Workplace death due to unventilated tanker: Res judicata of accident classification and failure to instruct on chemical hazards

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Seveirn la data de 29.06.2021 sub nr. x/2021, reclamantele A., A., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorelor B. şi C. şi D., au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii E. şi E. S.R.L., obligarea pârâţilor la plata în solidar a următoarelor daune morale pentru prejudiciul suferit:

- 50.000 Euro (în RON la cursul zilei la data plăţii) daune morale către A., mama victimei;

- 150.000 Euro (în RON la cursul zilei la data plăţii) daune morale către A., soţia victimei şi celor două fiice minore ale acestuia;

- 50.000 Euro (în RON la cursul zilei la data plăţii) daune morale către D., fiica majoră a acestuia.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 481/26.05.2022, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins acţiunea civilă formulată de către reclamanţii A., A., F., B. şi D., în contradictoriu cu pârâtul E., s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii A., A., C., B. şi D. în contradictoriu cu pârâta S.C. E. S.R.L., şi în consecinţă a fost obligată pârâta S.C. E. S.R.L. să plătească reclamanţilor către 30 000 Euro, pentru fiecare dintre aceştia, cu titlu de daune morale.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 28 din 1 februarie 2023, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a admis apelul formulat de pârâta E. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 481/26.05.2022, pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2021. A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., A., C., prin reprezentant legal A., B., prin reprezentant legal A. şi D. în contradictoriu cu pârâta E. S.R.L. ca nefondată şi a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 28 din 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, au declarant recurs recurenţii-reclamanţi A., D., A., B. prin reprezentant legal A. şi C., solicitând admiterea acestuia aşa cum a fost formulat.

Recurenţii-reclamanţi au invocat drept motive de casare dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinând că ansamblul probator relevă că în fapt decedaţii erau folosiţi la tot felul de munci, "la negru", inclusiv la activităţi de spălătorie, fără a fi instruiţi corespunzător. Or, răspunderea civilă este angajată pentru cea mai uşoară culpă.

Au mai susţinut că, potrivit prevederilor art. 28 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a sâvârşit-o.

Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Procesul-verbal de cercetare la faţa locului nr. x/22.07.2018, efectuat de ITM Caraş-Severin, a relevat la litera 1) printre cauzele producerii accidentului, următoarele:

"l.1) Angajatorul E. S.R.L. nu a asigurat informarea numitului F. asupra riscurilor la care este supus la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare, contrar prevederilor art. 13 lit. h) din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, modificată... m.1) Angajatorul nu a întocmit planul de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor ...".

Angajatorul E. S.R.L. a fost amendat contravenţional şi au fost sesizate organele de cercetare penală.

De asemenea, accidentul suferit de F. a fost considerat accident de muncă, iar sancţiunile contravenţionale aplicate au fost menţinute în urma contestaţiilor formulate de E. S.R.L., acestea făcând obiectul dosarului nr. x/2018, în cadrul căruia s-a menţinut sancţiunea potrivit dreptului muncii, aceasta prezentând autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi cu privire la vinovăţie.

Au fost invocate de către recurenţii-reclamanţi şi dispoziţiile art. 2528 C. civ. care reglementează prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, susţinându-se, totodată, că deşi pârâţii au fost exoneraţi de răspunderea penală, aceştia au fost sancţionaţi pentru fapta ilicită de "a nu fi asigurat informarea numitului F. asupra riscurilor la care este supus la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare, contrar prevederilor art. 13 lit. h) din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, modificată".

S-a mai învederat de către recurenţii-reclamanţi că au putut cunoaşte persoana care răspunde pentru fapta ilicită odată cu respingerea plângerilor contravenţionale formulate împotriva sancţiunilor aplicate de ITM Caraş-Severin, acesta fiind momentul obiectiv al respingerii apelului în dosarul nr. x/2018.

Susţinerea pârâtei că domnii F. şi G. au fost folosiţi doar la "activităţi gospădăreşti" este pro causa, aceasta fiind demontată de martorii audiaţi la instanţa de fond, care au relevat că aceste două persoane decedate în cadrul accidentului de muncă au efectuat şi activităţi la spălătorie oriunde au fost solicitaţi de administratorul/patronul societăţii.

În considerentele sentinţei pronunţate de către instanţa de fond se reţine:

"Conform procesului-verbal de cercetare întocmit de Inspectoratul de Muncă Caraş-Severin, proces-verbal ce a stat la baza proceselor-verbale de contravenţie menţionate anterior, în cadrul spălătoriei-auto a S.C. E. S.R.L. se efectuează spălări ale autovehiculelor şi ansamblurilor de vehicule, F. lucra fără forme legale în cadrul spălătoriei, iar angajatorul S.C. E. S.R.L. nu a asigurat informarea lui F. asupra riscurilor la care este expus la locul de muncă precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare, contrar prevederilor art. 13 lit. h) din legea nr. 319/2006 şi securităţii în munca. Conform declaraţiei martorului H., una dintre sarcinile pe care le avea F. era aceea de a spăla maşinile ai căror şoferi apelau la serviciile spălătoriei".

Aceeaşi stare de fapt a fost reţinută şi în cuprinsul considerentelor sentinţei civile nr. 135/30.01.2020 pronunţate de Judecătoria Caransebeş în dosarul nr. x/2019, respectiv faptul că F. presta activitatea de spălător auto la S.C. E. S.R.L., fapt recunoscut chiar de către administratorul societăţii la data de 17.11.2017 în faţa reprezentanţilor intimatei.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare prin a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând în principal, admiterea acesteia faţă de lipsa motivării, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, intimata-pârâtă a susţinut că sunt invocate generic motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurenţilor neconstituind veritabile critici de nelegalitate.

În ceea ce priveşte recursul, a susţinut că hotărârea recurată se impune a fi menţinută ca temeinică şi legală, întrucât instanţa de apel a făcut o analiză a stării de fapt şi a întregului material probator administrat în faza de urmărire penală şi a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză.

Instanţa de apel a decelat inexistenţa raportului de cauzalitate între decesul numiţilor I., F. şi J. şi prezumtiva culpă a societăţii pârâte şi a reţinut că prima instanţă a stabilit în mod eronat tragerea la răspundere civilă a acestei pârâte.

Intimata-pârâtă a înţeles să îşi menţină integral motivele de apel şi mijloacele de probă existente în dosar.

În consecinţă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinarea formulată în cauză şi întemeiată pe alegata neindicare a motivelor faptice care ar determina incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care toate aspectele sesizate ar fi fost analizate şi complet soluţionate de către instanţa de apel, este nefondată.

Astfel, se observă că în cadrul recursului declarat, reclamantele recurente au criticat, între altele, faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, arătând în acest sens, în continuare, din perspectiva inclusiv a motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că hotărârile pronunţate în cadrul litigiului nr. 1730/20/2018 prezintă autoritate de lucru judecat în prezenta cauză cu privire la existenţa faptei şi a vinovăţiei. De asemenea, în finalul recursului, recurentele au realizat din nou trimitere la statuările respectivelor hotărâri judecătoreşti, statuări pe care le-au indicat a fi opuse celor reţinute în cadrul deciziei civile recurate.

Această apărare a reclamantelor referitoare la incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul litigiului nr. 1730/20/2018, se regăseşte într-adevăr, în cadrul întâmpinării formulate de aceste părţi procesuale în faza de apel (a se vedea dosar apel). În cuprinsul deciziei de apel recurate nu se identifică - astfel cum se va ilustra la punctul 2 al prezentei hotărâri civile de recurs - nici un considerent al instanţei de apel asupra respectivei apărări care are un caracter important, astfel cum se va demonstra infra de prezenta instanţă de recurs.

În acest context expus, rezultă că susţinerile enunţate ale recurentelor reclamante din motivele de recurs, chiar dacă nu sunt riguros şi detaliat structurate din punct de vedere procesual, evidenţiază totuşi, în mod inechivoc, nemulţumirea concretă a acestor părţi procesuale faţă de ignorarea de către instanţa de apel din prezenta cauză, a apărării relative incidenţei statuărilor definitive realizate de instanţele de judecată ce au soluţionat litigiul nr. 1730/20/2018.

Aşadar, sunt decelate în cauză critici de recurs arondate cel puţin motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât excepţia de nulitate a recursului formulată de intimata pârâtă este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.

2. Recursul promovat este fondat.

Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 497 C. proc. civ.:

"Soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite, o singură dată în cursul procesului, cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată".

În conformitate cu dispoziţiile art. 498 alin. (2) C. proc. civ., "(2) Instanţele prevăzute la alin. (1) vor casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului (...)", dispoziţii relativ similare fiind cuprinse şi în cadrul art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

În privinţa sintagmei "necercetarea fondului", este unanim admis, atât din perspectiva doctrinei şi practicii juridice naţionale, dar şi prin prisma jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, întemeiate pe Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ulterior ratificării sale de către statul nostru, că sfera sa de aplicare este configurată de acele situaţii în care fie s-a dispus soluţionarea cauzei pe baza unei excepţii, fie instanţa a lăsat nerezolvată cererea sau un capăt de cerere.

Principial, împrejurarea că o instanţă pronunţă o soluţie pe fond asupra unui cereri, regăsită în dispozitivul hotărârii şi care reprezintă din punct de vedere logic o concluzie, presupune însă, şi existenţa raţionamentului care a stat la baza acesteia. Neexpunerea acestuia, nici măcar în parte, este incompatibilă cu formularea de către judecător la momentul luării hotărârii, a unor judecăţi succesive privind constatarea faptelor, aprecierea lor în vederea calificării şi aplicarea normei juridice incidente în situaţia dată, ca elemente ale silogismului judiciar. Din acest motiv, o astfel de omisiune echivalează juridic cu necercetarea fondului cauzei, instanţa de control judiciar fiind în imposibilitatea de a verifica raţionamentul juridic al instanţei care pronunţă o astfel de hotărâre, pentru a constata corectitudinea sau incorectitudinea sa.

Curtea de la Strasbourg a statuat repetat, că art. 6 din Convenţie nu obligă statele să creeze curţi de apel sau de casaţie. "Totuşi, dacă asemenea jurisdicţii există, garanţiile instituite de acest text au a fi respectate" (a se vedea cauzele Levages Prestations Services v. Franţa (1), 51/1995/557/643 paragraful 45 şi Delcourt v. Belgia nr. 2689/65, hotărâre din 17 ianuarie 1970). Aşadar, un stat care se dotează cu instanţe de această natură, are obligaţia de a veghea ca justiţiabilii să se bucure de garanţiile fundamentale ale art. 6, accesul la justiţie privind nu doar accesul la prima instanţă, ci accesul la toate etapele procesului civil, accesul la instanţele superioare fiind guvernat de aceleaşi reguli (a se vedea cauzele Blandeau v. Franţa (1), 9090/06 hotărâre din 10.07.2008 şi Efstahiou şi alţii v. Greciei nr. 36998/02, hotărâre din 27.07.2006).

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 28 aprilie 2005 în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial Nr. 1.049 din 25 noiembrie 2005 (cererea nr. 57.808/00), a statuat în mod expres că:

"dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (…) acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată (…). Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt, hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Hotărârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997 - VIII, p. 2.930, paragraful 60)".

Aplicând toate aceste considerente cu caracter teoretic, speţei prezente deduse judecăţii, Curtea observă că una dintre criticile din motivele de recurs ale reclamantelor recurente este, astfel cum s-a ilustrat şi la punctul 1 din decizia civilă prezentă de recurs, aceea a nesocotirii de către instanţa de apel - prin omisiune de dezbatere în cadrul deciziei de apel - a apărării privind incidenţa în cauză a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2018

Înalta Curte constată faptul că această apărare esenţială (ce pune în discuţie cel puţin configurarea situaţiei de fapt concrete a cauzei, decelarea elementelor răspunderii civile delictuale imputate intimatei pârâte) a fost invocată în prezenta cauză de către reclamantele recurente, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în apel.

Astfel, se observă că atât prin cererea de chemare în judecată formulată de aceste părţi procesuale, cât şi prin întâmpinarea acestora realizată în faza procesuală a apelului, recurentele reclamante au invocat autoritatea de lucru judecat în cauză a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2018, arătând că prin respectivele hotărâri judecătoreşti, accidentul produs a fost calificat ca reprezentând un accident de muncă şi că prin ele au fost deja stabilite existenţa faptei ilicite a intimatei pârâte şi vinovăţia acesteia.

Or, această apărare cu caracter esenţial a reclamantelor nu a fost însă, analizată de către curtea de apel. Lecturând decizia recurată, se observă că, deşi s-a enunţat - predominant în partea expozitivă - faptul că intimata pârâtă a fost sancţionată contravenţional de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Caraş - Severin, fiind vinovată de faptele contravenţionale şi că instanţa civilă are căderea de a stabili "în ce măsură se face societatea vinovată de moartea numitului F. şi măsura în care există o legătură de cauzalitate între conduita omisivă/comisivă a pârâtei apelante şi decesul survenit", totuşi, nici unul dintre considerentele deciziei recurate nu este afectat cercetării statuărilor concrete ale respectivelor hotărâri judecătoreşti definitive, sub aspectul celor indicate în mod determinat de către recurentele reclamante, intimate în faza procesuală a apelului. Astfel, nici unul dintre considerentele deciziei recurate nu vizează dezbaterea statuărilor determinate ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2018, relativ - astfel cum invocaseră reclamantele, părţi intimate în apel - conturării evenimentului ca un accident de muncă, relativ stabilirii circumstanţelor concrete în care s-a produs, cu posibile reverberaţii asupra elementelor răspunderii civile delictuale din prezenta cauză.

Or, indiferent dacă ar fi calificat această apărare ca reprezentând o invocare a autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv sau un reflex al opozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti, conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ. sau afirmarea obligativităţii conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ. a respectivelor hotărâri judecătoreşti definitive faţă de intimata pârâtă, parte procesuală şi în litigiul nr. 1730/208/2018, instanţa de apel, respingând ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamante, era datoare ca, în cadrul algoritmului său juridic, să o analizeze. Indiferent dacă o aprecia a fi fondată sau nefondată, instanţa de apel trebuia să cerceteze această apărare importantă a reclamantelor şi să şi-o însuşească sau dimpotrivă, să o înlăture în mod argumentat, pentru a respecta astfel, dreptul acestor părţi procesuale la un proces echitabil, drept fundamental a cărui componentă este şi dreptul la apărare, cât şi pentru a îşi îndeplini rolul său legal în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ.

Întrucât apărarea în discuţie era una esenţială, astfel cum se va demonstra infra, rezultă din această perspectivă ilustrată, că omisiunea de analiză şi motivare expusă echivalează cu o necercetare cel puţin parţială a fondului cauzei, sancţionabilă prin intermediul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cu consecinţa anterior redată, reglementată de art. 497 C. proc. civ. în referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărarea în discuţie, omisă din analiza instanţei de apel, era esenţială, întrucât ea putea determina cel puţin, în măsura în care ar fi fost găsită întemeiată, reevaluarea situaţiei de fapt a cauzei reţinute de instanţa de apel.

Astfel, statuări ale instanţei de apel precum:

"În al doilea rând, probele administrate nu dovedesc că numitul F. a fost trimis sau s-a deplasat în interiorul cisternei ca obligaţie în derularea activităţii (dimpotrivă, la dosar din procesul-verbal de cercetare se arată că s-a deplasat fără a avea o sarcină de muncă în acest sens). De altfel, F. nici măcar nu a participat la activitatea de spălarea a camionului sau cisternei pe exterior, (...)" trebuie - în situaţia găsirii ca fondate a respectivei apărări omise - filtrate de instanţa de apel prin prisma statuărilor definitive cuprinse în cadrul hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior, precum:

"administratorul petentei a recunoscut în Nota de relaţii, dată în faţa inspectorilor de muncă faptul că, această persoană a prestat activitate pentru E. llie S.R.L., ca spălător auto" de puţin timp (câteva zile)", iar în declaraţia dată în faţa organelor de poliţie menţionează faptul că persoana în cauză lucrează la firma sa "de aproximativ o săptămână". Ambele declaraţii au fost date în data de 17.11.2017, data producerii evenimentului.

Singurul angajat al societăţii, la momentul respectiv, era domnul K., care se afla în concediu de odihnă în perioada 01-30.11.2017, aşa cum reiese din programarea de concediu prezentată în data de 21.11.2017 de administratorul societăţii.

Susţinerile precum că numitul F. a prestat doar activităţi ocazionale în gospodăria familiei administratorului, sunt contrazise tocmai de declaraţiile administratorului societăţii contraveniente, date în faţa autorităţilor statului.

De asemenea, din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului, încheiat de organele de poliţie, rezultă că în cabina autocisternei a fost găsit un bon fiscal emis de S.C. E. llie S.R.L., la ora 10:04, reprezentând contravaloarea serviciului de spălare camion. (...)

Din documentele care au stat la baza cercetării evenimentului, precum şi la întocmirea proceselor-verbale de contravenţie în cauză, există indicii clare din care rezultă faptul că numitul F. desfăşura activitate fără forme legale de angajare, la spălătoria societăţii" (extras din decizia civilă definitivă nr. 11/2021 a Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2018) sau precum:

"Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa constată că într-adevar în data de 17.11.2017 petenta nu încheiase încă contract de muncă pentru F., deşi acesta presta activitate de spălător - auto la S.C. E. S.R.L. - fapt recunoscut chiar de către administratorul societăţii la data de 17.11.2017 în faţa reprezentanţilor intimatei" (extras din sentinţa civilă nr. 135/2020 a Judecătoriei Caransebeş, pronunţată în dosarul nr. x/2018).

Înalta Curte observă că inclusiv argumentul instanţei de apel, reţinut de asemenea cu titlu determinant în decizia recurată, privitor la faptul că victima "F. (...) nu împrejurarea că lucra fără forme legale a determinat iniţiativa sa de a pătrunde în cisternă, ci faptul că se afla la faţa locului şi a observat că şoferul nu mai iese din cisternă" trebuie - evident în aceeaşi situaţie în care s-ar aprecia de instanţa de apel că apărarea omisă a reclamantelor are caracter fondat - reevaluată, sub aspectul valenţelor sale juridice, cu statuările anterioare, invocate de reclamante, referitoare la calificarea accidentului ca şi accident de muncă prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2018

Aceasta întrucât, grefat pe o astfel de calificare juridică (accident de muncă) - regăsită şi în cadrul punctului q) al procesului-verbal nr. x/22.01.2018 de cercetare a evenimentului realizat de Inspectoratul Teritorial de Muncă Caraş - Severin - dosar urmărire penală -, este de observat că atunci, algoritmul juridic din prezenta cauză, relativ stabilirii elementelor răspunderii civile delictuale, deci inclusiv a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate, trebuie de principiu, să se raporteze automat şi la dispoziţiile Legii nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă şi ale Normei metodologice de aplicare a prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006 din 11.10.2006, Normă aprobată prin H.G. nr. 1425/2006, ambele în forma în vigoare la data producerii evenimentului.

De altfel, Înalta Curte constată că indiferent dacă această calificare juridică (accident de muncă) rezulta din statuările judiciare definitive anterioare din dosarul nr. x/2018 sau din probele administrate în prezentul proces civil (în care au fost ataşate în fazele anterioare ale judecăţii inclusiv dosarul nr. x/2018 cu dosarul nr. x/2018 conexat, precum şi dosarul de urmărire penală nr. 2315/P/017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeş), algoritmul juridic de soluţionare a cauzei prezente trebuia într-o astfel de situaţie, respectiv de incidenţă a unui accident de muncă, să aibă ca eşafodaj juridic, inclusiv prevederile reglementate de legiuitor în materia securităţii şi sănătăţii în muncă.

Înalta Curte observă însă, că din decizia recurată, lipseşte cu desăvârşire, orice dezbatere a instanţei de apel asupra acestei chestiuni importante în economia speţei deduse judecăţii, calificarea juridică a evenimentului produs, această omisiune fiind sancţionabilă de asemenea, prin prisma aceluiaşi motiv de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. în referire la art. 497 C. proc. civ., cu casarea deciziei recurate, pentru necercetarea fondului cauzei, respectiv a tuturor particularităţilor importante ale evenimentului produs, cu incidenţă asupra algoritmului juridic de soluţionare a cauzei.

Astfel, Înalta Curte remarcă că potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 319/2006, "(1) În sensul prevederilor art. 5 lit. g), este, de asemenea, accident de muncă: (...) d) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă pentru salvarea de vieţi omeneşti; e) accidentul suferit de orice persoană, ca urmare a unei acţiuni întreprinse din proprie iniţiativă pentru prevenirea ori înlăturarea unui pericol care ameninţă avutul public şi privat". Transpunând aceste norme juridice, inclusiv în cadrul Regulamentului de ordine interioară al societăţii intimate s-a stipulat în cuprinsul art. 18 din secţiunea Obligaţiile Salariaţilor, că salariaţii care pot acţiona în situaţii generatoare de efecte negative, enumerate conform textului din respectivul regulament, au obligaţia de a o face în timpul cel mai scurt posibil .

Norma juridică enunţată, al cărei conţinut a fost redat de prezenta instanţă de recurs prin citat, este de natură aşadar, a pune ab initio sub semnul întrebării legalitatea procedeului concret al instanţei de apel - folosit în cadrul argumentului său menţionat anterior - de disociere a mobilului acţiunii de salvare iniţiate de victima F. de aspectul realizării acestei acţiuni în timpul desfăşurării activităţii de lucru (fie ea şi fără încheierea de forme legale), pentru ca astfel, mai apoi, să nu acorde valenţe juridice acestui aspect (reprezentat de realizarea acţiunii în timpul desfăşurării activităţii de lucru):

"Mai mult decât atât, nu împrejurarea că lucra fără forme legale a determinat iniţiativa sa de a pătrunde în cisternă, ci faptul că se afla la faţa locului şi a observat că şoferul nu mai iese din cisternă".

Aşadar, dacă evenimentul produs a constituit un accident de muncă, atunci disocierea juridică totală - operată de instanţa de apel în privinţa răspunderii civile delictuale - între mobilul acţiunii domnului F. (salvarea unei vieţi omeneşti, respectiv a victimei I.) şi împrejurarea că victima F. se afla la acel moment în timpul desfăşurării activităţii de muncă, este atunci de natură - din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., text procesual invocat de recurente - a pune sub semnul întrebării respectarea în cauză de către instanţa de apel, a prevederilor anterior menţionate ale art. 30 din Legea nr. 319/2006 incidente în algoritmul juridic al cauzei.

În egală măsură, se observă că tot dacă accidentul a fost unul de muncă - element important al silogismului juridic al cauzei, rămas necercetat de instanţa de apel, astfel cum s-a expus supra - atunci prin raportare la aceleaşi acte normative speciale, Legea nr. 319/2006 şi Norma sa metodologică de aplicare, devine reevaluabil şi discutabil, inclusiv ultimul argument decisiv reţinut de curtea de apel în fundamentarea deciziei sale:

"Culpa societăţii pârâte pentru nerespectarea normelor referitoare la instructajul în protecţia muncii, de asemenea, nu este determinant în stabilirea unui nex cauzal, deoarece instructajul în discuţie se putea referi doar la acele tipuri de activităţi care intrau în sfera celor efectiv prestate de societate. Or, câtă vreme societatea nu deţine nici certificări şi nici măcar echipament (pentru a se putea cel puţin suspecta că presta activitatea în mod clandestin) pentru spălarea interioară a cisternelor în mod firesc nici instructajul impus a fi fost efectuat nu ar fi privit această activitate cu reglementări distincte".

Or, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. a), b), c) din aceeaşi Lege nr. 319/2006, "Art. 7. - (1) În cadrul responsabilităţilor sale, angajatorul are obligaţia să ia măsurile necesare pentru: a) asigurarea securităţii şi protecţia sănătăţii lucrătorilor; b) prevenirea riscurilor profesionale; c) informarea şi instruirea lucrătorilor", în vreme ce în conformitate cu art. 7 alin. (4) lit. a) din acelaşi act normativ, "(4) Fără a aduce atingere altor prevederi ale prezentei legi, ţinând seama de natura activităţilor din întreprindere şi/sau unitate, angajatorul are obligaţia: a) să evalueze riscurile pentru securitatea şi sănătatea lucrătorilor, inclusiv la alegerea echipamentelor de muncă, a substanţelor sau preparatelor chimice utilizate şi la amenajarea locurilor de muncă".

Art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 319/2006 stipulează:

"(1) Angajatorul are următoarele obligaţii: a) să realizeze şi să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea şi sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice".

Art. 13 din acelaşi act normativ reglementează:

"În vederea asigurării condiţiilor de securitate şi sănătate în muncă şi pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, angajatorii au următoarele obligaţii:

a) să adopte, din faza de cercetare, proiectare şi execuţie a construcţiilor, a echipamentelor de muncă, precum şi de elaborare a tehnologiilor de fabricaţie, soluţii conforme prevederilor legale în vigoare privind securitatea şi sănătatea în muncă, prin a căror aplicare să fie eliminate sau diminuate riscurile de accidentare şi de îmbolnăvire profesională a lucrătorilor;

b) să întocmească un plan de prevenire şi protecţie compus din măsuri tehnice, sanitare, organizatorice şi de altă natură, bazat pe evaluarea riscurilor, pe care să îl aplice corespunzător condiţiilor de muncă specifice unităţii; (...)

d) să stabilească pentru lucrători, prin fişa postului, atribuţiile şi răspunderile ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, corespunzător funcţiilor exercitate;

e) să elaboreze instrucţiuni proprii, în spiritul prezentei legi, pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale locurilor de muncă aflate în responsabilitatea lor;

f) să asigure şi să controleze cunoaşterea şi aplicarea de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi de protecţie stabilit, precum şi a prevederilor legale în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, prin lucrătorii desemnaţi, prin propria competenţă sau prin servicii externe; (...)

h) să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării în muncă, asupra riscurilor la care aceasta este expusă la locul de muncă, precum şi asupra măsurilor de prevenire şi de protecţie necesare".

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 369/2006, "Informarea lucrătorilor - (1) Ţinând seama de mărimea întreprinderii şi/sau a unităţii, angajatorul trebuie să ia măsuri corespunzătoare, astfel încât lucrătorii şi/sau reprezentanţii acestora să primească, în conformitate cu prevederile legale, toate informaţiile necesare privind: a) riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă, precum şi măsurile şi activităţile de prevenire şi protecţie atât la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii, în general, cât şi la nivelul fiecărui post de lucru şi/sau fiecărei funcţii".

De asemenea, art. 15 alin. (1) din Norma metodologică de aplicare a legii, forma în vigoare la data evenimentului, stipulează:

"(1) Activităţile de prevenire şi protecţie desfăşurate prin modalităţile prevăzute la art. 14 în cadrul întreprinderii şi/sau al unităţii sunt următoarele:

1. identificarea pericolelor şi evaluarea riscurilor pentru fiecare componentă a sistemului de muncă, respectiv executant, sarcină de muncă, mijloace de muncă/echipamente de muncă şi mediul de muncă pe locuri de muncă/posturi de lucru;

2. elaborarea, îndeplinirea, monitorizarea şi actualizarea planului de prevenire şi protecţie;

3. elaborarea de instrucţiuni proprii pentru completarea şi/sau aplicarea reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale unităţii/întreprinderii, precum şi ale locurilor de muncă/posturilor de lucru, şi difuzarea acestora în întreprindere şi/sau unitate numai după ce au fost aprobate de către angajator;

4. propunerea atribuţiilor şi răspunderilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă, ce revin lucrătorilor, corespunzător funcţiilor exercitate, care se consemnează în fişa postului, cu aprobarea angajatorului;

5. verificarea însuşirii şi aplicării de către toţi lucrătorii a măsurilor prevăzute în planul de prevenire şi protecţie, a instrucţiunilor proprii, precum şi a atribuţiilor şi responsabilităţilor ce le revin în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă stabilite prin fişa postului;

6. întocmirea unui necesar de documentaţii cu caracter tehnic de informare şi instruire a lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă;

7. elaborarea tematicii pentru toate fazele de instruire, stabilirea, în scris, a periodicităţii instruirii adecvate pentru fiecare loc de muncă în instrucţiunile proprii, asigurarea informării şi instruirii lucrătorilor în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă şi verificarea însuşirii şi aplicării de către lucrători a informaţiilor primite;

8. elaborarea programului de instruire-testare la nivelul întreprinderii şi/sau unităţii;

9. asigurarea întocmirii planului de acţiune în caz de pericol grav şi iminent, conform prevederilor art. 101-107, şi asigurarea ca toţi lucrătorii să fie instruiţi pentru aplicarea lui".

Concomitent, prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 impun:

"(1) Angajatorul are următoarele obligaţii:

a) să informeze, cât mai curând posibil, toţi lucrătorii care sunt sau pot fi expuşi unui pericol grav şi iminent despre riscurile implicate de acest pericol, precum şi despre măsurile luate ori care trebuie să fie luate pentru protecţia lor;

b) să ia măsuri şi să furnize instrucţiuni pentru a da lucrătorilor posibilitatea să oprească lucrul şi/sau să părăsească imediat locul de muncă şi să se îndrepte spre o zonă sigură, în caz de pericol grav şi iminent; (...)".

Or, în raport cu ansamblul acestor prevederi normative citate, dar şi cu principiul specific răspunderii civile delictuale conform căruia făptuitorul este obligat să răspunde chiar şi pentru cea mai uşoară culpă, principiu evocat şi de instanţa de apel, se constată că era imperios necesar în cauză a se stabili dacă, ţinând seama de particularităţile activităţilor şi ale locului de muncă respectiv, aflate în responsabilitatea angajatorului intimata pârâtă, aceasta era datoare să identifice în prealabil ca eventual pericol în desfăşurarea activităţii, deci ca risc pentru securitate şi sănătate în muncă, împrejurarea efectivă în care s-a produs decesul domnului F., respectiv împrejurarea când serviciile de spălare, curăţare ar fi fost furnizate pentru mijloace auto de transport ce conţin/au conţinut sau ar putea conţine mărfuri sau reziduuri periculoase sau potenţial periculoase pentru om, deci care ar putea pune în pericol viaţa oamenilor, precum ar fi inter alia, substanţe toxice despre care se ştie în mod notoriu că chiar şi în cantităţi relativ reduse, printr-o acţiune unică şi de scurtă durată, pot totuşi, să dăuneze sănătăţii omului sau să provoace moartea, prin inhalare, absorbţie cutanată sau ingestie.

Este îndeobşte cunoscut că de serviciile de spălare, curăţare auto beneficiază variate mijloace de transport auto, inclusiv autovehicule, ansambluri de vehicule care conţin/au conţinut sau pot conţine substanţe periculoase sau reziduuri care prin reacţii chimice, pot genera substanţe periculoase pentru om. Dovadă în prezenta cauză este chiar împrejurarea reţinută de instanţa de apel în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, că la spălătoria societăţii intimate pârâte, a oprit un astfel de ansamblu de transport, respectiv cel condus de victima I., ansamblu care conţinea reziduuri care au generat gaze toxice şi pentru care s-ar fi emis (conform statuărilor definitive din cuprinsul hotărârilor din cadrul dosarului civil nr. x/2018, a căror incidenţă în cauză urmează însă, a fi verificată de instanţa de apel, astfel cum s-a expus în precedent) bon fiscal pentru contractarea serviciului de spălare, curăţare oferit de societatea intimată pârâtă.

Aşadar, dacă accidentul era calificat drept unul de muncă, rezulta în mod imperativ în cauză, raportat la dispoziţiile legale multiple şi detaliate anterior enunţate, dispoziţii care guvernează securitatea şi sănătatea în muncă a lucrătorilor, necesitatea decelării în raport de particularităţile concrete ale activităţii de spălare auto, dacă evenimentul produs se încadra într-un risc pentru securitate şi sănătate în muncă care a fost sau ar fi trebuit prevăzut în prealabil de angajator şi, subsecvent identificării unui astfel de risc, dacă angajatorul îşi instruise lucrătorii cum să acţioneze în astfel de situaţii.

Concret, în raport cu ansamblul normativ dezvoltat enunţat anterior, era necesar în cauză, ca instanţa de apel să se stabilească dacă angajatorul trebuia să includă printre riscurile pentru securitate şi sănătate în muncă şi pe acela decurgând din spălarea unor mijloace auto de transport care conţin/au conţinut sau ar putea conţine substanţe (inclusiv reziduuri) cu potenţial periculos pentru om şi dacă şi-a instruit lucrătorii în prealabil în asupra măsurilor concrete permise sau prohibite în cazul spălării unor astfel de mijloace auto, precum ar fi - dar nu limitat la - efectuarea exclusiv a spălatului, curăţatului exterior, nepătrunderea sub nici o formă în interiorul unor astfel de spaţii periculoase, potenţial letale sau neutilizarea în preajma acestora a surselor de foc.

Aceasta întrucât raportat la ansamblul normativ expus supra, de configurare a obligaţiilor legale ale unui angajator în direcţia securităţii şi sănătăţii în muncă, cheia de boltă din punct de vedere logico - juridic a algoritmului juridic de rezolvare a litigiului prezent era configurată de răspunsul la următoarea întrebare: victima F., în calitate de spălător auto (calitate a cărei existenţă sau inexistenţă urmează a fi decelată de instanţa de apel, în rejudecare, potrivit celor expuse în precedentul prezentei decizii), ar (mai) fi intrat în interiorul cisternei, în timpul desfăşurării activităţii sale de lucru - pentru a efectua spălarea, curăţarea mijlocului auto, fie ea şi exclusiv exterioară, sau doar pentru a salva de la moarte o altă persoană - dacă, identificat fiind în prealabil de către angajator riscul enunţat supra pentru securitate şi sănătate în muncă, (victima) ar fi fost instruită în precedent de către angajator asupra pericolului la care s-ar expune dacă ar intra în interiorul unui astfel de mijloc de transport care ar putea conţine substanţe cu potenţial periculos pentru viaţa şi sănătatea umană?

În cauză lipseşte însă, din cadrul deciziei recurate, orice cercetare inclusiv sub acest aspect, deşi acest element era unul esenţial, decisiv, astfel cum s-a expus.

Argumentele precedente sunt de natură a ilustra aşadar, concomitent, atât o deficienţă a motivării instanţei de apel în privinţa ultimului argument expus relativ neîntrunirii în cauză a elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv cel privitor la instructajul în protecţia muncii, cât şi omisiunea de cercetare integrală a fondului cauzei, din perspectiva elementelor sale esenţiale, astfel cum s-a demonstrat supra.

Omisiunea instanţei de apel de cercetare integrală a fondului cauzei, sub aspectul existenţei unui accident de muncă şi - în cazul unui răspuns afirmativ la această chestiune - a elementelor răspunderii civile delictuale prin raportare la cadrul normativ special reglementat cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, este sancţionată la rândul ei şi ea prin intermediul aceluiaşi motiv de recurs invocat de recurentele reclamante, respectiv cel reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. coroborat cu art. 497 C. proc. civ. şi art. 480 alin. (3) C. proc. civ., prin soluţia obligatorie prevăzută de aceste texte legale menţionate, de admitere a recursului, casare a deciziei pronunţate şi rejudecare a cauzei de către instanţa de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că apărarea intimatei pârâte din cuprinsul întâmpinării formulate în recurs, relativă în esenţă, faptului că o soluţie de neantrenare a răspunderii juridice penale a intimatei pârâte a fost emisă de organele de urmărire penală, nu reprezintă în prezenta procedură civilă un obstacol juridic insurmontabil faţă de cele expuse în prezenta decizie civilă de recurs.

Concluzia se impune întrucât ordonanţa penală de clasare a cauzei penale reprezintă una dintre probele administrate în litigiul prezent civil, probă a cărei analiză însă, se realizează în mod legal, în conformitate cu dispoziţiile art. 264 C. proc. civ.

Clasarea cauzei în procesul penal s-a dispus prin ordonanţă de clasare a procurorului, pentru motivul că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Mutatis mutandis, Înalta Curte enunţă de asemenea, şi statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cadrul jurisprudenţei sale în materie:

"singurul efect al principiului ne bis in idem, astfel cum este enunţat în această dispoziţie, este acela de a evita ca o persoană judecată definitiv într-un stat membru să nu facă obiectul unor noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte, în alt stat membru. Principiul respectiv nu împiedică victima sau orice altă persoană lezată de comportamentul acuzatului să iniţieze sau să continue o acţiune civilă, cu scopul de a solicita repararea prejudiciului suferit" (Hotărârea din 11 februarie 2003, în cauzele conexate C-187/01 şi C-385/01 privind pe Hüseyin Gözütok şi Klaus Brügge").

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a mai statuat cu titlu de principiu în materia de ne bis in idem, în cadrul Hotărârii din 29 iunie 2016, pronunţate în cauza C-486/14, că "o decizie a parchetului de încetare în mod definitiv a urmăririi penale, sub rezerva redeschiderii sau a anulării sale, fără să fi fost aplicate pedepse nu poate fi calificată drept decizie definitivă în sensul acestor articole dacă din motivarea acestei decizii rezultă că procedura penală respectivă a fost închisă fără ca o urmărire penală aprofundată să fi fost efectuată (...)".

Rezultă aşadar, că revine instanţei de trimitere sarcina ca, în operaţiunea dispusă de cercetare completă a fondului cauzei şi dacă va reţine în cauză caracterul fondat al apărării esenţiale invocate de recurentele reclamante, omise a fi analizată în prima judecată a apelului (indiferent că ea ar fi fost calificată ca o invocare a autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv sau ca un reflex al opozabilităţii unei hotărâri judecătoreşti, conform art. 435 alin. (2) C. proc. civ. sau ca afirmarea conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ. a obligativităţii respectivelor hotărâri judecătoreşti definitive faţă de intimata pârâtă, parte procesuală şi în litigiul nr. 1730/208/2018), atunci să reevalueze - evident, din perspectiva exclusivă a prezentei proceduri civile privind antrenarea răspunderii civile delictuale, date fiind prevederile art. 28 din C. proc. pen., dar şi art. 264 C. proc. civ. - în cadrul analizei materialului probator administrat în cauză, dacă aspecte de fapt reţinute prin ordonanţa de clasare au fost infirmate, modificate, total sau parţial, sau dimpotrivă, consolidate prin hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în litigiul nr. 1730/208/2018 soluţionat ulterior emiterii ordonanţei penale menţionate.

Conchizând, Înalta Curte constată că ansamblul elementelor expuse în prezenta decizie civilă de recurs este de natură aşadar, a configura atât omisiunea de cercetare de către instanţa de apel a unei apărări esenţiale în cauză, invocate de reclamante, caracterul important al apărării respective, înrâurirea acesteia asupra pricinii deduse judecăţii, cât şi necercetarea completă a fondului cauzei, din perspectiva elementelor sale esenţiale, astfel cum s-a demonstrat supra.

Înalta Curte se află astfel, în imposibilitatea de a exercita controlul său jurisdicţional, exclusiv de legalitate, reglementat de art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., control care trebuie să se grefeze pe situaţia de fapt stabilită complet de către instanţele devolutive ale fondului cauzei. Lipseşte totodată, inclusiv premisa controlului judiciar pe care Înalta Curte trebuie să îl desfăşoare, atât timp cât instanţa de apel nu a analizat chestiune importantă omisă, analiză pe care instanţa de recurs să o verifice din punct de vedere al legalităţii în cadrul căii de atac prezente. Raportat la limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicţional, astfel cum este el configurat prin normele procesuale expuse, dubla omisiune învederată nu poate fi aşadar, suplinită direct în faza procesuală prezentă de recurs.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 - art. 497 C. proc. civ., Curtea va respinge excepţia nulităţii recursului ca neîntemeiată, va admite recursul formulat, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, devenind inutilă în raport de soluţia dată (prin prisma argumentelor ilustrate de Înalta Curte în prezenta decizie) asupra criticilor de recurs evaluate, analiza tuturor celorlalte critici de recurs formulate (care astfel, vor fi avute în vedere de instanţa de trimitere, laolaltă cu ansamblul apărărilor contrapuse lor de către partea intimată pârâtă în cursul procesului), urmând ca în rejudecare, instanţa de apel să soluţioneze complet fondul cauzei, potrivit celor expuse supra, evaluare care evident, trebuie să aibă în vedere şi apărările susţinute de părţile procesuale din prezentul litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului ca neîntemeiată.

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., D., A., B. prin reprezentant legal A. şi C. prin reprezentant legal A., toţi cu domiciliul procesual ales la avocat L. situat în jud. Caraş-Severin, împotriva deciziei nr. 28 din 1 februarie 2023 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi E., cu domiciliul în judeţ Caraş Severin şi S.C. E. S.R.L., cu sediul procesual ales la Cabinet avocat M., cu sediul în Caransebeş, jud. Caraş-Severin.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2024.