Simulation of assignment contract: Inadmissibility without a secret act in cases of absolute (fictitious) simulation

Şedinţa publică din data de 29 februarie 2024

asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani, la data de 30 august 2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat să se constate caracterul simulat al contractului autentificat sub nr. x din 04.11.2019 la Societatea Profesională Notarială "C.", în sensul că acesta este inexistent, fictiv, mincinos şi nu-i este opozabil, actul fiind încheiat ca o garanţie pentru creditorul D. că în viitor îşi va recupera creanţa pe care o avea faţă de pârâtă, în temeiul art. 1289 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa nr. 662 din 8 iulie 2022, Tribunalul Botoşani a respins excepţia lipsei de interes, invocată de pârâta B.. A admis excepţia inadmisibilităţii cererii şi, prin urmare, a respins, ca inadmisibilă, cererea de constatare a caracterului simulat al contractului autentificat sub numărul x din 4 noiembrie 2019 la SPN C.. A obligat reclamanta să achite pârâtei suma de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 543 din 17 mai 2023, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 662 din 8 iulie 2022 pronunţată de Tribunalul Botoşani. A anulat sentinţa şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 543 din 17 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a declarat recurs pârâta B..

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel este nemotivată, în sensul că niciuna dintre apărările invocate de către recurentă nu a făcut obiectul analizei instanţei de apel, deşi acestea făceau trimitere la conţinutul complex al actului pretins aparent.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel s-a rezumat la a reda parţial conţinutul unei decizii de speţă, din care a extras un paragraf, susţinând aplicabilitatea ei în cauză. Întreaga argumentaţie a instanţei de apel s-a limitat la susţinerea că există o formă a simulaţiei, cea a actului fictiv, care nu necesită existenţa unui act secret, fără a analiza sau motiva înlăturarea apărărilor recurentei formulate prin întâmpinarea la apel.

Astfel, în opinia recurentei, lipsa unei analize concrete a naturii juridice a actului încheiat în cauză, a dispoziţiilor legale actuale aplicabile (inclusiv cerinţa din dispoziţiile art. 1289 alin. (2) C. civ.) relevă nelegalitatea deciziei atacate. O atare manieră de redare a unor considerente de ordin general, fără particularizare la speţă, fundamentează, în realitate, o decizie nemotivată a instanţei de apel, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar, situaţie de natură să atragă casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a imputat instanţei de apel interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, prevăzute de art. 1289 şi art. 1292-1293 C. civ.

Cu titlu prealabil, recurenta a învederat că, prin cererea introductivă, reclamanta a menţionat că, între părţi, nu s-a încheiat un act secret, ocult sau contraînscris, astfel că nu s-a invocat întocmirea a două înscrisuri, unul public şi unul secret, iar, în lipsa acordului de voinţă al părţilor, acţiunea în simulaţie fundamentată doar pe existenţa actului public este inadmisibilă.

Susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia, în cazul simulaţiei prin deghizare totală, condiţia existenţei unui act secret nu ar mai fi necesară rezultă din interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1289 C. civ., care nu prevăd existenţa unei excepţii de la lege.

A menţionat recurenta că ceea ce este caracteristic pentru simulaţie este tocmai faptul că aceleaşi părţi încheie, concomitent, două contracte: unul public (aparent), care constituie contractul simulat prin care este creată o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, şi un altul secret (contraînscris), care reprezintă voinţa reală a părţilor, prin care este anihilată, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată prin actul public, fiind necesar ca actul secret să se fi încheiat concomitent sau înainte de încheierea actului aparent.

Totodată, a subliniat că, în oricare dintre modalităţile sale, simulaţia are în structura ei trei acte juridice (negotium iuris), respectiv: actul public, prin care se creează situaţia juridică aparentă, total sau parţial mincinoasă; actul juridic secret, ce reprezintă adevărata manifestare de voinţă a părţilor, şi acordul simulatoriu, care reprezintă o convenţie secretă, care exprimă voinţa de a simula, respectiv de a crea aparenţa unor raporturi juridice ce sunt inexistente în fapt sau, în orice caz, sunt, total sau parţial, diferite de cele reale, pe care le disimulează.

Însă, în dispoziţiile legale citate nu se conferă simulaţiei prin fictivitate un regim juridic derogatoriu, astfel cum, greşit, a reţinut instanţa de apel, în toate cazurile simulaţia presupunând existenţa unui act secret, contrar celui public.

Recurenta a susţinut că, în speţă, actul juridic dedus judecăţii conţine, în interiorul său, două acte juridice, cu naturi juridice distincte, respectiv, un contract de cesiune de creanţă viitoare şi act juridic unilateral de recunoaştere din partea reclamantei.

Chiar dacă dispoziţiile art. 1292-1293 C. civ. prevăd posibilitatea simulaţiei şi în cazul actelor unilaterale, în cazul concret dedus judecăţii, acţiunea în simulaţie nu poate avea ca obiect un act juridic unilateral, reprezentat de o declaraţie proprie de recunoaştere, făcută sub incidenţa dispoziţiilor art. 326 C. pen., care să poată fi promovată de titularul actului unilateral.

Raportat la acest aspect al admisibilităţii unei acţiuni în simulaţie declarate de cedent împotriva cesionarului, în condiţiile recunoaşterii unilaterale a unei datorii anterioare cesiunii, prima instanţă a reţinut, legal, excepţia invocată. Împrejurarea că, ipotetic, acţiunea în simulaţie poate viza acte unilaterale nu echivalează cu nelegalitatea sentinţei apelate, care a reţinut lipsa unui act secret anterior celui public, după cele detaliate chiar de către reclamantă, faţă de conţinutul juridic complex al actului pretins public.

Or, s-a reţinut de către instanţa de apel că lipsa actului secret nu determină inadmisibilitatea acţiunii, fără a se observa că este de esenţa acţiunii în simulaţie existenţa unui act secret; or, din chiar parcurgerea acţiunii introductive, nefiind identificate elemente de admisibilitate a acţiunii, în raport cu conţinutul normelor prevăzute de art. 1289 şi urm. C. civ., cu forma actului juridic şi conţinutul său, precum şi cu motivele invocate în acţiunea introductivă de către reclamantă rezultă că, în lipsa unui act secret, acţiunea în simulaţie nu este admisibilă. Astfel, instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1289 C. civ., confundând cerinţa existenţei actului secret (a cărui lipsă a fost constatată de instanţa de fond) cu existenţa acordului simulatoriu.

A mai arătat recurenta că, particular pentru simulaţie, este faptul că presupune existenţa unei singure operaţiuni, în cadrul căreia părţile perfectează un act public, ce nu corespunde realităţii, şi un altul secret, ce reprezintă voinţa lor, în această materie contraînscrisul - actul secret - cuprinzând recunoaşterea simulaţiei totale sau parţiale a primului act.

De esenţa simulaţiei este existenţa acordului simulator, ceea ce presupune că el reprezintă întâlnirea manifestărilor de voinţă ale părţilor în sensul de negotium, singura condiţie ce trebuie îndeplinită fiind aceea ca acest acord simulatoriu să fie anterior sau cel mult concomitent cu perfectarea actului public. Or, din analiza aspectelor detaliate de reclamantă în acţiunea introductivă, se constată că nu se invoca practic nicio operaţiune de încheiere a unui act secret, ci doar se susţine că actul public nu reprezintă voinţa reală a părţilor.

Totodată, a subliniat că, deşi a invocat în faţa instanţei de apel imposibilitatea dovedirii unui eventual act secret în lipsa unui contraînscris instanţa nu a amintit, în analiza sa, respectiva apărare.

Concluzionând, recurenta a menţionat că, în opinia sa, instanţa de apel a efectuat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1289 şi art. 1292-1293 C. civ., creând un regim derogatoriu pentru simulaţia prin fictivitate, în sensul lipsei necesităţii existenţei actului secret, ce este de esenţa instituţiei invocate de reclamantă.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea instanţei de apel este legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Procedând la analiza legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor de drept procedural (prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) şi drept material (din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei reţinute de instanţele de fond.

Astfel, se reţine că în data de 4 noiembrie 2015, părţile au încheiat contractul autentificat sub nr. x prin care reclamanta, în calitate de cedent, şi pârâta, în calitate de cesionar, au convenit cesiunea a jumătate din creanţa ce s-ar fi cuvenit reclamantei, dobândită în calitate de moştenitor legal al defunctului ei frate, E., creanţă ce reprezintă despăgubiri morale ca urmare a decesului fratelui reclamantei într-un accident feroviar produs în Italia. Cesiunea s-a făcut cu titlu oneros. Reclamanta a declarat că are, către B., o datorie evaluată de părţi la suma de 100.000 euro, datorie rezultată din prestaţii constând în împrumuturi de consumaţie, în bani şi în produse alimentare.

Prin cererea cu care a învestit instanţa de judecată, reclamanta A. a solicitat să se constate caracterul simulat al contractului autentificat sub nr. x din 4 noiembrie 2019, în sensul că acesta este inexistent, fictiv, mincinos şi nu-i este opozabil, actul fiind încheiat ca o garanţie pentru creditorul D. că, în viitor, îşi va recupera creanţa pe care o avea faţă de pârâtă, în temeiul art. 1289 C. civ.

Prima instanţă a respins cererea ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă, că inexistenţa actului secret duce la inadmisibilitatea acţiunii de constatare a caracterului simulatoriu al actului juridic încheiat.

Instanţa de prim control judiciar, analizând cauza, în limitele învestirii, a infirmat soluţia primei instanţe, a anulat sentinţa atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare.

Pentru a pronunţa soluţia atacată, instanţa de apel a reţinut că, în cazul contractului aparent fictiv, cum este cazul în speţa de faţă, în structura simulaţiei nu există un act secret propriu-zis, ci doar actul public şi acordul simulatoriu, respectiv manifestarea de voinţă a părţilor în sensul că actul public nu există. Drept urmare, reţinând că prima instanţă a soluţionat cauza fără a intra în judecata fondului, a constatat că se impune anularea sentinţei primei instanţe.

Prin prima critică formulată, subsumată de recurentă dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., s-a imputat instanţei de apel o nemotivare a soluţiei pronunţate.

Analizând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă impută instanţei de apel omisiunea de a motiva corespunzător hotărârea cu referire la apărările acesteia asupra apelului, rezumând argumentaţia doar la a expune un paragraf al unei hotărâri judecătoreşti de speţă, Înalta Curte constată că este lipsită de temei şi de corespondent în considerentele deciziei atacate.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ prin dispoziţiile precitate, are în vedere stabilirea, în considerente, a situaţiei de fapt expuse, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de fapt şi de drept.

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi, nu în ultimul rând, de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate, în mod real, chestiunile supuse spre judecată, instanţei revenindu-i obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

În cazul concret dedus judecăţii, prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat constatarea caracterului simulat al contractului autentificat sub nr. x din 4 noiembrie 2019, încheiat între părţile litigante, susţinând că acesta este fictiv, respectiv inexistent din punct de vedere juridic. Drept urmare, raportat la obiectul cererii, instanţa de judecată trebuia să verifice dacă se confirmă faptul că părţile contractante nu au intenţionat cu adevărat să producă efectele juridice pe care acest act le indică în mod formal.

Examinând legalitatea hotărârii pronunţate de Tribunalul Botoşani, instanţa de apel a analizat susţinerile reclamantei în lumina principiilor care guvernează instituţia simulaţiei, în special, sub forma actului fictiv. În această ipoteză, actul aparent este lipsit de substanţă juridică, fără a fi susţinut de un act secret distinct. Instanţa de apel a reţinut că inexistenţa unui act secret nu constituie un motiv suficient pentru respingerea acţiunii ca inadmisibilă, ci, dimpotrivă, actul trebuie analizat în esenţa sa, pe baza probelor administrate, pentru a se stabili dacă simularea pretinsă de reclamantă reflectă realitatea raporturilor juridice dintre părţi.

Contrar susţinerilor recurentei, considerentele deciziei atacate sunt clare şi detaliate, oferind o justificare logică şi argumentată a soluţiei pronunţate.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte consideră necesar să reamintească faptul că instanţa nu are obligaţia legală de a răspunde fiecărui argument de fapt şi de drept invocat de o parte în mod individual sau fiecărei interpretări date de părţi textelor de lege invocate în susţinerea cererilor.

Deşi art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument. Instanţa trebuie să examineze aspectele esenţiale ale litigiului, atât pe plan factual, cât şi juridic, şi poate să abordeze argumentele părţilor într-o manieră globală, printr-un raţionament juridic de sinteză, sau să se concentreze asupra unui singur aspect considerat decisiv.

Totodată, trebuie menţionat că gradul de detaliere necesar în motivarea unei hotărâri judecătoreşti poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie apreciat în contextul specific al circumstanţelor fiecărei speţe. În acest sens, instanţa este obligată să ofere o motivare adecvată şi suficientă pentru a permite părţilor să înţeleagă raţionamentul care a stat la baza soluţiei, fără însă a depăşi limitele cerute de natura deciziei luate.

În speţa de faţă, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a aplicat, în mod eronat, normele juridice relevante, ignorând cadrul legal aplicabil în cazul simulaţiei invocate de reclamantă. De asemenea, instanţa de apel a constatat că fondul cauzei nu a fost analizat, ceea ce a impus trimiterea dosarului, spre rejudecare.

Astfel, prin această decizie, instanţa de apel s-a limitat la remedierea deficienţelor procedurale şi la corectarea aplicării greşite a legii, fără a se pronunţa asupra temeiniciei pretenţiilor deduse judecăţii.

Drept urmare, instanţa de apel nu a examinat fondul cauzei şi nu a evaluat aspectele legate de temeinicia pretenţiilor reclamantei, inclusiv argumentele recurentei referitoare la imposibilitatea dovedirii unui presupus act secret decât prin contraînscris. Această omisiune nu constituie o omisiune de a motiva corespunzător hotărârea cu referire la apărările recurentei pe marginea apelului, întrucât analiza acestor aspecte intră în competenţa instanţei care va rejudeca cauza. Instanţa de apel s-a limitat să stabilească faptul că soluţia primei instanţe nu poate fi menţinută din cauza unei analize incomplete şi a unei aplicări incorecte a normelor legale incidente, întrucât, în cazul actului fictiv, este necesar doar acordul simulatoriu, nu şi actul secret materializat într-un contraînscris.

Această abordare este conformă cu principiile fundamentale ale procesului civil, care impun respectarea competenţelor instanţelor şi garantarea unui proces echitabil pentru toate părţile implicate.

În acest context, împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel şi cu soluţia pronunţată în cauză nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.

Lipsite de fundament sunt şi criticile subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta a invocat încălcarea art. 1289, art. 1292 şi art. 1293 C. civ.

Prealabil, Înalta Curte constată că, în prima critică formulată prin memoriul de recurs, subsumată acestui motiv de casare, recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1289, art. 1292 şi art. 1293 din C. civ.. Recurenta susţine că instanţa de apel ar fi interpretat eronat regimul juridic al simulaţiei, reţinând, în mod greşit, că, în cazul simulaţiei sub forma actului fictiv, condiţia existenţei unui act secret nu mai este necesară.

Potrivit susţinerilor recurentei, caracteristica esenţială a simulaţiei constă în faptul că aceleaşi părţi încheie, concomitent, două contracte: unul public şi unul secret, acesta din urmă fiind cel care exprimă voinţa reală a părţilor. Recurenta subliniază că actul secret trebuie să fie încheiat simultan sau anterior actului aparent, pentru a se putea considera că există o simulaţie.

Cu toate acestea, simpla lecturare a deciziei atacate relevă faptul că instanţa de apel a reţinut că, în speţă, potrivit cererii introductive, reclamanta a invocat o simulaţie sub forma actului fictiv. În această ipoteză, structura juridică a simulaţiei nu impune existenţa unui act secret distinct materializat într-un contraînscris, ci doar existenţa unui act public şi a unui acord simulatoriu între părţi, acord care indică faptul că actul aparent nu are efecte reale. Astfel, instanţa de apel nu a reţinut invocarea unei simulaţii prin deghizare, aşa cum, în mod eronat, susţine recurenta.

Prin urmare, argumentele invocate nu combat judecata realizată de instanţa de apel, recurenta construind un silogism bazat pe noi premise şi încercând să genereze un raţionament care să conducă la o soluţie contrară celei din decizia atacată, motiv pentru care aceste argumente nu pot fi luate în considerare.

În acest punct al analizei, Înalta Curte constată necesar a menţiona că, pentru declanşarea controlului de legalitate, partea recurentă este obligată să indice norma de drept încălcată, să explice modul în care a fost încălcată şi să formuleze obiecţii precise împotriva raţionamentului juridic al instanţei de apel.

Simpla invocare a unor texte de lege nu este aptă de a genera controlul de legalitate, întrucât instanţa de recurs nu poate/nu trebuie să deducă ce anume se contestă, ci partea recurentă trebuie să argumenteze, în mod clar, aspectele din raţionamentul juridic al instanţei de apel care sunt greşite.

Drept urmare, nefiind dezvoltate critici care să se grefeze pe raţionamentul instanţei de apel, aceste argumente vor fi înlăturate.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta a contestat soluţia pronunţată de instanţa de apel, reproşând acesteia o interpretare şi aplicare eronate ale dispoziţiilor legale care reglementează instituţia simulaţiei. Recurenta a susţinut că dispoziţiile legale relevante, respectiv art. 1289, art. 1292 şi art. 1293 din C. civ., nu prevăd un regim juridic derogatoriu pentru simulaţia prin fictivitate, care să permită excluderea condiţiei existenţei unui act secret.

Astfel, potrivit punctului de vedere exprimat de recurentă, simulaţia, indiferent de forma sa, necesită întotdeauna existenţa unui act secret care să reflecte voinţa reală a părţilor, în contrast cu actul public destinat să creeze o aparenţă juridică. Lipsa acestui act secret ar însemna, în opinia sa, că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru reţinerea existenţei unei simulaţii valide.

Simulaţia, reglementată în cuprinsul art. 1289-1294 din C. civ., reprezintă operaţiunea juridică care creează o aparenţă neconformă cu realitatea prin încheierea a două acte juridice: unul public şi nereal, ale cărui efecte sunt înlăturate sau modificate, total sau parţial de un al doilea act secret şi adevărat, care conţine în sine, implicit sau explicit, acordul părţilor de a simula.

Simulaţia poate îmbrăca trei forme: actul fictiv (actul public este încheiat numai de formă), actul deghizat (în actul public se indică un anumit act juridic, iar în actul secret se arată adevăratul act juridic încheiat de părţi - deghizare totală, respectiv adevăratele clauze convenite de părţi - deghizare parţială) şi interpunerea de persoane (actul public se încheie între anumite persoane, iar în actul secret se menţionează adevăratul beneficiar al actului juridic, altul decât cel care apare în actul public).

De esenţa simulaţiei este acordul simulatoriu, respectiv voinţa părţilor de a simula, de a deghiza total sau parţial faţă de terţi adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal (ascunzând în tot sau în parte adevărata înţelegere) şi, de cele mai multe ori, a unui act secret care conţine adevărata înţelegere a părţilor.

În cazul simulaţiei absolute, atunci când actul public este în întregime fictiv (cazul invocat în speţă de reclamantă, prin cererea introductivă), acest act secret poate lipsi. Cu alte cuvinte, astfel cum corect a reţinut instanţa de prim control judiciar, de esenţa simulaţiei, în acest caz, este actul public şi acordul simulatoriu, adică înţelegerea părţilor de a simula, respectiv de a crea o aparenţă, în tot sau în parte neconcordantă, cu adevărata înţelegere între părţi.

În acest sens, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa, au stabilit că este suficient să se demonstreze caracterul fictiv al actului public, fără a fi necesară dovedirea unui contraînscris sau a unui act secret distinct. Aceasta, întrucât, părţile nu urmăresc realizarea unei operaţiuni ascunse care să producă efecte juridice opuse celor aparent declarate, ci doar simularea unei relaţii juridice inexistente. Actul public, fiind complet fictiv, nu maschează o altă operaţiune juridică, ci doar creează o aparenţă de formă fără fond, motiv pentru care actul secret nu este necesar.

Această abordare reflectă diferenţele fundamentale dintre simulaţia absolută şi simulaţia relativă (prin deghizare), unde existenţa unui act secret este indispensabilă, deoarece acesta consfinţeşte adevărata voinţă a părţilor. În cazul simulaţiei absolute, caracterul fictiv al actului public poate fi demonstrat prin probe directe sau indirecte, inclusiv prin circumstanţele cazului, care evidenţiază lipsa unei intenţii reale de a da naştere unui raport juridic.

Prin urmare, analiza instanţei s-a bazat pe corecta aplicare a acestor principii, demonstrarea acordului simulatoriu şi a caracterului fictiv al actului public fiind suficientă pentru a susţine acuzaţia de simulaţie absolută, fără a necesita existenţa unui act secret suplimentar.

Lipsită de fundament este şi critica prin care se impută instanţei de apel aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind instituţia simulaţiei, recurenta susţinând că acţiunea în simulaţie nu poate avea ca obiect un act juridic unilateral. Potrivit dispoziţiilor art. 1293 C. civ., a căror încălcare este susţinută de recurenta reclamantă, dispoziţiile referitoare la simulaţie se aplică în mod corespunzător şi actelor juridice unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul actului şi destinatarul său.

Argumentele recurentei, care încearcă să limiteze aplicabilitatea normelor privind simulaţia la actele bilaterale sau multilaterale, ignoră intenţia legiuitorului de a include şi actele unilaterale destinate unei persoane determinate în sfera de reglementare a acestei instituţii juridice. Este evident că raţiunea acestei extinderi constă în a permite instanţelor să analizeze şi să demaşte toate tipurile de raporturi juridice simulate, indiferent de forma lor.

Prin urmare, interpretarea instanţei de apel este una corectă, aceasta aplicând dispoziţiile legale în mod corespunzător, acţiunea în simulaţie putând viza un act juridic unilateral, iar critica formulată de recurentă în acest sens nu este susţinută de textul legii.

Referitor la susţinerile recurentei reclamante privind imposibilitatea dovedirii simulaţiei în absenţa unui contraînscris, Înalta Curte constată că aceste argumente sunt irelevante în această etapă procesuală, întrucât vizează fondul litigiului, iar cauza a fost analizată până la acest moment exclusiv din perspectiva admisibilităţii cererii.

Astfel, având în vedere că prima instanţă s-a limitat la constatarea inadmisibilităţii cererii reclamantei, raportat la inexistenţa unui act secret încheiat între părţile litigante, fără a examina temeinicia cererii deduse judecăţii, raţionamentul instanţei de apel şi concluzia acesteia, în sensul că prima instanţă a interpretat şi aplicat, greşit, normele legale care reglementează instituţia simulaţiei, sunt corecte, neputând fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei civile nr. 543 din 17 mai 2023 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 februarie 2024.