Press liability for disclosing victim identity in satirical articles: conflict between Article 8 private life and Article 10 freedom of expression

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 19 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecat pe pârâţii B., în calitate de jurnalist al societăţii C. S.R.L. - D. şi C. S.R.L., în calitate de societate titulară a publicaţiei "D.", solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate că susţinerile pârâtului persoană fizică din cadrul articolelor de presă "Securitatea calcă pe cadavre în drumul ei spre viitor", apărut la data de 14 august 2018, ora 09:24, în publicaţie (primul articol), respectiv "E.." apărut la data de 21 august 2018, ora 09:45, în publicaţie (al doilea articol), reprezintă fapte ilicite prin care a fost afectată viaţa privată, imaginea, onoarea, reputaţia şi prestigiul reclamantului, de natură a angaja răspunderea civilă delictuală a pârâţilor;

- să oblige pârâţii, în solidar, la plata sumei de 500.000 RON, pentru prejudiciile aduse vieţii private, imaginii, onoarei, reputaţiei şi prestigiului reclamantului (sumă pe care urmează să o doneze unei fundaţii pentru sprijinirea copiilor în nevoie);

- obligarea publicării hotărârii integrale, zilnic, timp de o lună, calculată de la rămânerea definitivă a acesteia, fără niciun comentariu din partea pârâţilor sau a oricărei alte persoane fizice şi/sau juridice, după cum urmează: C., în varianta tipărită, dar şi în varianta online (pe pagina de internet a publicaţiei www.x.ro), pârâtul pe pagina de facebook, iar ambii pârâţi în trei cotidiene naţionale, de mare tiraj, cu suportarea costurilor;

- obligarea societăţii C. să retragă cele două articole publicate pe pagina de internet www.x.ro, administrată de pârâtă;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, a invocat art. 71, art. 72, art. 73, art. 253, art. 1349, art. 1357 şi urm., art. 1373, art. 1381, art. 1382, art. 1385, art. 1386 C. civ., art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 30 alin. (6), art. 31 alin. (4), art. 57, art. 80 din Constituţia României.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1250 din 26 august 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea civila formulată de reclamant şi a obligat pârâţii să achite, în solidar, reclamantului suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale, a obligat pârâta S.C. C. S.R.L. să publice hotărârea integrală, după rămânerea definitivă a prezentei, în varianta tipărită şi online, pe pagina de internet a publicaţiei D., a obligat pârâtul să publice hotărârea integrală, după rămânerea definitivă a prezentei, pe pagina sa de facebook, şi a obligat pârâţii să publice, pe cheltuiala lor, hotărârea integrală, după rămânerea definitivă a prezentei, în trei cotidiene naţionale de mare tiraj, zilnic, timp de o lună de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, fară să insereze vreun comentariu din partea pârâţilor sau a oricărei alte persoane fizice şi/sau juridice. Totodată, a respins, în rest, pretenţiile formulate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii C. S.R.L. şi B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1899A din 9 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâţii C. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1250 din 26 august 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1899A din 9 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs pârâţii C. S.R.L. şi B..

Prin memoriul de recurs, recurenţii au invocat incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material incidente în speţă.

Dezvoltând acest motiv de recurs, pârâţii au imputat instanţei de apel neanalizarea, în mod corect şi obiectiv, a îndeplinirii cumulative a existenţei faptei ilicite, vinovăţiei, prejudiciului şi legăturii de cauzalitate.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei faptei ilicite, pârâţii au învederat că aceasta trebuie analizată şi evaluată din perspectiva criteriilor enunţate în jurisprudenţă ca fiind necesare pentru aplicarea art. 10 CEDO, în conformitate cu care nu există fapta ilicită, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: se discută chestiuni de interes public cu privire la personalităţi publice; există o minimă bază factuală; există buna-credinţă a jurnalistului, care, potrivit legii, se prezumă; ingerinţa statului nu este una "necesară într-o societate democratică"; prezentarea informaţiilor dintr-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esenţial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informaţiilor conţinute în articolele de presă.

Referitor la existenţa unui interes public în speţă, recurenţii au precizat că însuşi reclamantul, prin cererea de chemare în judecată, îşi recunoaşte şi îşi asumă statutul de persoană publică, fiind, astfel, evident că acesta este conştient că orice informaţie/ştire despre persoana sa este una de interes public. Pentru a ocupa o funcţie publică şi a avea statutul de "ales al poporului" este imperios necesar ca, pe lângă pregătire profesională, să ai şi calităţi/valori morale cu/prin care electoratul să se regăsească.

Cu privire la existenţa unei minime baze factuale, au menţionat faptul că aceasta condiţie este îndeplinită, având în vedere că pârâtul persoană fizică, anterior publicării articolului din săptămânalul "D.", a preluat o serie de informaţii apărute anterior în presa franceză: www.x.com/faits-divers/une-fillette-de-3-ans-tombe-dans-une-piscine-son-pronostic-vital-est-engage.

Au subliniat pârâţii că fapta ilicită nu există, întrucât, potrivit principiului "pe nimeni nu vatămă cel care se foloseşte de dreptul său", consacrat de prevederile art. 1353 din C. civ., dreptul la liberă exprimare a fost exercitat în limitele fireşti prevăzute de jurisprudenţă şi practica CEDO.

În acest sens, au învederat că, în cadrul articolului, jurnalistul emite propriile sale judecăţi de valoare bazate pe propriile principii morale constituind, în esenţă, o idee/un comentariu/o teorie/o opinie care reflectă atitudinea sa personală faţă de un fapt real. Împrejurarea că afirmaţiile/articolul a apărut în Revista "D." - săptămânal de satiră - nu diminuează caracterul de interes public al acestora şi nici nu se poate considera că depăşesc limitele libertăţii de exprimare, întrucât acestea prezintă un fapt/situaţie real/ă.

Pârâţii au menţionat că, anterior publicării articolului, atât în presa scrisă, cât şi în cea on-line, au apărut nenumărate articole referitoare la faptul că reclamantul a fost "şcolit" în afara ţării, pe banii tatălui său, precum şi despre legăturile/conexiunile politice pe care pârâtul le are doar datorită funcţiilor deţinute de tatăl său, fiind, adesea, supranumit de presa "beizadea".

În ceea ce priveşte buna-credinţă a jurnalistului, pârâţii au arătat că această condiţie este, pe deplin, îndeplinită, având în vedere faptul că pârâtul B. nu a avut intenţia de a îl denigra pe reclamant, nerelatând despre moartea fiicei acestuia decât în momentul în care a constatat că, deşi în viaţa acestuia avusese loc o tragedie, reclamantul acorda o atenţie sporită evenimentelor politice, deşi, în mod normal şi firesc, trauma familiei sale ar fi trebuit să primeze în faţa oricărui alt eveniment.

Au menţionat pârâţii că anumite expresii utilizate în articol nu trebuie analizate ad litteram, satira fiind recunoscută ca o modalitate de exprimare în care cuvintele capătă o notă ironică/satirică/umoristică, iar tonalitatea scriiturii, metaforele, întrebările retorice dubitative ale discursului jurnalistic incriminat nu pot fi considerate, prin ele însele, defăimătoare, întrucât, atât în doctrina, cât şi în practica CEDO, s-a decis constant că acestea sunt admisibile câtă vreme ele prezintă fapte/date reale raportate la judecăţi de valoare, făcute cu bună-credinţă, existând, în mod cert, o bază factuală reală, cu referire la personalităţile publice.

Cu referire la cerinţa ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică, recurenţii au susţinut că practica şi doctrina în materia libertăţii de exprimare au considerat că, chiar în ipoteza în care ar putea exista un prejudiciu, dar jurnalistul a acţionat cu bună-credinţă şi a abordat un subiect de interes real şi major pentru opinia publica, şi care vizează conduita publică a unei persoane publice în raport cu publicul cititor, sancţiunea nu se impune dacă ea ar conduce la apariţia unui efect inhibatoriu cu privire la discuţia - prezentă şi/sau viitoare - în public, a acelei probleme;

Pârâţii au subliniat că, în măsura în care nu există faptă ilicită, rezultă că nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerinţele pentru atragerea răspunderii civile delictuale, neexistând nici prejudiciu şi nici legătură de cauzalitate.

Sub aspectul vinovăţiei, au învederat că este evident faptul că pârâtul B. nu a avut intenţia de a-l prejudicia pe reclamant şi nici de a-i "deteriora imaginea publică" ca urmare a articolului publicat, având intenţia doar să aducă, în atenţia opiniei publice, faptul că, deşi avusese loc un eveniment tragic în viaţa sa, acesta continua să îşi facă o campanie electorală în mediul on-line, fiind mai preocupat de viaţa publică decât de cea de familie, autorul articolului exprimându-şi, în mod liber şi firesc, dezacordul faţă de atitudinea reclamantului.

Concluzionând, au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată.

5. Procedura derulată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 9 noiembrie 2023, completul de filtru a admis, în principiu, recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la 29 februarie 2024.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, intimatul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului-dreptul recurentului-reclamant la viaţă privată (art. 8 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului) şi, respectiv, dreptul părţii adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenţie), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.

Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale, împrejurare faţă de care este necesară verificarea întrunirii, în cauză, a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Fapta ilicită imputată pârâţilor, pentru care se solicită angajarea răspunderii, este reprezentată de atingerea vieţii private, a onoarei, a demnităţii şi reputaţiei reclamantului prin publicarea a două articole în publicaţia D., în cadrul cărora a fost relatat un eveniment tragic din viaţa familiei reclamantului, cu prezentarea nepermisă de detalii, inclusiv dezvăluirea identităţii victimei accidentului, fără a exista acordul familiei sau un interes public major.

Considerând că pârâţii şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă (art. 75 alin. (2) din C. civ.), prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâţilor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâţii, instanţele de fond au procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate, dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona că, în cauză, sunt întrunite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Prin sentinţa civilă nr. 1250 din 26 august 2020, prima instanţă, punând în balanţă cele două drepturi aflate în conflict, a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamant şi a obligat pârâţii să achite, în solidar, reclamantului suma de 25.000 RON cu titlu daune morale, reţinând că, prin cele relatate de jurnalist în cuprinsul articolelor publicate, ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, s-a adus atingere drepturilor reclamantului garantate de art. 8 din Convenţie, limitele dreptului pârâţilor la liberă exprimare fiind depăşite, întrucât articolele publicate nu au urmărit simpla informare a cititorilor cu privire la un eveniment tragic şi la preocupările politice ale reclamantului, nu au privit un interes public şi nu au avut o bază factuală.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a respins apelul declarat de reclamanţi, ca nefondat, confirmând soluţia primei instanţe.

Astfel cum au reţinut instanţele de fond, în conţinutul celor două articole, pârâtul B. a relatat un eveniment tragic din familia reclamantului, pe care l-a asociat, apoi, cu activitatea politică a acestuia din urmă, încercând să creioneze un profil moral negativ, la care a adăugat şi informaţii cu privire la o presupusă colaborare cu serviciile de informare externă.

În esenţă, recurenţii-pârâţi au criticat decizia atacată, susţinând, raportat la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau ignorarea de către instanţa de apel a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, a dispoziţiilor care guvernează limitele libertăţii de exprimare, dreptul la viaţă privată şi răspunderea civilă delictuală.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-pârâţi au susţinut că nu există faptă ilicită în speţă, având în vedere că, în conţinutul articolelor incriminate, exista interes public, exista o minimă bază factuală, s-a făcut dovada bunei credinţe a jurnalistului, astfel că nu există nici prejudiciu şi nici legătură de cauzalitate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta, pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când, prin hotărârea recurată, s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost, pe deplin, stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de evaluare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reţinut instanţa de apel întrunirea cumulativă a condiţiilor reglementate de art. 1357 C. civ., având în vedere considerentele ce urmează:

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând, astfel, principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Art. 8 din Convenţia Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 10 din Convenţie, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existenţa dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menţionat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei însăşi. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

Tot astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informaţiile şi ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care deranjează, neliniştesc sau îngrijorează un anumit segment al populaţiei - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranţei şi mentalităţii deschise, fără de care nu există societate democratică.

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod:

"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar "comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare" (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111).

În aprecierea existenţei faptei ilicite, respectiv a depăşirii limitelor libertăţii de exprimare, şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

Reţinând că, din interpretarea dispoziţiilor normei convenţionale a art. 10, rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite "ingerinţe" în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanţele învestite să le judece cele trei condiţii impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerinţe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale.

Acestor condiţii legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, şi cerinţa proporţionalităţii, respectiv ca ingerinţa dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă şi Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou şi Pîrcălab împotriva României).

În acest context, trebuie subliniat că aceste cerinţe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că, dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor.

În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei şi au fost analizate de instanţa de apel, reprezentând fundamentul silogismului ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

În stabilirea existenţei faptei ilicite, un criteriu esenţial, în viziunea Curţii Europene, îl reprezintă contribuţia pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnalişti sau, în general, publicarea unor informaţii de asemenea natură.

Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare şi, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viaţă privată, precum şi de notorietatea persoanei vizate şi obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincţiei între persoanele care acţionează în context privat şi cele care acţionează în context public, în calitate de personalităţi politice, care deţin funcţii publice sau sunt persoane publice. În funcţie de această distincţie, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecţie deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecţia pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viaţă privată.

În analiza criteriilor enunţate anterior, instanţa de apel a reţinut că articolele publicate, atât prin conţinutul lor, cât şi prin natura evenimentului relatat, nu au o legătură cu activitatea profesională a reclamantului. Deşi reclamantul are statut de persoană publică, această împrejurare nu justifică expunerea sa în situaţii de viaţă personală sau în contexte tragice care nu au legătură cu funcţia sau rolul său public. Astfel, s-a considerat că relatarea unor asemenea evenimente depăşeşte limita informaţiilor de interes general şi, în consecinţă, nu serveşte unei nevoi publice de informare.

Contrar susţinerilor recurenţilor pârâţi, care afirmă că orice informaţie sau ştire despre o persoană publică, indiferent dacă aceasta vizează aspecte personale sau profesionale, este de interes public, Înalta Curte reţine, în acord cu concluziile instanţei de apel, că statutul de persoană publică al reclamantului nu justifică încălcarea dreptului său la viaţă privată, la imagine, onoare şi reputaţie. Articolele în litigiu au lezat aceste drepturi prin expunerea unor detalii din viaţa sa privată care, mai ales în contextul unui eveniment tragic, nu pot constitui un subiect legitim de dezbatere de interes general.

Deşi limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privinţa unei persoane de notorietate decât în privinţa unui simplu particular, calitatea de persoană care se bucură de notorietate pe plan local sau naţional a reclamantului nu conferă terţilor un drept nelimitat de a-l transforma în obiectul oricăror reportaje sau dezvăluiri, ci, după cum a reţinut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, viaţa privată, fără relevanţă publicului, este la adăpost de orice intruziune nepermisă.

De asemenea, este important de subliniat că notorietatea unei persoane şi asumarea unei prezenţe publice sporite nu echivalează cu renunţarea la dreptul acesteia la protecţia vieţii private. Statutul public al unei persoane poate justifica un interes crescut din partea opiniei publice, dar acest interes nu conferă dreptul nelimitat al presei sau al altor persoane de a dezvălui aspecte intime sau de a invada sfera vieţii private.

Chiar şi atunci când o persoană se bucură de o vizibilitate semnificativă, viaţa sa privată rămâne protejată de dispoziţiile legale, precum cele care reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, consacrat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar alegaţiilor recurenţilor, caracterul public al unei persoane nu oferă un "cec în alb" pentru expunerea nejustificată sau denaturată a detaliilor personale. Chiar şi în cazul unor persoane publice, trebuie să existe un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată. Acest echilibru este crucial pentru prevenirea abuzurilor, precum publicarea de informaţii false, tendenţioase sau irelevante, care pot aduce prejudicii semnificative persoanei vizate.

Drept urmare, se constată că instanţa de apel a făcut o distincţie corectă între interesul public şi cel privat, concluzionând că articolele publicate nu servesc unui interes public real, deoarece nu au legătură cu activităţile profesionale ale reclamantului.

Un alt criteriu menţionat în jurisprudenţa Curţii este cel privind existenţa unei minime baze factuale. Sub acest aspect, recurenţii au argumentat că, înainte de publicarea articolului în săptămânalul "D.", jurnalistul a preluat informaţii care fuseseră publicate anterior în presa franceză. Totodată, au susţinut că articolele incriminate conţin informaţii reale, dar şi judecăţi de valoare, opinii circumscrise unei minime baze factuale, iar fapta ilicită nu există, întrucât textele articolelor se circumscriu limitelor libertăţii de exprimare.

Pentru a analiza această critică trebuie făcută, din perspectivă convenţională, o distincţie între imputarea unor fapte determinate, ce implică obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă, şi emiterea unor judecăţi de valoare care, deşi nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credinţe.

Instanţa de recurs menţionează că, pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeaşi valoare sau semnificaţie probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoştinţa publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, şi a dreptului membrilor societăţii de a primi informaţii reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Însă, astfel cum în mod corect au reţinut instanţele de fond, în ceea ce priveşte informaţiile expuse în articolele incriminate, disputa din prezenta cauză nu priveşte evenimentul tragic în sine, care nu este contestat, ci se concentrează asupra menţionării numelui fiicei reclamantului şi asupra aspectelor prezentate în articol care nu erau bazate pe informaţii deja circulate în presă, în articolul indicat drept sursă nefiind indicate numele victimei şi nici măcar decesul vreunei persoane.

Totodată, instanţa de apel, procedând la o analiză detaliată a cauzei prin raportare la probele administrate, precum şi la sursele de informare utilizate de jurnalist, a reţinut că martorul audiat în cauză a comentat cu jurnalistul subiectul adus la cunoştinţa publicului prin articolele incriminate, doar la nivel de discuţie, oferindu-i acestuia detalii neverificate.

Mai mult, lipsa bazei factuale, precum şi încălcarea art. 2.1.4 din Codul deontologic al jurnalistului au fost reţinute de instanţa de apel, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor legale menţionate, identitatea victimelor nu trebuie să fie dezvăluită, cu excepţia situaţiei în care există acordul familiei sau când un interes public major prevalează.

Or, astfel cum a reţinut instanţa de prim control judiciar, jurnalistul nu a avut acordul familiei pentru dezvăluirea identităţii victimei şi nici nu exista un interes public major care să prevaleze.

Totodată, recurenţii au susţinut că instanţa de apel ar fi analizat, în mod eronat, textele publicate, menţionând că anumite expresii utilizate în articol nu trebuie analizate ad litteram, satira fiind recunoscută ca o modalitate de exprimare în care cuvintele capătă o notă ironică/satirică/umoristică.

În acest sens, au subliniat că tonalitatea scriiturii, metaforele, întrebările retorice dubitative ale discursului jurnalistic incriminat nu pot fi considerate, prin ele însele, defăimătoare, întrucât, atât în doctrină, cât şi în practica CEDO s-a decis constant ca acestea sunt admisibile câtă vreme ele prezintă fapte reale, raportate la judecăţi de valoare, făcute cu bună-credinţă.

Analizând această critică, instanţa de recurs apreciază că este eronată distincţia pe care recurenţii o sugerează, între limitele libertăţii de exprimare în cadrul unei satire, în comparaţie cu cele ale unui articol de presă obişnuit, în condiţiile în care asocierea unui text de presă cu o astfel de creaţie literară, nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere pentru conţinutul articolului.

Indiferent de forma de exprimare, chiar şi una artistică - care foloseşte umorul, ironia, sarcasmul şi exagerarea pentru a critica şi evidenţia viciile sau absurdităţile indivizilor, ale societăţii, ale instituţiilor sau chiar ale normelor morale şi politice şi problemelor sociale - conţinutul trebuie să respecte dreptul la viaţa privată a persoanei, cu toată doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenenţă la acest gen literar.

Critica satirică ar trebui să aibă o bază factuală şi un scop de interes public clar, fără să vizeze aspecte profund intime ale persoanelor.

Pe de altă parte, transpunerea ideii de satiră, ironie, sarcasm în prezentarea relatărilor din presă, în contextul unui eveniment absolut tragic din viaţa privată a reclamatului este incompatibilă cu acest din urmă episod dramatic, cum trebuie considerată pierderea unicului copil, la o vârstă fragedă şi în urma unui incident nefericit.

În ceea ce priveşte această baza factuală, pe care recurenţii o susţin în cererea de recurs, Înalta Curte reţine că aceasta este o chestiune care ţine de probatorii, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei

Or, astfel cum au reţinut instanţele de fond, în urma analizei şi sintezei probelor administrate în cauză, nu se poate reţine existenţa unei minime baze factuale în ceea ce priveşte cele două articolele publicate.

Cu referire la buna-credinţă a jurnalistului, a cărei absenţă a fost constatată de instanţele de fond, Înalta Curte observă, în principal, contradicţiile existente în susţinerile recurenţilor-pârâţi. Aceştia, pe de o parte, au susţinut, pe parcursul întregului litigiu, că intenţia jurnalistului a fost exclusiv aceea de a informa publicul, nu de a-l denigra pe reclamant, iar comportamentul său s-ar fi desfăşurat în cadrul unui act de bună-credinţă. Conform acestei aprecieri, jurnalistul ar fi acţionat cu obiectivitate, având în vedere doar interesul public şi scopul de a adresa informaţii de interes.

Pe de altă parte, în memoriul de recurs, chiar recurenţii-pârâţi au subliniat că jurnalistul "NU a avut intenţia de a-l denigra pe reclamant, nerelatând de moartea fiicei acestuia decât în momentul în care a constatat faptul că, deşi în viaţa acestuia avusese loc o tragedie, acorda o atenţie sporită evenimentelor politice, deşi, în mod normal şi firesc, trauma familiei sale ar fi trebuit să primeze în faţa oricărei alte chestiuni/eveniment".

Aceste contradicţii evidenţiază o lipsă de coerenţă în susţinerile recurenţilor, iar Înalta Curte nu poate să nu observe şi să menţioneze că susţinerile de genul celei menţionate anterior, alături de formularea predominant subiectivă a unei părţi din argumentele prezentate în memoriul de recurs, indică, contrar celor susţinute de recurenţi, o lipsă de bună-credinţă din partea pârâţilor.

Totodată, trebuie menţionat că încercarea de exonerare de la răspundere, prin justificarea manierei de redactare a articolelor incriminate prin trimiterea la caracteristicile satirei, ca gen de operă literară, jurnalistul folosind moartea fiicei reclamantului (ceea ce este subiect extrem de sensibil şi personal), pentru a evidenţia ceea ce consideră a fi trăsături negative sau comportamente ipocrite ale reclamantului, reprezintă depăşirea limitelor dreptului libertăţii de exprimare.

Concluzionând, în acord cu instanţa de apel, Înalta Curte subliniază că rolul presei este, prin definiţie, de a informa publicul şi de a contribui la o societate transparentă şi informată. În mod obiectiv, presa trebuie să prezinte faptele şi să expună informaţiile de interes public, într-un mod imparţial şi factual, astfel încât publicul să îşi poată forma propriile opinii, în mod liber şi echilibrat.

Atunci când presa se aventurează dincolo de simpla relatare obiectivă şi emite judecăţi subiective sau evaluări personale asupra modului în care o persoană alege să gestioneze durerea unei pierderi, cum ar fi decesul unui copil, aceasta depăşeşte limitele rolului său tradiţional şi pătrunde într-un teritoriu sensibil, care aparţine exclusiv sferei private a individului. Aşteptările şi normele sociale privind modul în care o persoană ar trebui să-şi exprime suferinţa sau să-şi gestioneze durerea sunt profund subiective şi variază în funcţie de personalitatea şi valorile fiecăruia. Astfel, exprimarea unor judecăţi de valoare asupra acestor reacţii nu poate fi justificată ca fiind de interes public şi nici de bună credinţă.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar afecta drepturile altui individ trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) este foarte clară în privinţa protecţiei vieţii private şi a demnităţii. Potrivit art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale". CEDO a arătat, în numeroase cazuri, că acest drept include şi protecţia împotriva ingerinţelor în viaţa personală, mai ales atunci când este vorba despre aspecte legate de echilibrul emoţional al individului, aspecte profund vulnerabile în situaţiile de doliu.

De asemenea, atunci când presa intră într-o sferă atât de personală, cum este reacţia unei persoane la moartea unui membru al familiei, încalcă limitele libertăţii de exprimare. CEDO a afirmat, în mai multe hotărâri, că libertatea presei nu trebuie folosită ca un pretext pentru a pune presiune emoţională pe persoanele vulnerabile, cum ar fi cei care suferă o pierdere.

Nu în ultimul rând, în plan afectiv, pârâţii, în încercarea lor de a atrage atenţia asupra unui presupus comportament nepăsător al reclamantului faţă de decesul fiicei, legat de preocuparea acestuia de activităţi în plan politic, omit că o astfel de abordare din partea reclamantului poate ascunde un debuşeu sau o formă de apărare emoţională în faţa unui eveniment profund trist.

În consecinţă, în contextul în care pârâţii nu au acţionat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme afirmaţiile incriminate reprezintă o exagerare nepermisă, nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că buna-credinţă a jurnalistului este una dovedită în speţă.

În realitate, reaua-credinţă a pârâţilor a fost demonstrată de chiar afirmaţiile acestora la adresa reclamantului, fără o bază factuală (aspect stabilit de instanţele de fond) şi care depăşesc limitele unor opinii sau aprecieri relevante în contextul subiectului abordat, care să se circumscrie noţiunii de libertate de exprimare, ce ar presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare, acestea nefiind judecăţi de valoare, care să aducă societăţii un plus de valoare şi care să aducă argumente în cadrul unui subiect de interes general, neputând fi considerate contribuţie la o dezbatere publică.

Drept urmare, se constată că, în urma întregii analize efectuate, Curtea de Apel, în mod legal, făcând o aplicare corectă a criteriilor relevate de instanţa europeană, a reţinut că afirmaţiile pârâţilor reprezintă o exagerare nepermisă, care nu intră în sfera de protecţie a art. 10 din CEDO, reţinând fapta ilicită a acestora.

Motivul de recurs prin care se susţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cu referire la condiţiile vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu va fi, de asemenea, respins.

Potrivit prevederilor art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă", iar, potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Cum s-a menţionat şi anterior, din cuprinsul art. 1357 din C. civ. rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) săvârşirea unei fapte ilicite, b) existenţa unui prejudiciu, c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiţii care sunt întrunite şi în prezenta speţă.

În acest sens, se reţine că, în cazul prejudiciului moral, de natura celui reclamat în speţă, în jurisprudenţa naţională şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dovada faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate prin raportare la circumstanţele specifice cauzei, prezumţia simplă fiind, la rândul său, un mijloc de probă, soluţia adoptată, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii, fiind justificată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, care nu poate fi probat în mod direct.

Rezultă că, de principiu, instanţa poate deduce producerea prejudiciului moral din existenţa faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită.

Or, aşa cum au constatat instanţele de fond, prin articolele de presă incriminate, pârâţii au depăşit limitele libertăţii de exprimare, încălcând drepturile nepatrimoniale ale reclamantului. Această faptă ilicită a provocat reclamantului un prejudiciu moral, legătura de cauzalitate fiind evidentă. În ceea ce priveşte vinovăţia, instanţele de fond au reţinut lipsa bunei-credinţe a jurnalistului.

Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa pârâţilor, în mod legal, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 1357 din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1899A/2022 din 9 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 februarie 2024.