata creanţele bugetare şi a asigura recuperarea sumelor rezultate din nereguli, în limita competenţelor.

În raport de calitatea de autoritate de management pe care a dobândit-o în virtutea prevederilor 2 alin. (1) din H.G.. nr. 1407/2009, reclamantul a devenit titularul unor obligaţii legale.

Astfel, conform art. 6 alin. (1) din O.U.G.. nr. 66/2001 "Autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene au obligaţia de a exclude integral sau parţial de la rambursarea/plata cheltuielilor efectuate şi declarate de beneficiari acele cheltuieli care nu respectă condiţiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare în vigoare, în situaţia în care - în procesul de verificare a solicitărilor de plată - acestea determină existenţa unor astfel de cheltuieli."

Alin. (3) lit. a) aceluiaşi articol, din acelaşi act normativ prevede că "În aplicarea prevederilor alin. (1), autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene au obligaţia aplicării de reduceri procentuale din sumele solicitate la plată de către beneficiari, în situaţia în care constată cel puţin una dintre abaterile prevăzute în anexele care fac parte integrantă din prezenta ordonanţă de urgenţă, în raport cu: reglementările naţionale aplicabile în domeniul achiziţiilor publice/achiziţiilor sectoriale/concesiunilor de lucrări şi servicii".

Rezultă, aşadar că era în sarcina reclamantului să efectueze verificări ale cheltuielilor efectuate şi declarate din perspectiva întrunirii condiţiilor de legalitate, regularitate şi conformitate, stabilite prin prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare în vigoare, respectiv de a aplica reduceri procentuale din sumele solicitate la plată de către beneficiari, în situaţia în care constată cel puţin una dintre abaterile menţionate în anexa la ordonanţa de urgenţă.

În privinţa susţinerilor reclamantului referitoare la existenţa, în cauză, a unei pretinse incompatibilităţi între calitatea de autoritatea de management în gestionarea fondurilor europene şi obligaţia care i-ar reveni de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 20 alin. (3) din acelaşi act normativ, în forma în vigoare anterioară modificării prin O.U.G. nr. 97/2022, dispun că "În cazul în care structura de control este organizată în interiorul autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene, atunci aceasta este incompatibilă în ceea ce priveşte constatarea neregulilor şi stabilirea creanţelor bugetare, în situaţiile în care: este necesară investigarea unor posibile nereguli în gestiunea fondurilor europene pentru care [...]autoritatea cu competenţe în gestionarea fondurilor europene are calitatea de beneficiar;"

Rezultă, din interpretarea dispoziţiei legale redate că legiuitorul a prevăzut că doar în ipoteza în care structura de control este organizată în interiorul autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene şi este necesară investigarea unor posibile nereguli în gestiunea fondurilor europene, constatarea neregulilor şi stabilirea creanţelor nu revine autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene care are calitatea şi de beneficiar.

Or, situaţia premisă vizată de norma legală anterior invocată nu se verifică în cauză, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor din O.U.G. nr. 66/2011, entitatea care avea competenţe legale la nivel naţional în ceea ce priveşte constatarea şi sancţionarea neregulilor în materia utilizării fondurilor europene de către autoritatea de management în cadrul axei prioritare nr. 5 asistenţă tehnică din 2007-2013, a fost Direcţia Generală de inspecţie Economică Financiară din cadrul Ministerului Finanţelor Publice care a şi întocmit, de altfel, cele două note de constatare şi de stabilire a corecţiilor financiare din prezenta cauză.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că susţinerile reclamantei sunt nefondate dar şi contradictorii având în vedere că, pe de o parte învederează că verificarea legalităţii solicitărilor de plată revine Ministerului Finanţelor, iar pe de altă parte, invocă incidenţa prevederilor art. 20 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011 care vizează situaţia în care structura de control este organizată în interiorul autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene.

Ceea ce se impută reclamantului este aceea că, pe de o parte, nu a procedat la verificarea legalităţii procedurii de atribuire a contractului prin licitaţie publică, deşi această obligaţie îi incumba conform art. 11 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2003, iar pe de altă parte, că a depus cereri de finanţare în vederea acoperirii facturilor emise în executarea contractului nr. x/2009, ignorând practic obligaţia ce îi revenea, de a exclude, integral sau parţial de la rambursarea/plată, acele cheltuieli care nu respectau condiţiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin normele naţionale şi comunitare în vigoare, obligaţii stipulate de art. 6 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011.

În privinţa verificării legalităţii procedurii de atribuire a contractului prin licitaţie publică, conform alin. (1) şi alin. (3) din art. 11 din O.U.G. nr. 79/2003:

"Autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor comunitare şi a cofinanţării aferente au responsabilitatea de a lua măsurile necesare pentru identificarea neregulilor şi constatarea creanţelor bugetare rezultate din nereguli, în cadrul domeniului lor de competenţă, precum şi pentru recuperarea sumelor reprezentând creanţe bugetare rezultate din nereguli. " În scopul identificării neregulilor, autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor comunitare şi a cofinanţării aferente au obligaţia verificării sesizărilor provenite din interiorul şi din exteriorul autorităţii, inclusiv a celor cuprinse în rapoartele de audit şi în rapoartele de control ale instituţiilor cu atribuţii de control al obţinerii, derulării şi utilizării fondurilor comunitare, precum şi a fondurilor de cofinanţare aferente.

Conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, rezultă că la 21 ianuarie 2010 i-au fost predate reclamantei rapoartele intermediare de verificare efectuate de către UCEVAP (Unitatea pentru Coordonarea şi verificarea achiziţiilor publice din cadrul Ministerului Finanţelor Publice) la 05 mai 2009 prin care se menţionau existenţa unor vicii de legalitate ale procedurii de încheiere a contractului de prestări servicii nr. x/2009, rapoarte pe care, în temeiul prevederilor art. 11 alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2003, avea obligaţia de a le verifica.

Este de necontestat că procedura de atribuire a contractului de prestări servicii nr. x/2009 a fost una viciată încă de la debut, întreaga culpă pentru nerespectarea dispoziţiilor legale care reglementau încheierea contractelor de achiziţie publică revenind pârâtei care la momentul respectiv deţinea calitatea de autoritate de management.

Împrejurarea că pe parcursul derulării contractului nr. x/2009, reclamanta a preluat calitatea de autoritate de management şi s-a subrogat, în mod benevol, în drepturile şi obligaţiile contractuale ce reveneau pârâtei, prin încheierea actului adiţional nr. x din 17.11.2010, are ca efect încetarea calităţii pârâtei de autoritate de management şi posibilitatea antrenării răspunderii civile delictuale a acesteia, pentru neîndeplinirea acelor obligaţii care decurgeau din calitatea astfel dobândită.

Este real că H.G. nr. 1347/2009 nu conţinea dispoziţii exprese referitoare la subrogarea Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin AM POP în contractele încheiate, în condiţiile legii, de către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, în calitate de Autoritate de Management a Programului Operaţional pentru Pescuit 2007-2013.

În acest sens, se reţine că art. 26 din H.G. nr. 442/2009 privind stabilirea cadrului general de implementare a măsurilor cofinanţate din Fondul European pentru Pescuit prin Programul Operaţional pentru Pescuit 2007-2013, a fost modificat ulterior încheierii actului adiţional nr. x la contractul nr. x/2009, respectiv la 04.01.2011 prin Hotărâre de Guvern nr. 1356/2010 prin introducerea alin. (4). Potrivit noului text de lege, "Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale prin AM POP se subrogă în contractele încheiate, în condiţiile legii, de către Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură în calitate de Autoritate de Management a Programului Operaţional pentru Pescuit 2007-2013, până la data încetării acestei calităţi.)."

Ca atare, Înalta Curte reţine că demersul reclamantului de încheiere la 17 noiembrie 2010 a actului adiţional nr. x la contractul nr. x/2009 a reprezentat o manifestare liberă şi neechivocă a voinţei acestuia de a deveni parte în contract, fără ca vreo prevedere legală să îl oblige în acest sens, dobândind, astfel, calitatea de achizitor, şi odată cu aceasta, titular de drepturi şi de obligaţii.

Aşa cum corect a arătat şi reclamantul, nu i se poate reţine vreo faptă ilicită pe perioada în care calitatea de autoritate de management pentru POP 2007-2013 în cadrul Axei prioritare nr. 5 a fost exercitată de către pârâtă care a iniţiat demararea demersurilor pentru achiziţia de servicii informatice privind gestionarea proiectelor în cadrul Programului Operaţional pentru pescuit, prin încheierea la 08 iulie 2009 a contractului de prestări servicii cu B. S.A.

Ceea ce îl plasează în culpă pe reclamant este însă neîndeplinirea obligaţiilor care îi reveneau pe parcursul derulării contractului, în calitate de autoritate de management, de a verifica, la momentul preluării contractului de prestări servicii nr. x/2009, modalitatea de derulare a procedurii de achiziţie.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 11 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 79/2003, apreciind, în mod legal, existenţa unei culpe a acestuia pentru neîndeplinirea obligaţiilor legale ce îi reveneau la momentul preluării contractului nr. x/2009.

Ulterior momentului la care a dobândit calitatea de achizitor, reclamantul, ignorând existenţa unor deficienţe în procesul de încheiere a contractului de achiziţie publică, a depus cereri de finanţare, astfel cum acestea sunt identificate în cuprinsul notei de constatare nr. x din 2014.

Or, în raport de prevederile art. 6 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, în vigoare la data depunerii de către reclamant a cererilor de finanţare la care se face referire în cuprinsul notei de constatare nr. x/2014, aşa cum s-a relevat deja, autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene aveau obligaţia aplicării de reduceri procentuale din sumele solicitate la plată de către beneficiari, în situaţia în care constată cel puţin una dintre abaterile prevăzute în anexele la ordonanţa de urgenţă, în raport cu reglementările naţionale aplicabile în domeniul achiziţiilor publice/achiziţiilor sectoriale/concesiunilor de lucrări şi servicii, obligaţii pe care reclamantul nu a înţeles să le îndeplinească, depunând cereri de accesare de fonduri europene pentru plata de facturi emise în executarea contractului de prestări servicii nr. x/2009, deşi cunoştea sau cel puţin se impunea să cunoască, că respectivele sume nu erau eligibile.

Prin urmare, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 6 alin. (1) şi alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, reţinând, în mod legal, că revenea în sarcina reclamantului obligaţia de a exclude de la plată acele cheltuieli efectuate şi declarate de beneficiar care nu respectau condiţiile de legalitate, regularitate ori conformitate stabilite prin prevederile legislaţiei naţionale şi comunitare în vigoare.

În privinţa criticilor pe care reclamantul le-a formulat cu referire la plăţile efectuate către pârâtă prin ordinul de plată nr. x din 13.08.2009, respectiv suma de 1489000 euro plus TVA, Înalta Curte constată că în analiza contribuţiei fiecăreia dintre cele două părţi la producerea prejudiciului, nu s-a reţinut drept criteriu proporţia din valoarea contractului care a fost achitată, fiind fără relevanţă această împrejurare în analiza întrunirii condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, atât timp cât din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat cuantumul exact al prejudiciului creat de fapta ilicită a fiecăreia dintre părţi.

În continuare, reclamantul a criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care reţinerea culpei sale în producerea prejudiciului este în antiteză cu obligaţiile ce îi incumbau în temeiul dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) şi art. 1350 alin. (1) şi alin. (3) din C. civ., neexistând o clauză sau cauză de reziliere a contractului.

De asemenea, a susţinut ipoteza conform căreia, în situaţia în care ar fi procedat la respectarea obligaţiilor legale ce îi reveneau în calitate de autoritate de management, ar fi produs un prejudiciu şi care ar fi avut drept consecinţă rezilierea contractului de prestări servicii.

Cu privire la aceste chestiuni, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1349 din C. civ., respectiv art. 998-999 din vechiul C. civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, iar, în subsidiar, pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1865, art. 1373 din noul C. civ. privind răspunderea comitentului pentru prepuşi.

Înalta Curte constată că aceste chestiuni nu se constituie în critici de nelegalitate a deciziei recurate, de vreme ce instanţa de apel nu a fost învestită cu analiza îndeplinirii condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile contractuale la care reclamantul face trimitere, nefiind puse în discuţie chestiuni legate de consecinţele rezilierii contractului.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, în mod nepermis, reclamantul încearcă să înlăture antrenarea răspunderii civile delictuale pentru neexecutarea obligaţiilor legale ce îi incumbau în calitate de autoritate de management, prin prisma prevederilor legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, respectiv caracterul obligatoriu al contractului, demonstrând astfel o confuzie între cele două forme ale răspunderii civile.

Din această perspectivă, se reţine că atât în legislaţia naţională, cât şi în cea europeană se face distincţie între noţiunea de constatare a neregulilor şi stabilirea creanţelor rezultate din nereguli, pe de o parte, şi constatarea neregulilor şi aplicarea unei corecţii financiare, pe de altă parte; prima vizează orice nereguli constatate în procesul obţinerii şi utilizării fondurilor europene şi se exprimă în sume absolute, iar cea din urmă implică aplicarea de sancţiuni asupra neregulilor constatate la momentul utilizării fondurilor - la momentul efectuării achiziţiilor publice de beneficiar - şi se realizează prin anularea totală sau parţială a contribuţiei la un program operaţional sub formă procentuală.

Or, corecţiile financiare nu afectează derularea contractelor de achiziţie publică încheiate între beneficiar şi terţi, ci afectează contribuţia din fondurile europene oferită beneficiarului.

O altă critică a vizat greşita reţinere de către instanţa de apel a incidenţei prevederilor art. 1371 alin. (1) din C. civ. din perspectiva în care rezilierea contractului era imposibil a fi cerută fără producerea unui alt prejudiciu potrivit art. 1350 alin. (2) din C. civ.

În privinţa acestei acestor critici, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 1371 din C. civ. prevăd că " În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă."

În cauza pendinte, instanţa de apel, constatând în sarcina fiecăreia dintre părţi săvârşirea unei fapte ilicite, fără posibilitatea de a stabili contribuţia fiecăreia la producerea prejudiciului, a apreciat că se impune ca pârâta să nu poate fi obligată la acoperirea întregului prejudiciu, ci doar în cotă de 50 %, restul rămânând în sarcina reclamantului.

Raţionamentul instanţei este unul judicios, contrar susţinerilor reclamantului, în condiţiile în care participarea victimei la producerea prejudiciului, potrivit dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., poate fi reţinută în ipoteza în care a contribuit la cauzarea prejudiciului, la agravarea acestuia ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă. Dintr-o interpretare literală a prevederilor legale citate reiese că legiuitorul român a stabilit drept condiţie pentru reţinerea unei participări a victimei la producerea prejudiciului, săvârşirea de către aceasta a faptei cu o anumită formă a vinovăţiei, intenţie sau culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Or, în prezenta cauză, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că probele administrate în cauză au demonstrat existenţa unei culpe a recurentului-reclamant la producerea prejudiciului, motiv pentru care pârâta nu a fost obligată la acoperirea întregului prejudiciu.

Relevantă este şi Decizia nr. 12 din 16 mai 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) şi art. 1.371 alin. (1) din C. civ., a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 498 din 4 iulie 2016, prin care s-a reţinut că dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Analizând în continuare criticile circumscrise de recurentul-reclamant motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., se constată că acest motiv a fost formulat din perspectiva în care instanţa de apel nu a motivat soluţia prin raportare la obligativitatea clauzelor contractuale, la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, respectiv din perspectiva modalităţii de evitare a prejudiciului.

Un alt argument, subsumat aceleiaşi critici de nelegalitate, a vizat contrarietatea considerentelor deciziei din apel privitoare la obligaţiile ce îi reveneau în calitate de autoritate de management pentru POP 2007-2013.

Astfel, recurentul-reclamant a opinat că, pe de o parte, curtea de apel a reţinut că "urmare a intrării în vigoare a H.G. nr. 1407/2009, ministerul a preluat funcţia de autoritate de management pentru POP 2007-2013" şi "la data intrării în vigoare a H.G. nr. 1347/2009, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale a dobândit calitatea de autoritate de management", iar "având în vedere calitatea dobândită acestuia i-a fost predat contractul nr. x/18.07.2009", iar, pe de altă parte, a arătat că "prevederile H.G. nr. 1347/2009 nu prevedeau în mod expres subrogarea ministrului în drepturile Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură în raporturile contractuale derulate de către aceasta în calitate de autoritate de management".

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea hotărârii.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

În cauză, invocând ipoteza motivării insuficiente ori chiar lipsa motivării, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel nu a făcut o motivare efectivă a deciziei pronunţate, prin raportare la obligativitatea clauzelor contractuale, la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, respectiv din perspectiva modalităţii de evitare a prejudiciului.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a reţinut că între faptele ilicite ale celor două entităţi şi producerea prejudiciului a cărui reparaţie se solicită există o legătură de cauzalitate, reprezentată de necesitatea reîntregirii fondului FEP cu suma virată de la bugetul naţional ca urmare a executării unui contract de achiziţii publice atribuit cu nerespectarea prevederilor legale.

Nici argumentul existenţei unor considerente contradictorii nu poate fi primit.

Aceasta întrucât reţinerea calităţii de autoritate de management pentru POP 2007-2013 a reclamantului, dobândită în temeiul H.G. nr. 1407/2009 şi a H.G. nr. 1347/2009, nu este incompatibilă cu constatarea curţii de apel conform căreia prevederile H.G. nr. 1347/2009 nu stipulau în mod expres subrogarea reclamantului în drepturile pârâtei în raporturile contractuale derulate de către aceasta în calitate de autoritate de management, cele două calităţi neexcluzându-se reciproc, ci evidenţiind împrejurarea că intervenirea reclamantului în contract nu a decurs de la lege, ci a fost una benevolă.

Împrejurarea că reclamantul este nemulţumit de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat situaţia de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

În privinţa recursului exercitat de pârâtă, Înalta Curte reţine că aceasta, prevalându-se de motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pretinde că există o fractură în raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel atunci când reţine culpa sa la producerea prejudiciului, în contextul în care la dosar nu există probe care să demonstreze punerea în executare, de către aceasta, a contractului de prestări servicii.

În argumentarea criticii, în esenţă, arată că reţinerea culpei sale concurente la producerea prejudiciului este nelegală, în condiţiile în care, în opinia sa, acesta s-a produs ca urmare a punerii în executare a contractului de prestări servicii nr. x/2009, aspect neprobat în cauză, iar pe de altă parte, apreciază ca nelegale statuările curţii de apel referitoare la existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită reţinută în sarcina sa, şi prejudiciu.

Astfel, pârâta învederează că la dosarul cauzei nu există niciun document constatator, aşa cum impun prevederile art. 971 din H.G.. nr. 925/2006 pentru aprobarea nomelor de aplicare a dispoziţiilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de servicii, care să ateste că operatorul economic ar fi început să aducă la îndeplinire obligaţiile contractuale sau vreun înscris care să probeze ordonarea de către pârâtă agentului economic începerea executării contractului.

În atare context, susţine că în cadrul dezbaterilor de la fond, reclamantul a arătat că dispoziţiile art. 204 din O.U.G. nr. 34/2006 prevăd obligativitatea încheierii şi executării contractului cu persoana căreia i-a fost atribuit.

În legătură cu suma de 1489000 euro, arată că aceasta a fost achitată înainte de semnarea actului adiţional nr. x din 17 noiembrie 2010, acest aspect fiind menţionat în cuprinsul actului adiţional, act care însă a fost încheiat între reclamantă şi prestatorul de servicii, fără încunoştinţarea, acordul sau participarea pârâtei.

Înalta Curte reţine că demersul principal al pârâtei din acest recurs vizează plasarea culpei în producerea prejudiciului exclusiv în sarcina reclamantului care s-a substituit acesteia în cadrul contractului de prestări servicii nr. x/2009, preluând astfel toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate, inclusiv culpa pentru deficienţele existente la încheierea contractului de prestări servicii şi accesarea, în mod nelegal, a fondurilor europene.

În esenţă, pârâta susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut contribuţia sa la producerea prejudiciului, în condiţiile în care, în opinia sa, pe de o parte, prejudiciul s-a datorat punerii în executare a contractului de prestări servicii nr. x/2009, în condiţiile în care, la dosarul cauzei, nu există probe care să fi demonstrat această chestiune, iar pe de altă parte, avansarea sumei de 1489000 euro, consemnată prin actul adiţional nr. x din 17 noiembrie 2010 s-a realizat fără ştiinţa sau participarea pârâtei.

Înalta Curte reţine că deşi invocă motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în argumentarea acestui motiv de nelegalitate, pârâta aduce critici privitoare şi la neîndeplinirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii sale civile delictuale din perspectiva inexistenţei vreunei culpe în legătură cu punerea în executare a contractului, respectiv, a lipsei de cauzalitate între fapta sa pretins ilicită şi prejudiciul pretins de către reclamant.

În atare context, Înalta Curte urmează a analiza aceste critici şi din perspectiva motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, analizând condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei, a reţinut că fapta ilicită care a dus la aplicarea corecţiilor financiare, aşa cum reiese din cuprinsul notei de constatare nr. x/02.06.2014, a constat în impunerea în cadrul documentaţiei de atribuire a unor cerinţe minime de calificare, restrictive, cu încălcarea art. 178 din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv a principiului proporţionalităţi; încălcarea principiului transparenţei reglementat de art. 23 din H.G. nr. 925/2006 prin neincluderea în anunţul de participare în documentaţia de atribuire a codurilor CPV corespunzătoare componentelor hardware, deşi obiectul contractului are şi o astfel de componentă; încălcarea prevederilor Ordinului ANRMAP nr. 51/2009, ale art. 83 alin. (1), art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006, art. 38 alin. (8) lit. a) şi b), alin. (5)-(6) din Directiva nr. 2004/18/CE, reţinându-se că motivele urgentării procedurii de achiziţie invocate de ANPA sunt neîntemeiate.

Pornind de la aceste statuări, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, reiese că instanţa de apel nu a reţinut o culpă a pârâtei din perspectiva nerespectării prevederilor legale privitoare la punerea în executare a contractului de prestări servicii nr. x/2009, aşa cum, în mod greşit se arată, considerentele pentru care s-a reţinut în sarcina recurentei-pârâte săvârşirea unei fapte ilicite vizând nerespectarea prevederilor legale care reglementau condiţiile de încheiere a contractelor de achiziţii publice prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, de H.G. nr. 925/2006, de Ordinul ANRMAP nr. 51/2009 şi de Directiva nr. 2004/18/CE.

În acest sens, curtea de apel, răspunzând criticii din apel potrivit căreia prejudiciul ce se solicită a fi reparat nu a fost provocat de către aceasta, pentru că nu a plătit nicio sumă de bani în executarea contractului şi nici nu a întocmit vreo cerere de finanţare pentru ca valoarea acesteia să fie acoperită din fonduri europene, a constatat că retragerea finanţării europene este rezultatul neregulilor descoperite în legătură cu procedura de atribuire a contractului, fiind reţinută nerespectarea dispoziţiilor legale în materia achiziţiilor publice.

Ca atare, a constatat că nu se poate face abstracţie de acest element în lanţul cauzal care a determinat producerea prejudiciului, culpa pârâtei pentru modul defectuos în care a fost derulată procedura de achiziţii publice contribuind în mod evident la producerea prejudiciului.

De altfel, această împrejurare este recunoscută de chiar recurenta-pârâtă care, prin memoriul de recurs, admite că încheierea contractului de prestări servicii nr. x/2009 a fost efectuată cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare.

Or, tocmai fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtei în legătură cu aplicarea prevederilor legale privind achiziţiile publice a generat emiterea de către Direcţia Generală Inspecţie Economico-Financiară din cadrul Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de organ cu atribuţii de constatare şi sancţionare a neregulilor în materia utilizării fondurilor europene, a notei de constatare nr. x/02.06.2014, prin care s-a stabilit în sarcina autorităţii de management pentru POP 2007-2013 o creanţă bugetară în cuantum de 1.690.258,75 RON, şi s-a emis un titlu de creanţă în cuprinsul căruia s-a consemnat că «atribuirea contractului economic nr. 14/08.07.2009 încheiat între Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, în calitate de autoritate contractantă şi B. S.A., în calitate de prestator, s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale în materia achiziţiilor publice, respectiv O.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, acte normative în vigoare la data publicării anunţului de participare».

Prin urmare, nu se poate susţine, în mod fondat, că fapta ilicită a pârâtei nu a produs niciun prejudiciu şi că nu există legătură între fapta ilicită şi prejudiciu, aşa cum se arată prin motivele de recurs, de vreme ce, din probatoriul administrat a reieşit că suma de 1.690.258,75 RON este rezultatul nu numai a neregulilor constatate în materia utilizării fondurilor europene, ci şi modului de derulare a procedurii de achiziţie publică, reglementat de O.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006.

Ca atare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 998-999 din C. civ., contrar susţinerilor pârâtei, atunci când a reţinut în sarcina acesteia o contribuţie proprie la producerea prejudiciului.

În legătură cu critica privitoare la reţinerea, nelegală, de către curtea de apel a unei culpe comune în producerea prejudiciului, Înalta Curte reaminteşte că art. 501 alin. (1) C. proc. civ. reglementează obligativitatea, în caz de casare, pentru instanţa de trimitere, a hotărârilor instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează în sensul că judecata după casare se face în limitele casării, litigiul rejudecându-se conform dispoziţiilor deciziei de casare.

Se constată că Înalta Curte prin decizia de casare, a reţinut că instanţa de apel nu a formulat un răspuns explicit şi specific argumentelor pârâtei care aduceau în dezbatere culpa concurentă a reclamantului în producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate între lipsa de diligenţă a reclamantului în ceea ce priveşte verificarea aspectelor cu privire la sumele de bani propuse la rambursare şi prejudiciul pretins în speţă.

În acest sens, instanţa de casare a reţinut că, în apel, pârâta a susţinut că ambele părţi din proces s-au aflat în culpă, respectiv că la producerea prejudiciului au contribuit deopotrivă, în contextul în care au existat indicii cu privire la neregulile imputate ANPA, cunoscute reclamantului, iar acesta a preluat contractul în discuţie "cu tot cu neregulile semnalate", valoarea contractului fiind nu doar acceptată, ci mărită prin act adiţional.

A critica prin prezentul recurs decizia curţii de apel din perspectiva în care aceasta nu a fost chemată să analizeze contribuţia reclamantului la producerea prejudiciului, şi, deci culpa comună în producerea prejudiciului, ci doar să reanalizeze întrunirea condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, demonstrează o inconsecvenţă a pârâtei în privinţa susţinerilor şi a poziţiei sale procesuale. Or, disciplina procesual civilă impune părţilor o conduită fermă pe tot parcursul litigiului, iar nu una fluctuantă.

În continuare, cu referire la afirmaţiile recurentei-pârâte privitoare la efectul devolutiv al apelului dar şi la principiul aflării adevărului, care instituie obligaţia judecătorului de a stărui pentru a identifica şi a încadra, în mod corect situaţia de fapt şi de drept, din perspectiva faptului că nu au fost analizate aspectele prezentate prin notele de şedinţe depuse la termenul din 09 ianuarie 2023, Înalta Curte reţine că acestea nu au corespondent în realitate.

Astfel, analizând susţinerile pârâtei, conform îndrumărilor instanţei de recurs, instanţa de apel a avut în vedere, deopotrivă, şi apărările pârâtei din cuprinsul întâmpinării, apărări în cadrul cărora aceasta reiterase susţinerile formulate în faţa instanţei de fond, precum şi probele administrate, la care a făcut trimiteri explicite în cuprinsul considerentelor deciziei atacate, reţinând că aspectele referitoare la legalitatea întocmirii notei de constatare nr. x/02.06.2014 nu mai pot fi repuse în discuţie, apelanta pârâtă nereuşind să facă o dovadă contrară, de natură a înlătura în ceea ce o priveşte efectele puterii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţată în litigiul ce a avut ca obiect anularea acesteia, fiind astfel nefondată susţinerea apelantei pârâte potrivit căreia nu este responsabilă de producerea unei fapte ilicite.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu i-a analizat şi nu i-a înlăturat, motivat, toate apărările, recurenta-pârâtă îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la cererea dedusă judecăţii, or, aceasta nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanţe date de părţi chestiunilor de fapt şi de drept pe care acestea şi-au întemeiat cererile şi apărările. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, în principiu şi gruparea argumentelor fiind admisibilă, atât timp cât instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun.

Or, în cauză, toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază.

Din această perspectivă, se reţine că raţionamentul- logico juridic care a condus instanţa de apel la soluţia pronunţată răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., neexistând nicio fractură în silogismul instanţei de apel, contrar celor învederate de recurenta-pârâtă.

Pe de altă parte, deşi susţine lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenta-pârâtă nu face nimic altceva decât să combată argumentele reţinute de instanţa de apel, opunând acestora propriile sale aprecieri şi susţineri formulate în cursul procesului, susţineri care, însă, au fost analizate în cuprinsul deciziei de apel, or, o asemenea comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs mai sus menţionat, susţinerea referitoare la insuficienta motivare a hotărârii fiind pur formală.

Alegaţiile pârâtei conform cărora dacă reclamantul nu ar fi încheiat actul adiţional nr. x din 17.11.20200, nu ar fi avut loc corecţia financiară, iar dacă ar fi derulat o nouă procedură de achiziţie publică, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nu ar fi fost aplicată corecţia financiară şi nu s-ar fi produs prejudiciul invocat, reprezintă simple supoziţii inapte a se constitui în critici de nelegalitate ale deciziei curţii de apel şi care să poată fi circumscrise unuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În finalul memoriului de recurs, pârâta a învederat existenţa unei pretinse erori materiale în cuprinsul dispozitivului deciziei curţii de apel în care este menţionat, în opinia sa, în mod greşit, admiterea apelului pârâtei, în condiţiile în care soluţia corectă ar fi de admitere, în parte, a apelului, precizând, în mod expres, că aceasta se constituie într-o critică distinctă de nelegalitate.

Cu privire la această chestiune, Înalta Curte constată că susţinerile pârâtei nu se constituie în critici de nelegalitate, aşa cum se pretinde, care să poată fi examinate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aceasta întrucât eventualele erori materiale din cuprinsul dispozitivului deciziei curţii de apel nu pot fi îndreptate decât prin intermediul procedurii reglementate prin dispoziţiile art. 442 din C. proc. civ., procedură pe care legiuitorul a stabilit-o în mod obligatoriu, fără a da posibilitatea ca părţile să poată face uz pentru aceste motive, de calea de atac a recursului.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei nr. 157A din data de 6 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură împotriva deciziei nr. 157A din data de 6 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 martie 2024.