Bear attack award against wildlife ministry upheld; ministry ordered to pay €10,000 moral damages and costs

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, la data de 25 mai 2022 reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorului B., a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor în sumă de 1000 RON daune materiale şi 50.000 euro daune morale ca urmare a suferinţelor cauzate reclamantului în urma atacului unui animal sălbatic specia urs în data de 6 iulie 2021, plata dobânzilor legale aferente calculate de la data 6.07.2021 şi până la plata efectivă, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 991 din 28 noiembrie 2022, Tribunalul Covasna a admis, în parte, cererea formulată de către reclamanta A., în calitate de reprezentant legal al minorului B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 10.000 euro, echivalentul în RON, reprezentând daune morale, la care se adaugă dobândă legală penalizatoare calculată de la data de 6 iulie 2021 şi până achitarea efectivă a debitului.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1013 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi au fost respinse celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia civilă nr. 790/Ap/2023 din 3 mai 2023, Curtea de Apel Apel Braşov, secţia civilă a respins apelul declarat de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor împotriva încheierii din 8 septembrie 2022 şi a sentinţei civile nr. 991 din 28 noiembrie 2022, ambele pronunţate de Tribunalul Covasna.

A respins apelul declarat de reclamantul B., prin reprezentant legal A. împotriva sentinţei civile nr. 991 din 28 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Covasna.

4. Calea de atac declarată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 790/Ap/2023 din 3 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, diminuarea cuantumului daunelor morale solicitate.

Preliminar, a susţinut că instanţa de apel în mod eronat a menţionat în cadrul dispozitivului deciziei recurate faptul că aceasta este definitivă, deoarece decizia pronunţată în apel, în materia răspunderii civile delictuale, face parte din categoria deciziilor care pot fi atacate cu recurs, nefiind încadrată în categoria deciziilor exceptate de la exercitarea acestei căi de atac.

În dezvoltarea criticilor formulate, din perspectiva motivului de casare invocat, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile Legii vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006, întrucât, deşi a stabilit ca fiind incidente prevederile art. 131 din lege, aceasta nu a aplicat metoda de calcul stabilită de prevederile legale mai sus-menţionate în vederea determinării cuantumului daunelor morale cuvenite reclamanţilor.

Considerând că tribunalul şi instanţa de apel au realizat o apreciere injustă a cuantumului daunelor morale ce se cuvin intimatului-reclamant, au precizat faptul că, la data producerii incidentului ce face obiectul prezentei cauze, intimatul-reclamant era minor, iar acest lucru prezintă relevanţă din perspectiva faptului că, în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 407/2006, stabilite ca fiind incidente în prezenta cauză:

"(1) În cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, care vor acoperi cheltuielile de spitalizare, cheltuielile de înmormântare, veniturile nete nerealizate în perioada în care victima a fost în incapacitate temporară de muncă, de la momentul producerii incidentului, precum şi daune morale, (2) Daunele morale prevăzute la alin. (1) vor fi proporţionale cu zilele de inactivitate raportate la salariul în plată avut. În cazul în care victima nu este salariată se va acorda o sumă proporţională cu echivalentul salariului minim pe economie obţinut de o persoană în activitate".

În opinia recurentului-pârât, se impune reevaluarea cuantumului despăgubirilor stabilite în sarcina sa cu titlu de daune morale, astfel încât despăgubirile ce urmează a fi acordate să reprezinte o compensaţie echitabilă a daunelor generate de incidentul ce face obiectul prezentei cauze, fără a constitui o îmbogăţire fără justă cauză a victimelor.

Făcând trimitere la jurisprudenţa naţională în materie şi indicând în acest sens mai multe hotărâri judecătoreşti, recurentul-pârât, prin raportare la situaţia dedusă judecăţii, a menţionat că, astfel cum rezultă din biletul de ieşire din spital/scrisoarea medicală, pentru tratarea leziunilor, pentru tratarea leziunilor de care a suferit intimatul-reclamant B., în urma incidentului ce face obiectul prezentei cauze, au fost necesare 3 zile de spitalizare, iar din raportul de expertiză rezultă că minorul a suferit excoriaţii în zona etajului abdominal anterior stâng, evaluate sub aspectul gravităţii la 3-4 zile de îngrijiri medicale, fără ca acestea să îi pună în primejdie viaţa ori să constituie infirmitate posttraumatică sau prejudiciu estetic grav.

Prin urmare, a apreciat ca fiind necesară reevaluarea cuantumului despăgubirilor acordate de către tribunal şi menţinute de către instanţa de apel, având în vedere atât prevederile legale incidente, cât şi circumstanţele în care s-a produs prejudiciul şi criteriile relevante pentru stabilirea unei sume proporţionale şi echitabile în vederea despăgubirii intimatului.

Totodată, a susţinut că instituirea exclusiv în sarcina sa a unei astfel de obligaţii de plată a fost realizată prin nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România.

A susţinut că instanţele anterioare nu au ţinut cont de faptul că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are doar calitatea de administrator al faunei cinegetice, şi nu de gestionar al acesteia, astfel încât să suporte în integralitate cuantumul daunelor morale stabilite de instanţă ca "preţ al durerii".

Astfel, a arătat că prevederile art. 1 lit. a) şi lit. p) din Legea vânătorii şi protecţiei fondului cinegetic nr. 407/2006 stabilesc faptul că administratorul este "autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi asigură administrarea faunei cinegetice", în timp ce gestionarul este "persoana juridică română care a fost licenţiată în condiţiile legii şi căreia i se atribuie în gestiune fauna de interes cinegetic din cuprinsul unui fond de vânătoare".

Totodată, a subliniat că dispoziţiile art. 1 lit. r) din acelaşi act normativ prevăd că gestionarea reprezintă "activitatea de gospodărire durabilă a faunei de interes cinegetic din fondurile de vânătoare, realizată de gestionari în baza contractelor de gestiune, pe riscul şi răspunderea lor, pentru perioada stabilită prin contractele de gestiune".

În plus, a menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006:

"Gestionarii sunt obligaţi să asigure protecţia faunei cinegetice din fondurile cinegetice contractate cu personal cu atribuţii specifice, pe fiecare fond cinegetic, care îndeplineşte condiţiile legii şi ale reglementarilor administratorului", iar dispoziţiile legii speciale se completează cu cele ale C. civ., conform cărora răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale revine întotdeauna persoanei care are paza juridică a animalului; în cazul de faţă, paza juridică fiind transferată către gestionarul C..

Ca atare, faţă de prerogativele fiecărei entităţi din care decurge responsabilitatea dezdăunării, a apreciat că nu poate fi ţinut doar Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor să suporte prejudiciul reclamat, în condiţiile în care nu deţinea pârghiile necesare preîntâmpinării unor astfel de evenimente, aceste obligaţii căzând în sarcina C., în calitate de gestionar.

În opinia recurentului-pârât, chiar dacă ministerul reprezintă autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare, prin semnarea contractului de gestiune, preluarea efectivelor de faună cinegetică, paza fondului cinegetic şi obligaţia de asigurare a hranei complementare pentru animale au fost transmise în sarcina gestionarul fondului cinegetic, acestuia revenindu-i toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la legitimarea procesuală civila a pârâtului, intimatul-reclamant a susţinut că, deşi se invocă existenţa unui contract de gestiune, în speţă, atribuţiile instituţiei pârâte, astfel cum sunt reglementate de actele normative referitoare la funcţionarea acesteia, sunt distincte şi nu exclud calitatea de paznic juridic a recurentului pârât, întrucât paza juridică este o noţiune ce excede obligaţiilor contractuale asumate de către părţi prin contractul de gestiune, contract ce produce efecte relative.

Astfel, aşa cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, adică de către recurentul parat.

Astfel, au apreciat că în mod corect au reţinut instanţele de fond, potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din Legea nr. 407/2006, că, în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu, adică de către recurentul-pârât.

Cu privire la criticile referitoare la presupusa aplicabilitate a art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006 în vederea cuantificării daunelor morale, au susţinut că aplicarea normelor legale în stabilirea daunelor morale de către prima instanţă nu a fost criticată pe calea apelului, astfel că, această statuare a tribunalului a intrat în puterea de lucru judecat şi nu mai poate face obiectul recursului, faţă de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, dacă s-ar trece peste apărarea precedentă, au arătat că atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au interpretat în mod corect prevederile legale în materie şi au dispus ca repararea prejudiciului moral să fie făcută în condiţiile dreptului comun, soluţia fiind ferită de orice critici sub acest aspect.

În plus, au susţinut că recurentul-pârât nu a observat că situaţia dedusă judecăţii nu se încadrează în ipoteza prevăzută art. 131 alin. (2) din Legea nr. 407/2006, întrucât victima este minoră, iar textul de lege vizează strict persoanele în activitate, salariate ori nesalariate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul pârâtului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Cu titlul preliminar, Înalta Curte reţine că pot forma obiect al cercetării judecătoreşti în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecăţii în recurs rezultând, pe de o parte, din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, pe de altă parte, din art. 488 alin. (1) din acelaşi Cod, potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate.

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de fond, în recurs se poate verifica doar dacă acesta a fost rezultatul aplicării criteriilor ce trebuie avute în vedere într-o atare situaţie, fără a se putea cenzura în vreun fel concluzia la care instanţa de apel a ajuns în urma acestei analize.

În plus, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. prevede că motivele de la alin. (1) al aceluiaşi articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Ca atare, această normă instituie un fine de neprimire a acelor critici care, deşi puteau fi invocate pe calea apelului, partea nu le-a pus în discuţie prin cererea de apel, ci a înţeles să le invoce direct în faţa instanţei de recurs.

Prin urmare, nu pot face obiectul verificării ce urmează a fi realizată de către prezenta instanţă de recurs criticile recurentului pârât ce vizează cuantumul despăgubirilor acordate intimatului reclamant, întrucât acestea fie se referă la temeinicia decizie instanţei de apel şi nu la legalitatea acesteia, fie au fost invocate omisso medio.

Astfel, recurentul-pârât a arătat că instanţa de apel a stabilit a fi incidente prevederile art. 131 din Legea nr. 407/2006, însă nu a aplicat metoda de calcul stabilită prin aceste dispoziţii legale în vederea determinării cuantumului daunelor morale cuvenite intimatului reclamant.

Subsumat acestei critici, printr-o primă afirmaţie, recurentul pârât a făcut referire la aspecte ce ţin de situaţia de fapt a speţei şi la probele administrate în cauză, referitoare la numărul de zile de spitalizare de care a avut nevoie intimatul reclamant B. şi la circumstanţele în care a avut loc evenimentul care a determinat producerea prejudiciului suferit de intimatul reclamant, apreciind că se impune o reevaluare a cuantumului despăgubirilor acordate.

Or, prin aceste susţineri, recurentul pârât tinde a determina o reapreciere a probelor administrate şi o reanalizare a aspectelor de fapt ale cauzei, cu consecinţa redimensionării cuantumului despăgubirilor morale acordate, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului.

În consecinţă, Înalta Curte nu poate verifica decizi recurată prin prisma criticilor referitoare la criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale acordate în cauză, având în vedere că, aşa cum s-a arătat, recurentul pârât nu susţine lipsa unei atare analize, ci contestă însăşi concluzia la care a ajuns instanţa de apel în urma propriei evaluări a acestor criterii, susţinerile astfel formulate vizând, în realitate, netemeinicia hotărârii atacate şi nu nelegalitatea ei.

Totodată, Înalta Curte constată că susţinerea potrivit căreia în stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţele au ignorat prevederile alin. (2) al art. 131 din Legea nr. 407/2006, reprezintă o critică nouă, formulată pentru prima dată în recurs, fiind invocată omisso medio, respectiv fără ca aceasta să fi fost supusă şi cenzurii instanţei de apel, prin motivele de apel formulate împotriva sentinţei tribunalului, astfel că nu poate fi primită şi analizată în prezenta cale de atac.

Prin urmare, Înalta Curte urmează a analiza doar susţinerile prin care recurentul pârât pretinde că instituirea, exclusiv în sarcina sa, a obligaţie de plată a despăgubirilor a fost dispusă cu nesocotirea cadrului legal de gestionare a faunei cinegetice din România.

În concret, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit calitatea sa de paznic juridic al animalului sălbatic vizat în speţa dedusă judecăţii, cu consecinţa antrenării nelegale a răspunderii sale civile delictuale, rezultată din încălcarea şi aplicarea greşită a normelor din C. civ. care reglementează răspunderea pentru prejudicii cauzate de animale, precum şi a celor ale art. 1 lit. a), p) şi r) şi ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 407/2006.

Înalta Curte notează că, aşa cum rezultă din elementele cererii introductive şi cum s-a examinat de către instanţele de fond, pe calea prezentei acţiuni, întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, intimatul reclamant urmăreşte obligarea recurentului pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata daunelor materiale şi morale pentru repararea prejudiciului cauzat în urma atacului unui animal sălbatic, din specia urs.

Cauza juridică din litigiul pendinte, înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat de animalul sălbatic, în condiţiile dispoziţiilor de drept comun ale art. 1375 şi art. 1377 C. civ.

Art. 1375 C. civ. prevede că "Proprietarul unui animal sau cel care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa ", iar art. 1377 C. civ. statuează că "În înţelesul dispoziţiilor art. 1375 şi 1376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu ".

Prin urmare, instanţele de fond şi apel au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie a aşa-zisului "comportament" al animalului din specia urs, specie ce se încadrează în Anexa 2 a Legii nr. 407/2006, astfel că antrenarea răspunderii necesită doar dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" animalului şi prejudiciu, precum şi a celei speciale referitoare la calitatea de păzitor juridic al animalului.

Referitor la această din urmă noţiune, se reţine că, potrivit art. 131 din Legea nr. 407/2006, "în cazul atacurilor exemplarelor din speciile prevăzute în anexele nr. 1 şi 2 ale legii, soldate cu rănirea/decesul unei persoane fizice, se vor acorda victimei despăgubiri de către autoritatea publică centrală care răspunde de vânătoare şi/sau de către autoritatea publică centrală care răspunde de mediu".

Contrar susţinerilor recurentului pârât, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 1.375 şi art. 1.377 din C. civ., precum şi pe cele speciale ale art. 131 din Legea nr. 407/2006, atunci când a reţinut că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor are atribuţii de control şi supraveghere asupra animalelor sălbatice, având calitatea de paznic juridic al animalului sălbatic din specia urs, în înţelesul prevederilor art. 1.377 din C. civ., ceea ce-i justifică, în mod direct, calitatea de subiect pasiv în raportul juridic obligaţional litigios, precum şi calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză.

Întrucât legea specială stabileşte în mod expres titularul obligaţiei de despăgubire, instanţa de apel a obligat în mod just Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor la plata despăgubirilor materiale şi morale către intimatul reclamant, neprezentând relevanţă existenţa contractului de gestionare a faunei cinegetice, încheiat cu Ocolul Silvic Privat Târgu Secuiesc.

Ocolul Silvic Privat Târgu Secuiesc, cu privire la care recurentul pârât a arătat că este gestionar al fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, nu este proprietar al urşilor sălbatici şi nici nu exercită, în mod independent, controlul şi supravegherea acestora, ci are calitatea de gestionar al fondului cinegetic, în sensul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 407/2006, neavând stabilită vreo răspundere în cazul atacului de urs.

În condiţiile în care Ocolul Silvic Privat Târgu Secuiesc este doar gestionarul fondului cinegetic pe teritoriul căruia a fost produs atacul, neavând calitatea de paznic juridic, aceasta nu poate fi ţinut să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate intimatului reclamant, împreună cu Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, doar această din urmă autoritate având putere de direcţie, supraveghere şi control asupra animalelor sălbatice, adică paza juridică, aceasta fiind şi raţiunea edictării art. 131 din Legea nr. 407/2006.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de recurentul pârât, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul pârât să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, suma de 7.140 RON către intimatul reclamant B., prin reprezentant legal A., cheltuieli dovedite a fi efectuate în recurs prin documentele justificative depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor împotriva deciziei civile nr. 790/Ap/2023 din 3 mai 2023 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 7.140 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant B., prin reprezentant legal A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 februarie 2024.