Insufficient proof of loan agreement where bank transfer notations do not constitute beginning of written proof against recipient

Şedinţa publică din data de 06 martie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea formulată la data de 09.09.2019, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, sub dosar nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să admită acţiunea astfel cum a fost formulată şi să dispună obligarea pârâtei la achitarea debitului de 61.470,00 EURO şi a dobânzii legale penalizatoare calculate de la data scadenţei până la plata integrală a debitului.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 4/12.01.2022 pronunţată în dosar nr. x/2019, Tribunalul Timiş a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 26920 euro, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, precum şi la plata dobânzii legale începând cu data scadenţei obligaţiei de restituire şi până la restituirea efectivă a împrumutului.

A respins în rest cererea de chemare în judecată.

A obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2551,63 RON, reprezentând cheltuieli de judecat şi a compensat în rest cheltuielile de judecată efectuate de părţi.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 350 din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta-apelantă B. împotriva sentinţei civile nr. 4/12 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019.

A schimbat sentinţa apelată în sensul că:

A respins în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B., ca neîntemeiată.

A obligat pârâtul-intimat A. la plata sumei de 13.900 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 350 din 28 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea şi reţinerea cauzei spre rejudecarea apelului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după redarea situaţiei de fapt din dosar, recurentul a susţinut interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor cu privire la împrumutul de consumaţie, impunându-i acestuia să facă dovada asumării obligaţiei de către împrumutat, de restituire a banilor.

Arată recurentul că acesta ar fi remis sumele de bani către pârâtă, cu titlu de împrumut, în dovezile de transfer a sumelor făcând această menţiune expresă. Consideră că în situaţia în care intimata nu şi-ar fi dat acordul pentru acest împrumut, nu ar fi ridicat sumele de bani primite de la acesta.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 20 noiembrie 2023, intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că aceasta nu şi-a asumat vreo obligaţie de restituire a sumelor transmise de reclamant, că pe ordinele bancare de plată prin care se retrăgeau sumele de bani nu a apărut vreo menţiune a virării sumelor de bani cu titlu de împrumut.

Dovadă a celor afirmate stă chiar în atitudinea reclamantului, care a confecţionat un contract de împrumut, dovedit ulterior ca fiind fals, în încercarea de a dovedi existenţa unor raporturi juridice de împrumut, inexistente.

Mai susţine intimata că, în raport cu valoarea sumelor pretinse, dovada pretinsului împrumut nu poate fi făcută decât în condiţiile art. 309 C. proc. civ., prin înscris autentic sau sub semnătură privată, cu excepţia cazului în care împrumutătorul dovedeşte că la momentul încheierii contractului a existat o imposibilitate, fie şi morală, de a-şi preconstitui un înscris sau când există un început de dovadă scrisă provenind de la împrumutat, situaţii în care proba se poate face şi cu martori sau prin prezumţii. În cauză, această dovadă nu a fost realizată.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 09 septembrie 2019, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 06 martie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a şi rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

În esenţă, prezentul litigiul poartă asupra solicitării reclamantului de restituire a sumei totale de 61.470 Euro, pretins acordată cu titlu de împrumut pârâtei B., la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data scadenţei şi până la plata integrală a debitului.

Pentru parte din sumă, respectiv de 16.000 Euro, recurentul-reclamant s-a prevalat de un contract de împrumut pretins semnat la 05.12.2014, în privinţa căruia, prin expertiza grafoscopică efectuată în cauză, s-a stabilit că semnătură şi menţiunea olografă de pe documentul arătat nu au fost executate de pârâtă.

Cât priveşte restul de 59.870 Euro s-a invocat existenţa unui contract verbal. Din acest total, pentru suma de 26.920 Euro, recurentul-reclamant a depus la dosar dovada transferurilor bancare, arătând că banii au fost viraţi pârâtei cu menţiunea "împrumut". Pentru restul sumei nu au fost depuse dovezi la dosar, astfel cum s-a reţinut de către instanţele de fond, prin hotărârile pronunţate.

Prin sentinţa civilă nr. 4 din 12 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Timiş, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamant, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 26.920 Euro, apreciind că doar pentru acestea s-a făcut dovada trimiterilor cu titlu de împrumut.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel doar pârâta B., motiv pentru care în privinţa sumei de 16.000 Euro, ce a făcut obiectul contractului de împrumut declarat fals, precum şi a restului de debit pretins, de 32.950 Euro, pentru care nu s-au depus nici un fel de înscrisuri la dosar, hotărârea a dobândit autoritate de lucru judecat, nefăcând cercetării în calea extraordinară de atac a recursului.

Prin decizia nr. 350 din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtei, schimbând sentinţa tribunalului, în sensul respingerii în tot a acţiunii.

În motivare, a reţinut că, deşi reclamantul a trimis la diverse date pârâtei apelante un total de 26.920 Euro, nu a făcut dovada faptului că această suma ar fi fost remisă cu titlu de împrumut, dovadă care putea fi realizată fie prin act autentic sau prin înscris sub semnătură privată, scris în întregime de mână de partea care se obligă, ori cel puţin să poarte semnătura acestuia, însoţită de menţiunea "bun şi aprobat", iar în cazul imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris, chiar şi prin declaraţiile unor martori.

Cum în cauză, prin declaraţiile martorilor, s-au confirmat doar relaţiile de ordin sentimental dintre părţi, identificându-se diverse ocazii cu care reclamantul trimitea bani pârâtei, fără a se confirma existenţa unui acord de voinţe între cele două părţi, în sensul asumării unor împrumuturi, curtea de apel a conchis în sensul că nu a fost făcută dovada naşterii obligaţiei de restituire din partea pârâtei.

Nelegalitatea deciziei recurate, reclamată de către recurent, prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., rezidă în încălcarea sau interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 2158 din C. civ., care reglementează contractul de împrumut de consumaţie, în sensul că instanţa de apel a negat valoarea probatorie a menţiunilor de pe ordinele de plată, care în opinia acestuia, coroborate cu ridicarea banilor de către pârâtă, făceau dovada existenţei împrumutului, ca act juridic, şi, deci, implicit, a asumării obligaţiei de restituire a acestuia.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie notează că recurentul critică considerentele instanţei devolutive referitoare la nedovedirea existenţei contractului de împrumut, apreciind că, în mod greşit, nu a fost valorificată menţiunea bancară "împrumut" din cuprinsul ordinelor de plată pentru dovedirea acordului de voinţă al părţilor în sensul existenţei unei convenţii de împrumut.

Împrumutul de consumaţie este contractul, prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate, potrivit art. 2158 alin. (1) din C. civ.

Contractul de împrumut se supune condiţiilor generale de validitate impuse de art. 1179 din C. civ., nefiind necesară încheierea sa formă scrisă. Cu toate acestea, forma scrisă este cerută ad probationem.

Astfel, contractul, în coordonatele sale de negotium iuris, există din momentul realizării acordului de voinţă prin remiterea sumei de bani, fiind lipsit de relevanţă dacă acest acord a fost sau nu constatat printr-un înscris. Însă, în lipsa înscrisului, ca instrumentum probationis, este necesar ca acordul de voinţă prin remiterea sumei să fie clar dovedit în sensul voinţei ferme de a da, respectiv de a primi această sumă pentru a fi restituită.

Împrumutul de consumaţie este, asemenea oricărui contract de împrumut, un contract real, întrucât pentru încheierea lui valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi remiterea bunului care formează obiectul contractului, translativ de proprietate, deoarece de esenţa lui este posibilitatea conferită împrumutatului de a dispune de suma de bani din chiar momentul acordării împrumutului, şi unilateral, căci creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului (în principal, legate de restituirea împrumutului), în timp ce împrumutătorul nu are obligaţii izvorând din contract, deoarece predarea lucrului împrumutat nu ţine de efectele contractului, ci de însăşi naşterea sa valabilă, fiind intrinsecă încheierii contractului.

În ipoteza de faţă, în care se susţine încheierea contractului verbal, deci a lipsei înscrisului, ca instrumentum probationis, este necesar ca acordul de voinţă prin remiterea sumei să fie clar dovedit în sensul voinţei ferme de a da, respectiv de a primi această sumă pentru a fi restituită.

Dovada contractului este supusă regulilor generale în materia probării actului juridic civil, între care şi dispoziţiile art. 309 alin. (2) teza I şi alin. (5) din C. proc. civ., care reglementează cele două reguli restrictive în privinţa admisibilităţii probării actelor juridice prin declaraţiile martorilor, respectiv interdicţia de a dovedi cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege şi interdicţia de a dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.

Prima regulă dă expresie, prin pragul valoric modic de doar 250 RON, intenţiei legiuitorului de a amplifica sfera de aplicare a probei cu înscrisuri, prin obligarea părţilor care încheie acte juridice să-şi preconstituie probe care să asigure certitudine şi stabilitate raporturilor juridice create.

În cauză, cu aplicarea corectă a regulilor de drept în materie de probaţiune, consacrate de art. 309 alin. (2) teza I şi alin. (4) pct. 1 din C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut existenţa la îndemâna reclamantului a posibilităţii probării convenţiei dintre părţi inclusiv cu martori, succesiv constatării imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris, justificată prin prisma relaţiei de concubinaj a părţilor în litigiu.

În legătură cu viramentele bancare purtând menţiunea "împrumut", curtea de apel a evidenţiat, în mod corect, condiţiile legale prescrise de art. 310 din C. proc. civ., cu referire la cerinţa ca scrierea să provină de la cel căruia îi este opusă pentru a se putea recunoaşte documentului bancar valoarea de început de dovadă scrisă.

Se cuvine, astfel, subliniat că împrumutul de consumaţie, contrar susţinerilor recurentului, este un contract unilateral, care dă naştere la obligaţii numai pentru împrumutat (în principal, obligaţia de a restitui, la expirarea contractului, bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, conform art. 2158 din C. civ.), aşa încât temeinicia prezentei acţiunii putea fi justificată numai prin dovedirea asumării din partea celui obligat a obligaţiei de restituire a sumei remise.

Aşadar, scrierile în discuţie (extrasele de cont bancar care conţin menţiunea înscrisă cu prilejul efectuării operaţiunii de transfer bancar) nu pot fi valorizate cu forţa doveditoare prevăzută de art. 310 din C. proc. civ., întrucât nu provin de la pârâta căreia i s-ar putea opune un atare mijloc de probă şi împotriva căreia a fost îndreptată acţiunea în răspundere contractuală izvorâtă din împrumut.

Pe de altă parte, pentru a putea reţine ca fiind probat acordul de voinţă al părţilor şi, deci, existenţa raportului obligaţional de împrumut, era necesar ca reclamantul să se conformeze regulii de drept prevăzute de art. 310 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cu care începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii.

Or, aşa cum a reţinut curtea de apel, din analiza susţinerilor martorilor audiaţi în cauză - probă ce nu mai poate primi o altă interpretare în faza procesuală a recursului - nu reiese confirmarea intervenirii unui acord de voinţă între părţi, în sensul concretizării unor împrumuturi, aceştia relevând doar aspecte ce conturează relaţia dintre părţi şi atitudinea reclamantului pe parcursul acestei relaţii, care a înţeles să suporte o serie de cheltuieli generate de diverse ocazii ce au avut loc pe parcursul celor 7 ani în care au existat relaţii de ordin sentimental între cele două părţi.

Aşadar, raportat la situaţia de fapt astfel stabilită de instanţele devolutive, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 2158 din C. civ., reţinând că, în cauză, reclamantul nu a putut dovedi că scopul acordării sumelor de bani pârâtei a fost acela de a fi restituite.

Or, a propune ca, în recurs, instanţa să stabilească că titlul primirii sumelor de bani de către pârâtă de la reclamant a fost acela de împrumut, precum şi existenţa unei obligaţii a pârâtei de restituire a acestora, nu implică o cercetare şi dezlegare în drept a litigiului, ci una în fapt, printr-o reevaluare a probelor şi o restabilire a raporturilor juridice în care s-au aflat părţile, activitate ce este incompatibilă scopului şi structurii recursului, menit să asigure exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii recurate. Ca atare, faţă de argumentele instanţei de apel aduse în justificarea soluţiei şi de evaluarea situaţiei de fapt a cauzei, o rejudecare a acesteia nu se impune pentru niciunul dintre motivele susţinute prin criticile recurentului.

Prin urmare, reţinând că, în cauză, în fazele devolutive ale litigiului, reclamantul nu a putut dovedi că a încheiat, în mod valabil, un contract de împrumut de consumaţie întrucât nu a dovedit scopul remiterii sumelor de bani către pârâtă, Înalta Curte constată că argumentele recurentului vizând încălcarea dispoziţiilor art. 2158 din C. civ. sunt nefondate şi le va respinge în consecinţă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, şi văzând că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, va obliga pe recurentul-reclamant la plata acestor cheltuieli către intimata-pârâtă B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 350 din 28 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 8.103,08 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.