Unjust enrichment claim fails as subsidiary remedy; appeal quashed, inadmissibility upheld.

Şedinţa publică din data de 06 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 11.12.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 1.840.415 RON, în temeiul dispoziţiilor legale referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 1345 şi urm. din C. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul B. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca fiind inadmisibilă sau neîntemeiată.

Prin încheierea din 08.10.2021, Tribunalul a luat act de susţinerile pârâtului în sensul că înţelege să invoce inadmisibilitatea acţiunii ca apărare de fond şi a unit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât, cu fondul cauzei, pentru motivele expuse în considerentele încheierii de şedinţă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 763 din 20 mai 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2020, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca fiind prescrisă.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 563 din 03 aprilie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 763/20.05.2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.

Ajutorul public judiciar acordat apelantei prin încheierea din data de 12.12.2022, în cuantum de 11.005 RON, a rămas în sarcina statului.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 563A din 03 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 1345 din C. civ.

Sub acest aspect, a arătat că, în cauză, au fost reţinute în mod corect condiţiile juridice ale unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, însă a apreciat eronat asupra probatoriului administrat de către prima instanţă de fond, precum şi în legătură cu admisibilitatea acţiunii, conchizând că sumele pretinse de la pârât au ca temei raporturile contractuale stabilite între părţi.

Or, susţine recurenta, din probele administrate ar reieşi concluzia potrivit căreia sumele nu pot fi recuperate de la pârât tocmai din lipsa dovezii unui raport juridic contractual, fie că este vorba despre un contract de împrumut, ca în cazul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, sau un avans pentru mărfuri viitoare, ca în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea.

Se consideră că instanţa nu a dus raţionamentul până la capăt, neexplicând la ce fel de raporturi contractuale se referă destinaţia sumelor primite de pârât.

Solicită a se avea în vedere că aceasta nu mai avea la dispoziţie nici un alt remediu juridic pentru recuperarea sumelor de bani, sens în care prezenta acţiune întemeiată pe îmbogăţire fără justă cauză este admisibilă, fiind formulată ca remediu subsidiar al acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1348 din C. civ., şi care a fost deja respinsă.

Se mai invocă faptul că instanţa de apel a recunoscut remiterea unor sume importante de bani către pârât, însă a menţionat, fără a argumenta corespunzător, de ce a apreciat că aceste sume au fost remise în baza unor raporturi contractuale civile.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 14 iulie 2023, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că reclamanta încearcă, din nou, să îşi modifice temeiul acţiunii, susţinând că sumele de bani ar fi fost remise acestuia pentru nevoi personale, şi că singura modalitate de recuperare a acestora este prin intermediul unei acţiuni întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 11 decembrie 2020, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a şi rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile şi a motivelor de recurs invocate - art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ.-, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, se constată că demersul judiciar pendinte, configurat prin elementele cererii introductive şi analizat de către instanţele de fond, a fost fundamentat pe mecanismul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză, reglementat de art. 1345 din C. civ., reclamanta solicitând obligarea pârâtului B. la plata sumei totale de 1.840.415 RON, compusă din:

- 562.880 RON, reprezentând echivalentul a 147.720 USD, remisă în perioada 21.09.2008 - mai 2009 pentru livrarea de marfă din Turcia;

- 908.200 RON, reprezentând echivalentul a 227.050 USD, remisă în perioada septembrie 2009 - februarie 2012 pentru livrare marfă;

- 31.817,5 RON, reprezentând echivalentul a 7.150 EURO, remisă pârâtului în aceeaşi perioadă septembrie 2009- februarie 2012, pentru acoperirea unor cheltuieli personale ale acestuia, dar care urmau a fi achitate tot prin livrare de mărfuri;

- 129.950 RON, remisă pârâtului în aceeaşi perioadă, septembrie 2009 - februarie 2012 pentru cheltuieli personale ale acestuia;

- 84.400 RON, 43.530 RON şi 29.592,20 RON, reprezentant echivalentul sumelor de 36.650 euro, suma de 2.250 RON reprezentantul echivalentului sumai de 500 USD, suma de 13.800 RON echivalentul la 3.450 USD şi suma 4.000 RON echivalentul a 1.000 USD, remisă pârâtului în aceeaşi perioadă de referinţă pentru livrare de mărfuri.

În privinţa aceloraşi sume pretinse, reclamanta a mai învestit instanţele de judecată cu alte două dosare, întemeiate, însă, pe cauze juridice diferite.

Astfel, prin acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, reclamanta a A. a solicitat, în contradictiu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de totale de 1.840.415 RON, sumă ce ar fi fost remisă cu titlu de împrumut, pentru diversele cheltuieli ale acestuia. Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1004 şi urm. C. civ. 1848, art. 1062, art. 1092 alin. (1) şi art. 1584 şi urm. C. civ. 1848.

Prin sentinţa civilă nr. 1191/19.20 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A..

Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul B. prin întâmpinare, instanţa a apreciat că, într-adevăr acţiunea în resti tuire este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2517 C. civ. 2009, termen care a început să curgă pentru fiecare sumă la momentul predării ei, împlinindu-se cel mai târziu în luna martie 2015, anterior introducerii respectivei acţiuni.

Însă, tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., în raport cu cererile anterioare formulate de reclamantă prin care a solicitat restituirea aceloraşi sume (dosar nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea), acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 fiind formulată înainte de împlinirea unui termen de 6 luni de la soluţionarea definitivă a acelui dosar, situaţie care a impus analizarea pe fond a pretenţiilor reclamantei.

Hotărârea tribunalului a rămas definitivă prin respingerea apelului şi recursului exercitate împotriva acesteia, prin decizia civilă nr. 733A din 12 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi, respectiv decizia civilă nr. 1320 din 10 iulie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

La data de 11 decembrie 2020, anterior împlinirii termenului de 6 luni prevăzut de art. 2539 alin. (2) din C. civ., reclamanta a formulat acţiunea cu a cărei soluţionare a fost învestită instanţa în prezentul dosar.

Drept urmare, aşa cum reiese în mod expres din cuprinsul hotărârii, prin sentinţa civilă nr. 763 din 20 mai 2022, Tribunalul Bucureşti a reţinut incidenţa normelor de excepţie reglementate de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. 2009, ceea ce a impus judecarea cauzei pe fond, prin verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate ale îmbogăţirii fără justă cauză.

În final, constatând caracterul neîntemeiat al acţiunii de in rem verso, şi având în vedere considerentele reţinute în încheierea interlocutorie de 8.10.2021 prin care a fost unită cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din decizia nr. 2288/06.06.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II civilă, în sensul că: "în situaţia în care acţiunea nu este întemeiată, aceasta nu va fi respinsă pe fond, ci, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, ca prescrisă, apreciindu-se că cererea anterioară de chemare în judecată nu a întrerupt cursul prescripţiei", tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins pe cale de consecinţă, acţiunea, ca prescrisă.

Reanalizând cauza pe fond (iar nu din perspectiva incidenţei prescripţiei), prin decizia nr. 563A din 03 aprilie 2023, atacată cu recurs, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 763 din 20 mai 2022 a Tribunalului Bucureşti, reţinând caracterul inadmisibil al acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ., în sensul că reclamanta avea la dispoziţie un alt remediu juridic în vederea recuperării sumelor de bani pretinse de la pârât.

Pe cale de consecinţă, cu toate că, în primă instanţă, pretenţiile reclamantei au fost analizate pe fond, acţiunea fiind însă respinsă ca prescrisă, urmare a constatării netemeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii, în conformitate cu prevederile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ., Curtea de Apel Bucureşti a apreciat inadmisibilitatea demersului judiciar faţă de caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso, printr-o construcţie juridică corectă.

În litigiul pendinte, legalitatea deciziei recurate urmează a fi analizată din perspectiva îndeplinirii condiţiilor prescrise de lege în legătură cu admisibilitatea acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, reclamanta a susţinut că, pe de o parte, soluţia de respingere a cererii de restituire a sumei de 1.840.415 RON, remisă pârâtului în mai multe tranşe, în perioada 2008-2012, a fost dată cu aplicarea greşită a regulii subsidiarităţii acţiunii de in rem verso, prevăzută de art. 1345 şi art. 1348 din C. civ., întrucât s-ar fi reţinut nelegal existenţa unor relaţii contractuale între părţi, deşi în litigiile anterioare care au făcut obiectul dosarelor nr. x/2014 al Tribunalului Vâlcea şi nr. 23698/3/2015 al Tribunalului Bucureşti s-ar fi statuat în sensul inexistenţei raportului contractual civil între părţi, motiv pentru care nu există o altă cale, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, care ar putea fi promovată de reclamantă, dreptul său la restituire devenind iluzoriu.

Pe de altă parte, criticile din recurs au fost întemeiate pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocându-se nemotivarea hotărârii recurate şi contradictorialitatea acesteia, în sensul că nu a fost indicat în concret a remediul aflat la dispoziţia părţii pentru satisfacerea pretenţiilor sale, în contextul în care acţiunile întemeiate pe răspunderea civilă contractuală promovate anterior au fost respinse.

Criticile formulate, care se subsumează atât motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi 8) din C. proc. civ. nu sunt fondate.

De lege lata, faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză beneficiază de consacrare legislativă, sediul materiei fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1345-1348 din C. civ.

În drept, îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absenţa unui temei juridic.

Condiţiile juridice, înscrise în art. 1345 şi 1348 din C. civ. sunt: lipsa unui temei juridic care să justifice îmbogăţirea şi însărăcirea corelativă, adică lipsa cauzei juste a mişcării de valori între patrimonii; buna-credinţă a îmbogăţitului, în caz contrar izvorul obligaţiei fiind faptul juridic ilicit; inexistenţa unei alte acţiuni în justiţie la îndemâna însărăcitului pentru recuperarea pierderii suferite.

Cea din urmă condiţie, afirmată în mod tradiţional în doctrină şi jurisprudenţă, a primit şi consacrare expresă în noul C. civ., în cuprinsul art. 1348, potrivit cu care "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".

Drept urmare, acţiunea este admisibilă, numai în situaţia în care reclamantul (însărăcitul) nu are şi nici nu a avut o altă acţiune de drept comun pentru a putea obţine pe cale de constrângere restituirea valorii îmbogăţirii pârâtului şi restabilirea dezechilibrului patrimonial creat, nu însă şi atunci când o altă acţiune de care dispunea însărăcitul a încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept.

Caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso are, în consecinţă, rolul de a împiedica utilizarea abuzivă a îmbogăţirii fără justă cauză prin care ar putea fi deturnate alte mijloace juridice destinate pentru a fi utilizate în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire corelativă care se întemeiază pe o justă cauză. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o altă acţiune, mecanismul îmbogăţirii fără justă cauză nu poate fi pus în acţiune, domeniul său fiind restrâns datorită caracterului subsidiar al acţiunii.

Raportând aceste considerente cu valoare generală la circumstanţele concrete ale litigiului pendinte, Înalta Curte reţine că este legală concluzia instanţei de fond, validată de instanţa de prim control judiciar prin decizia recurată, potrivit cu care îmbogăţirea şi însărăcirea corelative sunt justificate de un titlu convenţional (a unui contract de împrumut sau livrare de mărfuri), având deci o cauză justă, ceea ce pune la dispoziţia reclamantei o acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanţă.

Or, faptul că acţiunile anterioare, întemeiate pe răspundere contractuală, au fost respinse de către instanţe, nu atrage automat concluzia potrivit căreia demersul întemeiat pe dispoziţiile art. 1345 din C. civ. ar fi admisibil, ci este necesar a se verifica dacă, aşa cum s-a arătat mai sus, acţiunile de care dispunea reclamanta ar fi încetat prin efectul unor reguli ori obstacole de drept, ceea ce se traduce prin nerecunoaşterea spre exemplu a caracterului de contract de împrumut ori de livrare mărfuri în legătură cu înscrisul de care s-a prevalat partea la momentul intentării respectivelor acţiuni.

Or, în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Vâlcea a respins acţiunea reclamantei prin care a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut autentificat sub nr. x/23.09.2008 pentru dol, fraudă la lege sau pentru lipsa cauzei şi, în subsidiar, constatarea caracterului simulat al aceluiaşi contract, reţinând că acesta este un act juridic real, încheiat cu respectarea condiţiilor de validitate ale contractelor, precum şi că nu sunt întrunite nici cerinţele operaţiunii juridice a simulaţiei. În mod indiscutabil, s-a reţinut existenţa, valabilitatea şi realitatea contractului de împrumut încheiat între părţi şi, implicit, existenţa raporturilor contractuale născute între părţi.

În ceea ce priveşte acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 al Tribunalului Bucureşti, ce privea restituirea aceleiaşi sume pretinse de la pârât şi în prezentul dosar, întemeiate însă pe o altă cauză, şi aceasta a fost respinsă, instanţa de fond constatând, într-adevăr, că nu sunt îndeplinite cerinţele unui contract de împrumut conform art. 1576 şi urm. C. civ., însă aceasta întrucât chiar reclamanta a afirmat că sumele de bani au fost remise pârâtului pentru ca acesta să îi aducă marfă din Turcia, iar nu pentru a le folosi după bunul său plac.

Aşadar, ceea ce a constatat instanţa în dosarul nr. x/2015 a fost netemeinicia pretenţiilor reclamantei întemeiate pe contractul de împrumut, fapt ce nu exclude posibilitatea atragerii răspunderii pârâtului în baza unui alt temei de drept material, care să corespundă specificului pretinsei convenţii dintre părţi (din alegaţiile reclamantei şi probatoriul administrat la dosar reieşind, în opinia tribunalului, că sumele sunt pretinse în temeiul unui contract livrare mărfuri, fie reprezintă sume achitate pentru contractul de împrumut nr. x/23.09.2008).

Chiar prin sentinţa civilă nr. 1191 din 19 octombrie 2016 (paragraf penultim), pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, se reţine în mod expres existenţa unor relaţii contractuale între părţi, însă care nu au natura unui contract de împrumut.

Drept urmare, în cauza de faţă instanţele anterioare au apreciat în mod corect că temeiul însărăcirii reclamantei derivă dintr-un contract, care nu este însă necesar să fie unul de împrumut, curtea de apel specificând în mod expres posibilitatea formulării unei alte acţiuni în răspundere contractuală pentru a obţine ceea ce îi este datorat, revenind însă reclamantei dreptul şi, totodată, obligaţia, de a încadra corespunzător în fapt şi în drept o astfel de acţiune.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o lipsă a motivării hotărârii atacate prin lipsa argumentării concluziei instanţei în sensul existenţei raporturilor contractuale dintre cele două părţi.

Curtea de Apel Bucureşti reţinut, deci, existenţa unei alte căi pentru valorificarea pretenţiilor şi, în egală măsură, a identificat în mod expres natura respectivei acţiuni, ca fiind una în răspundere contractuală, revenind reclamantei obligaţia de a indica care anume tip de contract corespunde raporturilor dintre aceasta şi pârâtul din prezenta cauză, doar acestea cunoscând care a fost intenţia reală a acestora la momentul predării, respectiv primirii respectivelor sume de bani. Instanţa nu poate pune în vedere părţii să aleagă un anumit tip de acţiune, în concret, întrucât aceasta ar echivala cu verificarea în prezentul dosar a naturii juridice a raporturilor dintre părţi, analiză cu care nu a fost învestită iar, pe de altă parte, întemeierea în fapt sau în drept a unei acţiuni aparţine întotdeauna părţii reclamante, instanţa putând, în virtutea rolului activ al judecătorului, doar să dea acţiunii calificarea juridică exactă după motivele de fapt ale cererii şi după scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în conformitate cu art. 22 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a dat o interpretare eronată probelor, reţinând, pe de-o parte, că s-a făcut dovada remiterii unor sume importante de bani către pârât, însă, pe de altă parte, a apreciat în mod contradictoriu că sumele au fost remise în baza unor raporturi contractuale civile, deşi acest aspect ar fi fost infirmat de instanţele anterioare, aceasta reprezintă o critică de netemeinicie, care nu poate fi supusă controlului în calea extraordinară de atac a recursului. În plus, alegaţia este şi nereală, curtea de apel arătând în mod concret în cuprinsul deciziei atacate că a analizat hotărârile pronunţate în dosarele anterioare, făcând referire expresă la fiecare dintre sentinţele despre care recurenta pretinde că ar cuprinde statuări în sensul inexistenţei unei raporturi contractuale civile între părţi.

Practic, ceea ce critică recurenta subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ. este contradicţia între, pe de-o parte decizia recurată, în care se reţine existenţa unor raporturi contractuale civile între părţi şi hotărârile pronunţate în litigiile anterioare purtate între părţi, în care, în opinia recurentei-reclamante, s-ar fi reţinut contrariul, şi anume lipsa acestor raporturi contractuale.

Sub acest aspect, se cuvine a fi subliniat că, prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel şi nu să fie în legătură cu o altă hotărâre ponunţată într-un alt dosar, în această ultimă ipoteză putând fi invocată doar o eventuală încălcare a autorităţii/puterii de lucru judecat.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, neputându-se susţine în mod întemeiat existenţa unor motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii în cuprinsul acesteia.

În realitate, criticile recurentei nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia dată sub aspectul caracterului subsidiar al acţiunii de in rem verso, astfel că dezlegarea tranşată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, văzând că instanţa de apel a argumentat susţinerea în sensul că există o altă cale, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, de care poate uza reclamanta pentru satisfacerea pretenţilor sale, făcând referiri exprese la litigiile anteriore, în legătură cu care a constatat că nu a fost negată de către respectivele instanţe existenţa unor raporturi civile contractuale între părţi, ci doar s-a apreciat că greşita încadrare în fapt şi în drept a cererii de către reclamantă nu a permis atragerea răspunderii pârâtului justificate prin prisma unui contract de împrumut, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat în mod riguros calea de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită.

Interpretarea diferită dată de către curtea de apel a celor reţinute de instanţe prin hotărârile pronunţate în dosarele nr. x/2014 şi nr. y/2015, faţă de ceea ce a înţeles recurenta-reclamantă că s-ar fi reţinut în respectivele dosar, nu poate atrage casarea hotărârii, din perspectiva caracterului pretins contradictoriu al hotărârii.

Faţă de aceste considerente, stabilind din actele dosarului că reclamanta are la îndemână o altă acţiune în răspundere ex contractu, pentru realizarea dreptului său de creanţă, premisă a angajării răspunderii civile izvorâte din faptul îmbogăţirii fără justă cauză, în mod corect instanţa de apel a respins ca nefondat apelul promovat de reclamanta A..

Întrucât niciunul dintre motivele de casare invocate nu se verifică, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 563A din 03 aprilie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.